Bilant la 15 luni

Scriu din 2 in 3, printre picaturi de timp lasate mie de copila atomica. Are energie cat pntru 3, mereu gaseste cate ceva de explorat, bagat in gura, tarat prin casa. E la capitolul in care se urca peste tot, pune mana pe tot, prospecteaza, alearga, se impiedica, trage, impunge, restarteaza calculatorul...  Si undeva trebuie sa gasesc timp si pentru ceilalti 2, de povesti si directive, de lucruri facute impreuna.
Sunt obosita, incredibil de obosita, somnul meu e fractionat in 5-6 bucati tinzand spre 10.  Dimineata ea e fresh, eu sunt robotel. Ma misc in reluare, uit ce am de facut... Singurul lucru pe care mi-l permit pt mine e sa rup din somnul si asa putin vreo 2-3 ore, dupa ce adoarme mandra, ca sa ma dedic pasiunii mele cu pasta polimerica. Si cateodata, in timpul somnului de la pranz sa intru pe mess sau sa incerc sa lucrez la celalalt blog, dedicat pasiunii... Deja devin neserioasa, nu mai intru pe forum, noroc ca mai exista si telefon ca sa pot comunica.
De 15 luni, cat face azi mica mea mica, eu nu am mai avut o noapte dormita intreaga. De fapt, daca ma gandesc si la ultimele 2-3 luni de sarcina cand ma trezeam de cateva ori pe noapte sa ajung la baie, pot spune ca eu nu am mai dormit normal de un an jumate.
Citeam pe forum acum vreo luna cred despre o mama disperata ca pustiul de 8 sau 10 luni incepuse sa se trezeasca o data pe noapte si era disperata, ca ea vrea sa doarma toata noaptea! Si eu ma gandeam ca si asa as fi fericita, cu o trezire pe noapte!
Asa ca deocamdata imi duc zilele intre bucurie si agonie. Ma topeste cand ma ia de gat si intinde boticul la pupat, cand vine spre mine cu manutele intinse si toata fata luminata a zambet, cand ma mangaie pe par si imi spune "mai-mai", cand rade in hohote cand ne jucam. Agonizez de fiecare data cand ma trezesc noaptea, cand urla necontrolat de nu o pot linisti cu nimic, cand vine dupa mine si la baie si daca nu o las sa intre se da cu capul de usa, ca ea nu bate normal...

Iubita mamii... mare

Au trecut 13 ani si o zi de cand prima mea fiica a venit pe lume. Privind-o acum, retraind momentele acelea, m-am simtit cumva in afara timpului.
A crescut puiul mamii. A devenit o adolescenta frumoasa (cra-cra), desteapta, dar, cel putin in ultima perioada, f aeriana. Inteleg si eu ca la varsta asta sunt deja probleme existentiale, soptite si povestite doar intre prietene. Si ca mama e un pic cam anacronica si cam dura cand impune ora de intrare in casa... Peste un an iubita mea va avea buletin, peste alti 4 drept de vot si de conducere...
Parca ieri ma plimbam pe holurile maternitatii asteptand sa o aduc pe lume. S-a lasat asteptata si a trebuit sa fie convinsa sa iasa. Noroc cu mama, ca pe mine nu ma luasera asistentele in serios iar doctorul meu calarea camilele prin Egipt. O saptamana am facut naveta intre casa si spital, ca aflasem eu ca miscarea ajuta la nastere si trebuia sa imi vad celalalt pui. Deci dimineata asteptam vizita medicului apoi plecam acasa si ma intorceam la vizita de la 7 seara. Erau si ei multumiti ca ma aveau la inventar, eram si eu multumita ca pot sa imi vad familia. Si asta pana s-a saturat mama si a vb cu o moasa. Nu stiu cum o cheama, stiu doar ca a avut maini de aur, am nascut cu dansa in 2 ore.
Si de atunci au trecut 13 ani. Iar puiul meu tot mai independent si cu idei personale se pregateste pt spectacolul de peste 2 zile. Si eu ii tin pumnii de acum, cand nu ii am ocupati

Ma doare

Ma doare cumplit, inca, moartea in chinuri a micilor ingeri de la Giulesti. Cateva zile am plans, mult, neostoit, pe ascuns, sa nu ma simta pitica. Am asteptat sa treaca, sa se estompeze, dar inca nu pot trece peste. De cate ori imi strang micuta in brate, imi incurajez copiii mai mari, fac planuri... ma gandesc la ei si la parintii lor. La cumplita, infioratoarea lor moarte, la viata lor curmata in chinuri groaznice inainte de a incepe si la sufletele sfasiate de dor, de durere, de revolta, de neputinta, ale parintilor.
Zile in sir m-am gandit ca daca as fi fost acolo as fi facut ceva... Imi vine sa urlu cand ma gandesc, scotand asistenta care nu a fost prezenta din ecuatie, cati oameni au stat pe hol impasibili si nu au facut nimic. Cum au putut sa le auda plansetele si sa nu sparga usa aia? Cati ar fi fost salvati daca s-ar fi actionat de la inceput?
Si-mi vine sa urlu iar, de ciuda si neputinta. Si cand am auzit ca si jucariile puse pt ingerasi au fost furate mi-a venit sa imi iau lumea in cap si sa plec din tara asta care se transforma treptat in mormant


Nici cuvinte nu mai am sa imi strig furia si frustrarea ce imi inlocuiesc tristetea....

Motul moatei

Sambata, 07.08., i-am luat motul mezinei. Pitica maraita, ma-sa panicata la gandul pierderii podoabei capilare a motatei carliontate...
Una peste alta insa a iesit frumos. Evenimentul in cerc f restrans, doar noi (aici imi includ si parintii, fratele si cumnata) si nasa cu prietenul nasei.

 Nasa se chinuia sa prinda motul finei

Si aici deja moata nu mai avea mot, dar se simtea bine langa nasica

Pitica a ales o papusa din setul-jucarie cu mobila adus de nasa si doua pixuri. Speram deci la un top model care isi va scrie memoriile atunci cand se va retrage din bransa

Daca eu cresc...

Pana acum 2 zile eram convinsa ca toti copiii abia asteapta sa creasca. Cel putin eu numai la asta ma gandeam ... "cand voi fi mare...". Deja ma inchipuiam cu puteri demiurgice, singura stapana a timpului petrecut afara, ca doar asta ma durea cel mai tare: ca exact cand era joaca mai frumoasa mama ma chema in casa. Si eu trebuia sa ascult...
Ei bine, acum doua zile mi-a fost dat sa aud de la o copilita de 7 ani ca ea nu vrea sa creasca, vrea sa ramana mereu mica. Si cand am intrebat-o de ce, mi-a raspuns atat de serioasa incat m-a lasat fara replica "Pentru ca daca eu cresc, mami imbatraneste. Si eu nu vreau sa imbatraneasca!".
No comment. Ca oricum nu aveam ce.

Somnul mezinei

Chiar ieri vorbeam cu Sandra, avansata in functia de "ajutor principal de mama" despre somnul mezinei. E o tema foarte importanta, deoarece Sandra credea ca nu poate fi egalata in creativitatea pozitiilor de dormit. Adevarul e ca avea cele mai ciudate pozitii de dormit, unele din ele surprinse in poze - cu picioarele pe pereti, cu picioarele pe podea etc.
Ei bine, in seara asta am profitat ca mezina dormea si am iesit un pic din camera. De cand e sotul plecat Ioana doarme cu mine iar eu o lasasem dormind intro pozitie absolut normala. Ei bine, cand m-am intors in camera, mezina dormea pe marginea patului, cu picioarele pe podea, exact in aceeasi pozitie brevetata de sora-sa cu 10 ani in urma. Normal ca a trebuit sa imi chem fata sa o vada... Si normal ca s-a simtit atinsa in unicitatea ei... Pas de mai intelege. Eu credeam ca va fi mandra ca are cine sa-i continue traditia.

Triunghi verde

Azi ceva m-a determinat sa iau o pauza, sa fac un bilant, sa decid ce fac mai departe.

Pana acum nu m-am gandit cat timp pierd pe forumul dc si daca merita intr-adevar investitia. Un triunghi verde cu un imaculat semn al exclamarii m-a adus cu picioarele pe pamant. Slava domnului ca sunt moderatori vigilenti si obiectivi, care au vazut ca am jignit o "forumista", dupa ce ea m-a jignit repetat si odata cu mine inca vreo 80.

Vad ca se aplica si aici dictonul "pt unii muma, pt altii ciuma". Nimic nou sub soare. Cred ca nici scarba pe care o simt acum nu e noua, oricat de hilara mi se pare totusi situatia.

As renunta imediat daca nu ar fi umanitarele si daca nu mi-ar parea rau sa imi las prietenele de la odisee si nu numai. Cred insa ca as supravietui. Doar exista atatea alte moduri de comunicare.

Taierea "cordonului ombilical" insa a inceput deja. Sa vad cat dureaza pana la desprinderea totala, probabil pana termin produsele de la umanitare sau pana cand orgoliul meu ranit de nedreptate isi oblojeste ranile.

Telecomanda vs guvernanti

Mezina mea de aproape un an a descoperit adevarata intrebuintare a telecomenzii. Pana acum era un obiect bun de ros si de dat cu el in perete.
Numai ca de cateva zile si-a dat seama ca atunci cand mami apasa anumite butoane, poate sa vada programul ei preferat, VH1. Asa ca azi, inarmata cu telecomanda si cu ochii in televizor, a inceput sa apese si ea pe butoane, doar, doar s-o schimba programul si va putea sa asculte muzica.
Evident ca nu i-a iesit manevra, dar privind-o cum incerca sa obtina ceea ce vrea, nu m-am putut abtine sa nu ma gandesc la guvernul nostru. Ciudata analogie, veti spune. E insa o oarecare similitudine intre bajbaielile unei bebeluse cu o telecomanda si actiunile guvernantilor.
Ambele personaje incearca sa obtina ceva. Prima, programul favorit, al doilea iesirea din criza (cel putin aceasta e intentia declarata). Ambii apasa niste butoane: bebelusa butoanele telecomenzii, guvernantii "butoanele" economiei. Problema e ca nici unul nu stie pe ce sa apese exact ca sa obtina ce vor.
Au instrumentele necesare, dar nu stiu ce sa faca exact cu ele.
Bebelusa apasa la nimereala, guvernantii iau si ei masuri la nimereala, dupa cum viseaza noaptea, probabil. Indatorarea continua, taierea salariilor, a ajutoarelor de somaj si a pensiilor, a indemnizatiilor mamelor, nu e o solutie pe termen lung.
In ciuda totusi a implicatiilor acestor reduceri,  probabil ca lumea ar fi inteles ca e o masura necesara toata aceasta "crima" impotriva propriului popor daca ar fi vazut ca parlamentarii au mai putine drepturi, lefuri, ca au mai putine cheltuieli, ca nu mai arunca banii pe proiecte inutile si fanteziste.
Ar trebui scumpii nostri guvernanti sa faca un exercitiu de umilinta, sa traiasca ei macar o luna cu un venit de aproximativ 2000 lei (ca sa nu fiu rea sa spun 1400) pentru 4 insi, cat au multe familii din Romania. Poate ca atunci vor reusi sa gaseasca parghiile necesare iesirii din criza si vor gasi "butoanele" corecte pe care sa apese pentru atingerea scopului.

Pasta polimerica

Am de vreo 3 luni o noua pasiune, pasta polimerica. Am descoperit-o butonand pe net inainte de 1 martie pt a vedea ceva martisoare mai ieftine. Nu am gasit ce vroiam, adica suma totala pt a multumi pe toata lumea era f mare, prea mare pt buzunarul meu gaurit. Intamplator insa am vazut si cateva martisoare facute din pasta polimerica si am zis ca e preferabil sa dau 1/2 din suma rezultata ca urmare a insumarii banilor necesari pt a multumi atat profesoarele cat si colegele copiilor si sa rezolv problema singurica.
Asa ca am comandat niste sculpey si m-am apucat de martisoare cu drag si spor. Per total, vreo 70 de bucati. Cum dupa isprava asta mi-a mai ramas ceva material, am inceput sa ma joc, sa experimentez si sa citesc despre metode de prelucrare si coacere (dupa ce arsesem un rand).
Noroc ca sunt o gramada de tutoriale pe youtube care te invata tot ce vrei sa stii.
Aici http://news.webshots.com/album/577238792nmtilz sunt cateva din rezultatele jocului meu

Pampersii Ioanei

Daca mai aveam vreo urma de simpatie si sustinere pt Basescu, s-a dus toata atunci cand am citit ca pampersii pentru copii "au facut bugetul Romaniei un buget de asistenta" si ca "dacă vrei să faci un copil, trebuie să ştii ce e aia, trebuie să-i poţi cumpăra pamperşi".
Am gasit deci vinovatii pentru starea crunta in care se afla Romania. Nu incapacitatea guvernului de a gestiona tara in conditii de criza, nu cheltuielile inutile, de zeci de milioane de euro, nu larghetea cu care se arunca banii pe contracte fictive mai mult sau mai putin. Vinovati de starea in care ne aflam sunt copiii, batranii, somerii... Hai sa le dam la toti in cap, sa curatam Romania.
Ce ne trebuie noua servicii sociale? Ca sa incurajam nemunca? Ia toti la munca, de la sugari la cei care abia se tin pe picioare din cauza batranetii si a bolilor.Ce conteaza ca locurile de munca au scazut cu 1 mil in ultimul an? Sa se duca la tara, sa "munceasca cu ziua" si sa "culeaga o pruna din livada". A gasit Base solutia si la locurile de munca insuficiente.
Se pare ca scumpii nostri guvernanti reinventeaza dictonul "divide et impera", intorcand copiii impotriva parintilor pensionari, pe cei fara copii impotriva copilasilor utilizatori de pampersi, pe cei care muncesc impotriva somerilor si toata tara impotriva bugetarilor.
Imi fac si eu mea culpa ca in momentul in care am decis sa aduc pe lume al treilea copil stiam "ce e aia", aveam amandoi (si eu si sotul) servicii, deci puteam cumpara linistiti pampersi. Numai ca pe parcurs ceva s-a schimbat, am ramas amandoi fara munca, ni s-a nascut copilul si acum aflu cu stupoare ca e vinovat de convertirea bugetului Romaniei in buget de asistenta pt simplul fapt ca are nevoie de pampersi. Sa spunem ca renunt, din avant muncitoresc si profund spirit civic, la folosirea scutecelor de unica folosinta, dar atunci cine stie ce mai fac fara intentie, in conditiile in care va trebui sa folosesc mai multa apa, curent, detergenti. Cine stie in ce haos si poluare a mediului arunc biata tarisoara fara sa imi dau seama?
Mare noroc am ca exista cineva care imi spune ca nu stiam ce fac atunci cand am nascut. Si nu oricine, chiar presedintele!
Solutia? Sa emigrez oare intr-o tara in care e incurajata cresterea demografica? In care familia e sustinuta, in care serviciile sociale se vad, in care batranii sunt pretuiti si in care copiii au un viitor?
Niciodata pana acum nu mi-a fost rusine ca sunt romanca. Acum imi e. Si mai mult decat atat, mi-e rusine ca am crezut ca se poate trai decent in Romania. Mi-e rusine ca l-am votat pe Basescu. Si mi-e rusine de rusinea celor care au uitat ca viitorul unei tari sta in copii, de la cei in pampersi la cei aflati pe bancile scolii.

Povestea unei manute pierdute

Citesc si ma cutremur citind povestea Ioanei, superba papusa cu ochi mari, chip de inger si nume ca al mezinei mele. Ma razvratesc absurd si inutil, inca o data, impotriva sistemului medical romanesc, impotriva incompetentei si nepasarii celor pe care ii platim sa vegheze asupra sanatatii si implicit asupra unui trai normal al nostru.
Daca cititi aceste randuri, va rog din suflet ajutati micuta papusa sa zambeasca mai frumos, sa se poata juca la fel cu ceilalti copii.
Are oricum de infruntat dureri pe care nici nu le putem inchipui dar am putea alina oricum macar un pic din suferinta, ajutand. Asa ca, va implor, intrati aici si faceti ca visul parintilor Ioanei sa ajunga mai aproape de implinire.

La "doctor"

Acum mai bine de o saptamana in urma am fost la doctor, sperand (ce gluma buna) sa rezolv cu 2 copii la acelasi drum: cu Ioana pt ceea ce s-a dovedit in final a fi piodermita si cu Tavi pt a vedea ce diagnostic si ce tratament primeste pentru durerile de stomac ce il chinuie in ultima vreme.
Daca am rezolvat-o in final cu Ioana, cu Tavi a fost alta poveste. Cu trimiterea de la medicul de familie ne-am prezentat in spital pe sectie la consult. Separat pe o hartiuta, doctorita noastra ne scrisese doua nume: Alexandrescu Luana si Suceveanu Andra. Cum nu am gasit-o pe dr. Alexandrescu, pasul logic urmator a fost sa mergem la Suceveanu. Nu ii pot pune titulatura "dr." in fata deoarece s-a purtat de parca ne-am fi dus la ea cu cersitul. Pt ca eu eram cu mezina in brate, au intrat in cabinet doar sotul meu si Tavi. Doamna sau ce o fi ea a fost foarte agasata ca ne-am dus la ea, ca doar, vezi Doamne, nu era ea prima pe lista, ci a doua. Si dupa ce a debitat chestia asta, fara macar sa imi consulte baiatul, sa il intrebe ce simptome are etc. s-a debarasat de ai mei trimitandu-i sa se programeze pt un echo la asistenta sefa.
In mod deloc surprinzator pt sistemul nostru de sanatate, asistenta sefa a aparut abia dupa 1/2 de ora, cand Ioana deja isi pierduse rabdarea si incepuse sa urle. Foarte senina, ne-a anuntat ca nu poate face programarea, ca are amandoua aparatele stricate si ca sa venim noi dupa data de 20 sa vedem daca il poate programa.
Asa ca mi-am bagat ceva in sistemul public de sanatate la care am cotizat din greu ani in sir si daca vreodata se va mai aduce discutia despre salariile personalului medical eu sunt total impotriva majorarii lor. In momentul de fata, din punctul meu de vedere, majoritatea celor care lucreaza in sistem nu isi merita nici pe departe banii pe care ii iau lunar. Sunt foarte putini cei pe care ii respect intr-adevar si care isi fac intr-adevar datoria.

Memento

Ar fi implinit luna aceasta 4 ani. L-am fi sarbatorit si ne-am fi incalzit la zambetul lui. Ne-am fi jucat si l-as fi alintat. Ar fi fost finutul nostru, dar din pacate nu am mai apucat sa-l botezam.
Ma gandesc la el, la cum ar fi aratat Denis Florin. Si mi se strange inima cumplit. De aproape 4 ani, el doarme somnul de veci intrun mormant micut, departe de noi.
A fost un copil dorit si iubit de mama lui, chiar daca bunica lui nu l-a vrut. Si de aici a inceput toata drama. Mama lui nu era casatorita, asa ca mama ei a vorbit cu asistentele sa ascunda copilul si sa ii externeze mama. Au externat-o fara el, l-au ascuns la un alt etaj, unde l-am gasit doar dupa ce am facut scandal si am amenintat personalul ca venim cu televiziunea.  Timp de o luna, mamica lui a avut voie sa il viziteze la spital doar o data pe zi, maxim o ora, fara sa i se permita insa sa il alapteze. Pentru ca nu avea unde sa se duca cu el, au scris pe fisa ca a fost abandonat, desi am incercat sa demonstram contrariul. Dupa o luna, fara sa instiinteze mama, l-au dat in grija unei asistente maternale. Mama lui a aflat doar cand s-a dus sa il vada, ca de obicei.
Intre timp am inceput demersurile pentru a-l lua de la Protectia Copilului spre a-i fi incredintat mamei. Bunica revenise la sentimente mai bune si era de acord sa isi primeasca fiica si bebelusul. Ne pregateam deja de botez cand am primit vestea naucitoare ca Denis Florin murise. Mama lui a fost instiintata doar in ziua inmormantarii. Noi am aflat mai tarziu. Prea tarziu. La autopsie s-a constatat ca micutul avusese un cheag urias pe creier. O lovitura foarte puternica. Mai mult nu am aflat. Cazul a fost musamalizat, asistenta respectiva nu stiu daca a patit ceva.
Cand am fost  la mormantul micutului Denis m-am infiorat. Pe aleea din cimitir unde fusese ingropat, o multime de alte cruci simple, din lemn, tineau companie finutului nostru. Pe toate erau doar nume de ingerasi care traisera doar cateva luni... Coincidenta? Eu simt ca nu. Cred doar ca erau semnul si dovada unui sistem de "protectie" bolnav si parsiv.
In loc sa ii sarbatorim ziua, pot doar sa ma rog pentru micutul ingeras, sa se odihneasca in pace. Si ma rog, in acelasi timp, sa nu mai fie si alti micuti si alte mame care sa treaca prin ce au trecut Denis si Doina.
Poate cineva vede si aude. Si face ceva inainte sa mai fie si alte cruci adaugate pe "aleea necunoscutilor".

timp

Timpul trece... Copiii cresc...
Iar eu, privindu-mi copiii, ma topesc.
Uneori insa parca nu reusesc sa le spun, sa le arat, cat de mult inseamna pentru mine. Parca ma pierd in cuvinte nerostite si in priviri fugare. Cum sa le spun oare ce mandra sunt de ei cand in adolescenta lor eu par uneori doar un adjuvant suportat in mod inevitabil?
Ma consolez ca vor creste si vor intelege. Tarziu, dar vor intelege ca pentru parinte fiecare copil e unic, fiecare are partea lui de iubire... Nu doar o bucata, divizata, ci o "bucata" intreaga, unica, la fel ca individualitatea lor.

Cine, Doamne?

Am gasit ratacita poezia asta, scrisa intr-un moment de deznadejde, mai demult. O scriu aici pt ca mi-e teama ca, daca o pierd iar, cine stie cand sau daca o mai gasesc. Cred ca e inca ancorata in prezent, asa ca...

Spune-mi, Doamne, cine hotărăşte
câtă suferinţă-avem în viaţă,
cine drămuie la fiecare-n parte
umilinţa pentru o povaţă?

Cine hotărăşte bogăţia,
traiul fără griji şi fără muncă,
şi ne îngenunche pe noi, restul,
plecând capul "Înţeles, poruncă!"

Şi când ni se pare că-i mai bine
cine, Doamne, spune că ajunge
şi ne-aruncă iar în deznădejde,
nevrând sărăcia s-o alunge?

Doamne, dacă-auzi cum plâng săracii
pleacă ochii şi ajută-i iară,
şi din iarna deznădejdii plănse
fă să fie iarăşi primăvară.

Dă-le pâine, Doamne, şi speranţă,
dă-le dreptul de-a-şi decide soarta,
si când vin cu mâinile întinse,
Doamne, te implor, deschide poarta!

Sanatate

Mi se intampla cateodata, cand fac treaba, sa vorbesc cu mine ca si cum as scrie aici. Pana ajung insa in fata calculatorului, uit.
Nu stiu ce ar fi mai important, ce mi se intampla sau ce gandesc eu referitor la diverse evenimente. Asa ca de multe ori renunt sa mai scriu. Sunt unele subiecte insa care ma ating dur, cum este cel cu orfanii si familiile care ar adopta. Sau uneori ma darama efectiv durerea mamelor care lupta cu bolile grave ale copiilor si care au nevoie de mii de dolari sau euro ca sa le salveze viata. Nu-mi pot imagina ce e in sufletul lor.  Nu pot sti cum e si nici nu imi doresc (iertat sa imi fie egoismul) sa vezi viata copilului tau masurata in bani. Dar e imposibil sa nu ma doara, sa nu ma opresc cu ochii in lacrimi si sa ma rog sa fie bine, sa depaseasca etapa, sa gaseasca banii necesari, iar micutii sa isi regaseasca zambetul si sa creasca frumos, sa se bucure de primavara si de flori si de fructe culese direct din pomi toamna si de zapada cu nasucul rosu de ger iarna...
Si ma gandesc cum e posibil ca intro tara in care se vehiculeaza sume imense in scop electoral sau in contracte  paguboase pt stat si deci pt noi toti (cum sunt banii aruncati pe autostrazi aproape inexistente) sa fie atat de putini bani alocati cazurilor grave si sanatatii in general. Si nu pot sa nu ma gandesc de ce nu avem aici infrastructura necesara pentru a trata bolile grave, de ce e nevoie ca micutii sa trebuiasca sa fie dusi peste hotare pentru a se insanatosi. Poate ca aici ar costa mai putin si parintii ar trebui sa stranga mai putini bani. Sau poate asigurarile acelea de sanatate pe care oricum le platim ar acoperi aici cheltuielile.
Si uneori cred ca nu e vorba doar de lipsa banilor din sistem ci si de proasta lor administrare si cu foarte putine exceptii de insuficienta pregatire a cadrelor medicale. Nu pot uita ca fiica mea putea fi moarta acum daca as fi acceptat "tratamentul" cu algocalmin prescris de o "doctorita" in urma unei intoxicatii cu matraguna. Nu imi dispare din minte "diagnosticul" pus de un medic ORL cumnatei mele cu otita, ca nu are nimic si trebuie doar sa mestece guma, in timp ce de la el din cabinet doi interni ieseau razand carand pe o targa un om ce mirosea a bautura si caruia ii administrau oxigen. Iar omul era aproape de coma alcoolica. Si nu am putut sa nu ma intreb daca se invata sau nu la medicina efectul pe care oxigenul il are asupra unui om care a baut fie si numai jumatate de pahar de alcool.
Nu pot uita nici bebelusii morti in maternitati sau schiloditi pe viata pentru care nimeni nu isi asuma raspunderea si nimeni nu plateste. Si in continuare, nimic nu se schimba.
E de inteles poate ca nu sunt bani, dar macar mentalitatile de ce nu se schimba? De ce sunt doar banii expresia unui sistem ineficient si bolnav? De ce ascundem neputinta celor mai multi dintre medici (sa ma ierte cei care intr-adevar sunt buni in ceea ce fac si pentru care viata si sanatatea pacientului chiar conteaza) si lipsurile din spitale in spatele crizei?
Citeam azi ca in spitalul nostru judetean (constantean), bolnavii sunt internati cate doi in pat sau pe paturi improvizate din targi sau scaune si tratati uneori cu medicamente provenite din mostrele lasate de companiile farmaceutice.
Bugetul lor banuiesc ca tinde vertiginos spre 0 si totusi nu stiu de ce in asemenea conditii se mai percep (sau cel putin se percepea acum 1/2 de an si banuiesc ca au pastrat sistemul) 5 ron pt fiecare vizitator intrat in spital. Am zis ok atata timp cat am crezut ca din banii respectivi se mai face ceva pt bolnavi si imbunatatirea conditiilor. Dar nu se face nimic vizibil. Nu neg faptul ca acum nu au bani. Cred mai degraba ca e vorba de o proasta administrare, pentru ca aceasta situatie nu e de acum, ca urmare a crizei. E o poveste veche, doar adancita acum.
E o diferenta imensa intre spitalul judetean si spitalul din Cernavoda, unde am nascut eu. Totala diferenta, lumi total diferite. Personal fantastic, curatenie, dotari, preturi mult mai mici pentru rezerve mult mai dotate in Cernavoda. Ciudat, nici o taxa la intrare, pt vizite.
Am vazut cam tot spitalul de acolo, dar maternitatea m-a impresionat, mai ales ca am stat o saptamana. Si m-am simtit acolo cum m-as fi simtit probabil intr-o clinica particulara, fara a plati sau a ma simti obligata sa "cotizez" pentru a fi tratata uman. Nu am avut si nu am decat cuvinte de lauda pentru tot personalul de acolo, condus de dr. Chazli Fawaz, un Om si un medic extraordinar, de mare tinuta morala si profesionala. Si stiu ca sunt in acelasi sistem si se confrunta cu aceeasi criza. Si atunci, de ce acolo se poate si aici nu?
Poate ca, la urma urmei, oamenii fac diferenta?

Copilasi

Imi privesc micuta dormind. E atata candoare si seninatate in zambetul fugar ce-i lumineaza fata in somn incat parca intreaga fericire s-a cuibarit in trupul acesta micut si curat.
Ioana e copilul tarziu al batranetilor noastre, ultimul cadou, ultimul dar al lui DD. Fiul meu s-a nascut intro perioada in care inca mai cresteam si noi, inca nu ne maturizasem suficient, inca nu stiam cum se creste un copil. Am exersat pe el, iubindu-l, dar si gresind uneori. Poate si acum voi gresi dar singurul lucru ce nu se va schimba este iubirea mea pentru copiii mei.
Si atunci cand imi strang copiii in brate nu ma pot opri sa nu ma intreb cine ii iubeste pe micutii orfani. Cine ii ia in brate cand incep sa planga, cine ii leagana, cine le canta, cine face nopti albe purtandu-i in brate atunci cand sufera? Ce inima au cei care isi parasesc copiii, abandonandu-i prin tomberoane sau in spitale sau cei care ii chinuie si ii schilodesc?
Sunt atatia copii care plang fara sa fie mangaiati, ale caror lacrimi nu le sterge nimeni. Atatia micuti care nu au catre cine sa intinda manutele pentru a fi luati in brate sau care sa-i prinda inainte sa cada. Atatia micuti care merita o familie. Si atatea familii care si-ar dori un micut dar al lui DD sa le lumineze viata.
Si atunci de ce sunt atatea piedici cand o familie doreste sa infieze un copilas? De ce le sunt acordate atatea drepturi celor care ii lasa de izbeliste, fara sa se uite in urma, si nici un drept adevaratelor victime, micutii care au nevoie de o familie? De ce nu este usurat procesul adoptarii si taierea legaturilor cu parintii biologici cat mai curand?
Daca ar sta in puterile mele, as face adoptarea posibila inca din momentul sau cel mult la o saptamana de cand copilasul a fost parasit si as usura cat mai mult procesul de adoptie. Pentru a putea avea mai multe familii fericite si implinite si mai putini orfani, pentru a le da copilasilor linistea de a zambi in somn in bratele unei mame iar mamelor adoptive bucuria de a isi strange micutul in brate si de a-l privi crescand.

noutati

Micuta mea creste. Si ceilalti doi, dar la ei schimbarile sunt acum mai lente. Am notat insa, undeva, ca, potrivit spuselor ei, fiica mea de 12 ani are IQ-ul mai mare decat al meu, iar fiului meu de 17 ani i-am stricat avantul de a cheltui niste bani care nu i se cuveneau. A cheltuit doar vreo 160 ron din 360 si era foarte suparat pe mine. Asta pana cand i-am atras atentia ca nu vrea sa afle cum e cand ma supar eu cu adevarat pe el.
Revin deci la micuta. Pentru ca pentru ea, inca sunt cea mai cea. Inca i se lumineaza ochii atunci cand ma vede si intoarce capusorul sa ma caute in camera. Voi vedea peste vreo 10 ani cum o fi, dar acum ma simt iar utila, si nu doar un ghimpe in adolescenta "neinteleasa" a copiilor mei. Asa i-oi fi amarat si eu zilele mamicii mele? Daca o intreb, sigur imi va confirma imposibilitatile mele si credinta mea in superioritatea inteligentei...
Ajung si eu la ceea ce imi spunea mama acum mai bine de 20 de ani: copiii mei vor intelege cu adevarat abia cand vor avea si ei copii la randul lor.

La cumparaturi

Timpul trece, copiii cresc, iar eu abia mai fac fata.
Am fost sambata cu Sandra sa isi caute ceva de imbracat de iarna. Nici cand am umblat pentru mine nu am intrat in atatea magazine ca ieri. Am crezut ca va fi simplu, dar nu mai tine sa o conving sa ii iau ce imi place. Neeeee...
Acum mi-a explicat ca nu avem aceleasi gusturi, ca daca s-a nimerit sa ii placa o geaca pe care i-am aratat-o "am avut noroc" ca am nimerit ce ii place.
Ca sa aveti totusi o idee cum aratam: fii-mea mare inainte, stramband din nas, eu dupa ea, tata-su cu pitica in carucior incheia sirul. Ma mir ca a rezistat eroic saracul, mai ales ca el a avut o partida de cumparaturi si saptamana trecuta si tot fara rezultat.
Am aflat insa ca nu am gusturi si ca nu stiu ce se mai poarta. Sunt depasita. In cele din urma a pus ochii pe o scurta alba pe care am refuzat sa o cumpar. Stiind din experienta ce repede se murdareste mandra mea fiica, am ajuns la concluzia ca scurta respectiva ar sta mai mult la uscat decat pe ea. Si cum ar fi trebuit spalata la mana, ar fi cazut pe mine grija pastrarii imacularii ei. Asa ca am zis pas.
Mai cautam, mai sunt zile, dar cred ca data viitoare imi las sotul acasa cu pitica sa nu ii mai chinuim si pe ei.

Fara pretentii

"Frunzarind" acum cateva zile ceva bloguri, am dat intr-unul din ele peste o remarca ce m-a cam lezat, desi cred ca era scrisa la modul general. Nu am retinut citatul exact, dar se cam lua de cei care isi fac blog doar pentru a-si tine jurnalul. Cica nu ar interesa pe nimeni viata unui oarecare si atunci mai bine sa scrii pe hartie.
Poate asa o fi. Da' eu prefer sa scriu pe net. Neuronul meu care isi revine atat de greu dupa ultima perioada, uita pe unde lasa lacrurile. Un caiet de impresii e ultimul lucru de care am nevoie sa stiu pe unde e.
Ma "bloguiesc" deci fara pretentia de a fi un blogger. Nu vreau sa ajung in top-uri sau sa particip la blog fest, nu ma intereseaza prea tare cati "unici" am zilnic. Sau poate mi-ar place un pic sa imi stiu blogul cunoscut, dar nu fac din asta un scop in viata.

Mama...

Are mama doua fete
una mica si-una mare
si-un baiat al carui par
parca este rupt din soare.

Si-am crescut si eu cu ei
retraind copilaria,
descalcind din taina vietii
speranta si bucuria.

Zile grele si nopti albe
plans cu plansul lor plangand,
gangurind cu fiecare,
sprijinind un pas plapand,

Alergand in brate calde,
cuib de-alint si de rasfat...
Am fost ploaie si-am fost soare
invatand... si-acum invat

Sa fiu mama... Stiu si eu...
uneori poate-am gresit,
poate nu intotdeauna
am facut ce si-au dorit,

Dar pe fiecare-n parte
l-am iubit si il iubesc
cum o mama stie numai,
ca doar pentru ei traiesc.

Si inteleg abia acum
ce-mi spunea mama-n ani zglobii:
"Vei intelege doar atunci
cand vei avea si tu copii!"

Si-mi vine-acum sa ii sarut
maicutei mele mult iubite
si parul sur si ochii blanzi
si mainile imbatranite.

Maicuta scumpa, -acuma cand
sunt si eu mama ca si tine
sa stii ca-ncerc si eu sa fac
pentru copiii mei ce-i bine.

Bogatie

Au trecut lunile ca un fulg de papadie luat de vant. Intre timp am devenit mai bogata. Nu in bani, nu. Dar, mai mult decat banii... Bogatia mea se masoara in copii si in prieteni.
Sunt mai bogata !
Pe 30 iunie ni s-a nascut a doua fetita, Ioana, copil al batranetilor noastre. Tata imi facea un calcul ca atunci cand Ioana va avea 20 de ani tatal ei va avea 60 si eu doar cu 2 ani mai putin. Ei, si?
Pana la nasterea Ioanei, am castigat prietene minunate. Cred ca niciodata nu voi reusi sa le multumesc suficient pentru tot ce au facut, pentru gesturile lor pline de delicatete si altruism. Le-am gasit prin intermediul unui forum despre care un inger cu chip de mama, nume de sfanta si fapte pe masura imi povestise.
Va multumesc acum din nou, prietene dragi sufletului meu. Voi m-ati ajutat sa inlocuiesc disperarea cu speranta. Sa va fie viata plina de iubire si fericire alaturi de cei dragi.

perfectiune

N-am scris de mult. Prinsa intr-o mie de ganduri si probleme, am lasat deoparte scrisul.
Se intampla atatea in devenirea copiilor mei incat nu incetez sa ma minunez si sa invat alaturi de ei. Mi-am dorit sa fie perfecti dar cred uneori ca perfectiunea lor e doar o mandrie de mama. Invat sa le iubec imperfectiunea, sa ma bucur de ei asa cum sunt, sa ii sprijin si sa ii incurajez.
Daca eu recunosc faptul ca nu sunt perfecta, cum as putea sa le cer lor mai mult?
Imi invat baiatul sa nu plece capul atunci cand are dreptate, atunci cand mandria si demnitatea ii sunt calcate in picioare. A invatat si ca noi vom fi mereu langa el sa il sprijinim atunci cand are de suferit.
Imi invat fata ca viata e facuta din alegeri. Poate nu intotdeauna cele mai bune, dar cel putin cele care par corecte la momentul respectiv. Si ii spun ca e preferabil sa ia singura o decizie decat sa se supuna deciziei luate de altcineva si apoi sa ii para rau.
Nu stiu cum arata mama perfecta. Dar stiu cum arata o mama care isi iubeste copiii mai mult decat pe sine. Nu imi doresc perfectiune. De altfel cred ca perfectiunea e doar o utopie.
Vreau doar ca la sfarsit de drum sa pot spune ca am crescut oameni. Iar ei sa poata creste la randul lor alti oameni si sa strecoare in devenirea lor iubire si mandrie, grija si frumusete, modestie si altruism...

Rautate sau ignoranta

Nu incetez sa ma minunez de rautatea unora care se considera altruisti si plini de compasiune dar nu suporta sa vada cum o multime de oameni se mobilizeaza pentru un scop nobil.
Evident ca fac aici referire la babycafe, unde am descoperit o mare familie si un spirit de solidaritate cum nu am mai gasit nicaieri in lumea virtuala si la concursul de pe cancan, unde dorintele se pot preschimba in realitate.
Nu inteleg de unde vine nevoia unora de a murdari ceea ce e frumos, de a nega ceea ce e evident si de a incerca sa faca rau psihic cel putin, daca nu fizic, celor care au nevoie de incurajari.
Aceasta e lumea in care traim si e putin trist ca nu toti reusesc sa se ridice deasupra ambitiilor personale pentru a face un bine dezinteresat.
Sa fii tratat ca arogant cand vrei doar sa ajuti ma face sa imi doresc sa imi fi crescut copiii intr-o alta lume, mai buna si mai altruista.
Insa nu e totul pierdut atata timp cat mai exista oameni de suflet... pe net si in afara lui...

reclama Delaco

Suntem o societate de consum. In consecinta, apar noi si noi reclame. Unele dragute si inofensive, cum sunt cele de la Orange, care le plac si copiilor, altele care ma fac sa-mi vina sa urlu.
Una dintre ultimele reclame vazute e cea de la delaco, aia cu cascavalul, unde un individ intra intr-o clasa si sperie copilasii. Dincolo de faptul ca urla la ei, facandu-te sa te intrebi in mod normal ce pazeau directoarea sau directorul scolii si invatatoarea, mesajul emis e cel putin ciudat, daca nu revoltator din punctul meu de vedere. Anume ca mai importanti sunt muschii decat creierul, lucru exact pe dos decat ce vreau eu sa-mi invat copiii.
Intr-o tara in care oricum avem incultura si manele, propagarea ideii ca nu conteaza cat de destept esti ca altii care au "cascavalul" trec oricum inaintea ta, mi se pare daunatoare si de prost gust.
Ma deranjeaza reclama asta poate chiar mai mult decat fundul Raduleascai bombat pe toate bannerele si gardurile orasului, cu mesajul ala neconvingator si ambiguu impotriva fumatului. Nu stiu daca se poate lua atitudine impotriva celor care vin cu reclame de doi bani, cu mesaje daunatoare, dar as vrea sa se poata face ceva.

Copilarie

Privind azi un blog plin de poze ale unui pusti spaniol mi-am dat seama brusc cat de mult semanam toti. Acelasi ras, poate cam aceleasi experiente (tobogan, de-a v-ati ascunselea, jocuri cu mingea sau mazgalit peretii), toate sunt incredibil de multiplicabile. Poate difera un pic mediul in care se intampla, dar... doamne, cat seamana oamenii...
Si totusi desi semanam atat, si avem parte uneori cam de aceleasi experiente pe drumul nostru spre cunoastere devenirea noastra e diferita iar unii dintre noi sunt mai greu incercati de soarta...

Baba si motanul

Intr-o lume macinata de contradictii, in care pentru multi omul de langa ei e doar un numar dintr-o multime si nimic mai mult, am vazut o faza care m-a socat. Amuzat nu, dar scarbit, da.
Intr-o postare anterioara am explicat ca am vizitat toaleta Teatrului de Vara din Mamaia si in aceasta "incursiune" am dat peste un personaj bizar si grotesc.
O baba, gatita pruna, tinand in brate un cotoi cu lesa, isi facea loc prin multime dand din coate ca sa ii dea odraslei nepretuite un castron cu apa.
Castron pe care il adusese cu ea de acasa probabil ca sa nu sufere "spectatorul" de sete. Era aproape sa ne darame pe mine si pe Maria in drumul ei croit navalnic prin multime. Bietul odor suferea de sete si bineinteles ca era mult mai important decat femeia care abia se tinea pe picioare.
Lumea se dadea la o parte, clatinand din cap :"Te pui cu nebuna?". Iar eu fir-ar sa fie nu aveam nici o mana libera. Ca eu m-as fi pus. Macar un branci mititel sa ii fi dat, sa se duca invartindu-se cu tot cu motan.
Nu am nimic de obicei cu iubitorii de animale. Dar tineti-va, domne, cotarlele acasa. Puteti sa-i pupati si sub coada daca vreti, dar numai sa nu va vad eu.
Sau sa va vad facand macar un gest de omenie pentru alti semeni de ai vostri...

Festivalul Mamaia

Dezamagitor pentru mine, nu stiu cum pentru altii, festivalul de la Mamaia de anul acesta m-a convins ca nu prea mai avem tinere talente. Sau daca avem, sunt ascunse bine.
Cu cateva exceptii, restul nu aveau ce sa caute pe scena. Mi-a placut insa Irina Popa, care a castigat trofeul festivalului. O voce de exceptie, care a mai luminat un pic sala.
Mihai Alexandru, cu "Da-mi o bere" a castigat inimile tuturor spectatorilor, iar piesa, amuzanta si usor de retinut, ar fi avut probabil mai multe sanse daca nu ar fi fost atatia scortosi in juriu. In opinia mea merita sa ia locul 1 la creatie.
In rest, prezentare jalnica, rochiile cantaretelor patetice, daca nu hidoase majoritatea. Focul de artificii, desi superb, a eclipsat decernarea trofeului si inmanarea cheilor Skoditei.
In fine...
Nu despre asta vroiam sa vorbesc, ci despre altceva.
La festival am cunoscut niste oameni deosebiti. Ea, imobilizata intr-un scaun cu rotile, desi poate sa mearga, insa foarte greu si numai sustinuta, el cu o mana paralizata in urma unei injectii din copilarie.
Ii cheama simplu, Maria si Lucian. I-am cunoscut cand ma indreptam intr-o pauza spre toaleta (care apropo e incredibil de mizerabila). Lucian se chinuia sa o ajute pe Maria sa ajunga tot acolo. Se pare ca persoanele cu dizabilitati nu prea au ce sa caute la teatrul de vara din Mamaia, asa ca nu sunt nici rampe de acces si nici alte facilitati.
M-am oferit sa ii ajut. Caruciorul ala era al naibii de greu, nu stiu efectiv cata vointa a avut Lucian sa il clinteasca pana acolo. Si trebuie sa spun ca sunt o gramada de trepte. Altcineva insa nu s-a oferit sa ajute, asa ca...
Lumea se dadea la o parte, se uita lung si trecea mai departe.
La plecare, ne-am oferit sa ii ducem acasa si asa am aflat mai multe despre ei. Sunt casatoriti de trei ani si vor sa fie considerati oameni normali. Veniturile insa le sunt foarte limitate. Din fericire organizatorii i-au lasat sa intre fara bilet, si mai au si alte facilitati la transport, dar cam atat.
Lucian se pare ca a participat la concursuri cu tenis de masa si a fost ani la rand campion. Vreo 10 ani. Numai ca de vreo 2-3 ani, autoritatea nationala pentru persoanele cu handicap nu i-a mai suportat cheltuielile de participare si a trebuit sa renunte.
As vrea sa ii ajut cumva, dar nu stiu cum. Cel putin momentan si fondurile mele sunt serios limitate. M-ar ajuta insa propuneri si idei. Cum pot fi altfel ajutati, fara bani?

bluetooth in orice conditii?

Probabil ca ma depaseste tehnologia telefoniei mobile, sau nu mai inteleg eu toate utilizarile unui bluetooth.
Pot sa pricep ca e absolut necesar atunci cand esti la volan. E ok si atunci cand ai mainile ocupate sau chiar si atunci cand esti ocupata pana peste poate cu treburile casei. Sunt deschisa si la alte utilizari, cu conditia sa ai mainile ocupate.
Ce nu pot sa pricep e de ce ar avea cineva nevoie de el atunci cand se afla pe strada, cu o mana libera si in cealalta tinand telefonul.
... A trecut pe langa mine incruntata, vorbind tare si gesticuland. Daca nu as fi observat ca are telefonul in mana, as fi zis ca e nebuna. In dreptul meu s-a oprit, si-a infipt o mana in sold si a izbucnit dupa un tunator "hhaaa". Vai de bietul interlocutor care a suportat cu stoicism injuriile spuse pe un ton rastit si repezit. Sau cel putin banuiesc ca a suportat, ca doar nu era sa vorbeasca tipa in continuare de una singura. Sau mai stii?
Ptiu, drace!

Filmul

Cu riscul de a-mi supara mama, trebuie sa recunosc faptul ca nu imi plac telenovelele. Nu le inteleg. Nu inteleg nici suferintele si discutiile gen "Ai vazut ce a patit, saraca?".
Of, Doamne, patimi si lacrimi...
Din punctul meu de vedere e pierdere de vreme. Nu ca m-ar enerva asta foarte tare, nu e timpul meu pierdut si nici nu ma prea intereseaza ce fac altii cu timpul lor. Dar cand merg la mama, in anumite zile, pe la 8 seara fara cate minute, mama ma anunta, pe un ton abatut : "Pe mine ma scuzi, dar incepe FILMUL". Mama lui de film!
Intr-un fel are dreptate, pe mine ma vede si peste cateva zile, dar daca pierde actiunea, nici nu mai intelege ce se intampla. Asa ca, degeaba se spune ca viata bate filmul. Uneori e invers!

la plaja

De cate ori ne vin vara prietenii si rudele in vizita, apare eterna intrebare "Da' voi de ce nu sunteti bronzati? Ca doar aveti marea aproape..."
Explicatia e mereu aceeasi. Ei cand vin, sunt in concediu. Noi in concediu plecam la munte. In cursul saptamanii suntem la munca, sambata e zi administrativa iar duminica e zi de odihna. Si nu neaparat pe malul marii.
Noi cand mergem la plaja nu o facem ca sa stam cu orele la soare...
Mergem doar pentru baie. Cantitatea de soare care se prinde de piele e doar un bonus, si nu un scop in sine.
Asa ca, asta e. Poate ca o sa ne mutam la munte ca sa putem veni vara in concediu la mare...

Luni

Ca in fiecare zi de luni, mi s-a parut ca ceasul suna mult prea devreme. Asa ca am mai lungit cat am putut sederea in pat si mi-am dezamagit caina, care ma astepta cu limba scoasa sa o scot la plimbare.
Mi se pare mai simplu ca luni dimineata sa se decreteze zi post-weekend si sa avem posibilitatea sa venim macar cu 2 ore mai tarziu, daca nu cumva deloc, la munca.
Oare numai eu am lenea asta de luni dimineata?

Sacali vs baietel

Zilele acestea face valva cazul osemintelor gasite pe camp, presupuse ca apartinand unui copil de trei ani.
Dincolo de ideea inaintata, potrivit careia ar fi fost sfasiat de sacali, ma intreb cum naiba au ajuns la concluzia asta. Initial mi-am pus intrebarea daca avem sacali in Romania. Din cunostintele mele stiam ca nu avem, asa ca am facut o scurta munca de cercetare si am aflat de pe wikipedia ca e posibil ca sacalii sa fi aparut si la noi, ori dinspre Bulgaria, ori dinspre Ucraina.
"Inca din prima clipa procurorii au dat de inteles ca baietelul a avut parte de un sfarsit inspaimantator", spune mai departe ProTv. Cine sunt eu sa ii contrazic?
Numai ca urmarind "discutia", aceasta a decurs cam asa:
"- Putea fi mancat de animale?
- Da, mai mult ca sigur"
Daca asta inseamna pentru ei ca procurorii au dat de inteles lucrul acesta din primele clipe e pur si simplu treaba lor. Eu doar am priceput altceva.
Din cate stiu eu despre sacali, presupunand ca ei sunt responsabili de moartea micutului iar acesta e intr-adevar cel disparut in mai, sunt animale carnivore, din familia canidelor. Asta inseamna ca isi sfasie prada. In mod logic, nu ar fi trebuit sa gaseasca mai nimic din corpul micutului iar oasele gasite sa fie roase pe margini, asta in cazul in care nu cumva ar fi ramas numai aschii. Vad doar cum ciobanescul meu roade oasele pana nu mai ramane nimic din ele, desi sunt oase groase de vita.
Mai mult decat atat, hainele aflate la fata locului ar fi trebuit sa fie si ele sfasiate si pline de sange. Nu par sa fie.
In plus s-a spus ca atacul sacalilor ar explica si de ce osemintele ar fi fost gasite atat de departe de locul de unde a disparut copilul. Reportera de la ProTv a ajuns la concluzia ca sunt 10 km, in timp ce ziarele au spus ca e vorba de 3 km.
Prefer dealtfel si exprimarea ziaristilor "anchetatorii nu exclud posibilitatea" ca micutul sa fi sfarsit tragic. Mai ales ca acestia au declarat ca principalele cauze ale mortii copilului vor fi stabilite cu siguranta doar dupa autopsie.
Se vor recolta si probe ADN, dar daca parintilor nu li s-a prelevat sange sau saliva, pentru stabilirea ADN-ului si nici nu vor fi gasiti, sunt slabe sansele ca baietelul sa fie intr-adevar identificat. In opinia mea nu poate fi vorba de siguranta ci doar de presupunere ca el ar fi.
Stiu ca se cauta senzationalul cu orice pret, dar cat de putin poti gandi incat sa declari atatea tampenii cu aerul ca esti bine informat?
E mult oare daca imi doresc sa fie prezentate doar lucrurile reale din evenimente, astfel incat sa pot trage singura concluziile? De ce pe langa dovezile existente, fiecare stire e impanata cu impresiile reporterului/ei si nu e subiectiva? Le e frica oare ca nu suntem in stare sa gandim singuri si trebuie sa ni se impuna cum sa gandim?
Credeam ca am depasit perioada de manipulare a stirilor din perioada comunismului. Se pare ca nu.

Viziunea

Azi am avut o viziune... De fapt, mai precis, am avut prin fata ochilor o strafulgerare alba. Numai ca stragulgerarea cu pricina cantarea pe putin 120 kg si era imbracata intr-o rochie scurtuta (nici prea scurta, dar nici pana la genunchi) din in alb, transparenta aproape.
Pe sub minunea asta alba se intrezareau niste butuci dolofani pe post de picioare si chiloti alb in stil gogosar. Sutien nu avea asa ca spectacolul era deplin. Daca mai adaug ca era trecuta de 50 si cu un par morcoviu, aveti imaginea "viziunii" mele.
Dincolo de socul vizual a ramas totusi o intrebare... Femeia asta avea oglinda acasa?

Statul incurajeaza fumatul

De ceva timp, mai precis de cand s-au scos de pe piata pachetele de 10 tigari si s-a interzis vanzarea tigarilor la bucata rumeg ideea potrivit careia, ca de obicei statul zice una si face alta. Adica, in loc sa ma convinga sa renunt la fumat, mai mult m-a incurajat sa fumez.
Nu stiu cum sunteti voi, dar eu am o problema nu cu tigarile pe care le fumez, ci cu cele care raman in pachet...
Inainte luam un pachet de 10 tigari intr-o zi. Cand se terminau ma linisteam. Sau in unele zile cumparam doar cateva tigari. Si atat. Le terminam pe alea, iar ma linisteam pana a doua zi.
Poate nu am eu destula vointa... Cert e ca atata timp cat mai e o tigara in pachet, trebuie sa o termin si pe aia. Asa ca de la 10 tigari am ajuns la 20. Chiar mai mult uneori, in functie de cat de plin e pachetul sotului meu (al doilea), seara cand ne intalnim...
Ca si tigarile lui sufera de acelasi regim ca ale mele...
Deci statul pretinde ca nu e bine sa fumezi, pe de o parte. Pe de alta, incurajeaza fumatul. In ciuda sloganurilor si a campaniilor antifumat, in ciuda mesajelor de pe pachete...
Pai degeaba imi zice mie ca fumatul duce la impotenta... Am doi copii, mi-ajung, iata deci o masura protectoare in plus...
Cat despre cancer... e destul de indepartat pericolul... Daca maine da o masina peste mine, o sa fiu mai fericita ca mor fara cancer?
Si totusi... in cele din urma am decis, impreuna cu Romi, sa ne lasam de fumat...
Cred ca argumentul forte nu apare pe nici unul dintre pachete... Anume banii... Un calcul sumar arata ca amandoi fumam cam 400 ron pe luna. Nu e mult dar nici putin. Daca ma gandesc insa ca in ultimii 5 ani am dat aproximativ 24000 ron doar pe tigari, devine al naibii de mult...
As vrea sa pot imputa statului roman suma asta. Din punctul meu de vedere, ei au o parte de vina. Daca eu sunt dependenta de fumat, ei ma obliga sa cumpar o cantitate mai mare? Si pui in mod inconstient si in mana copiilor aceeasi cantitate? In mod ciudat, nu am vazut ca pustanii sa intampine greutati in achizitionarea tigarilor...
Poate ca daca ar avea parte de un proces cu un cetatean afectat in mod direct de legislatie, cei care dau legi fara sa gandeasca vor evalua si posibilele consecinte ale actelor promulgate.

La mare

Mi se pare uneori ciudat cum timpul preschimba penibilul in amuzant. Ceea ce parea ridicol in momentul producerii dupa cativa ani se transforma in ilar. Probabil ca in momentul in care dispare implicarea directa si afectarea se schimba si perceptia asupra intamplarilor.
Intamplarea pe care vreau sa o povestesc acum s-a petrecut acum multi ani, pe vremea cand fiul nostru avea aproximativ 2 ani.
In vara aceea venisera la noi nasii, al caror fiu, Alex, este mai mic decat Tavi cu exact 3 luni. Pe plaja insa, nudisti inocenti, copiii nostri semanau atat de mult incat toata lumea ne intreba daca sunt gemeni. Aveau obiceiul sa mearga tinandu-se de manute si candoarea lor facea capetele sa se intoarca.
Parinti responsabili fiind, ne aprovizionasem cu tot ce puteau sa-si doreasca odraslele noastre. Aveam deci dulciuri de toate soiurile, fructe, placinte si... pepeni, si rosu si galben.
In ziua cu pricina insa, copiii nostri au descoperit o noua distractie. Tinandu-se de manuta, au inceput sa colinde toate cearceafurile invecinate. Am incercat sa ii chemam, sa le spunem ca nu e bine, dar nici o sansa. E incredibil uneori cata incapatanare se ascunde in capsoarele blonde ale unor pustani de 2 ani. Erau in plus sustinuti si de cei de pe plaja, care au insistat ca nu fac rau nimanui, deci sa ii lasam in pace sa vedem ce fac.
Nu faceau intr-adevar nimic rau. Doar se opreau langa un cearceaf unde detinatorii acestuia mancau ceva, nu conta ce, si asteptau. Nu cereau. Priveau. Daca aveti caini in casa stiti privirea cu care patrupedul se uita cand mancati ceva? Mancare, gura, iar mancare iar gura... privirea lor era focalizata pe mancare efectiv si pe drumul pe care aceasta il parcurgea pana cand disparea inghitita.
Pe masura ce oamenii le dadeau cate o bucatica, privirile celor care deja le dadusera ii urmareau in continuare.
Asa au colindat pustii nostri aproape toate oazele de pe langa noi. Noi asteptam sa se plictiseasca si sa vina inapoi de bunavoie, ca altfel nu prea aveam sanse sa le intrerupem turneul.
Mai ramasese insa un singur loc unde nu fusesera. Era vorba de o pereche tolanita cu fata spre noi si care manca pepene. Rosu. Copiii s-au postat strategic si au asteptat. Nimic. Privirea lor de catel pofticios nu a avut nici o sansa. Toti din jurul nostru stateau si priveau in asteptarea deznodamantului. Ei bine, perechea respectiva a continuat sa ii ignore. Mai mult decat atat, si-au schimbat pozitia, asezandu-se de-a curmezisul.
Copiii si-au schimbat si ei pozitia, postandu-se iar in fata lor. Noi am incercat sa-i chemam dar ei au ramas ferm pe pozitii. Pana cand, plictisit, Alex a revenit in bratele mamei lui. Dar al meu copil nu. Foarte calm, s-a intors cu spatele spre perechea respectiva, a indepartat putin picioarele si am vazut cu stupoare (nu numai eu, toti din preajma AU VAZUT) cum o materie bruna se incolaceste si se lungeste chiar pe nisipul din fata celor doi. Distanta nu cred ca era mai mare de jumatate de metru intre productia proaspata si nasul indivizilor. Noi am intepenit cand ne-am vazut fiul cacandu-se, toata lumea a inceput sa rada, inclusiv nasii nostri.
Daca s-ar fi deschis nisipul sa ne inghita cred ca eram mai multumiti decat sa auzim hohotul urias din jurul nostru.
Dupa isprava, Tavi s-a indreptat calm spre mare sa se spele, in timp ce spectatorii inca se tineau cu mainile de burta de atata ras. Cei doi si-au strans cearceaful de parca ar fi fost amenintati cu o bomba si au disparut in urmatoarele minute.
Lumea, multumita de spectacol, comenta in timp ce zambea inca... "Asa le trebuie la nesimtitii astia? Nu au vazut ca sunt doar niste copii? Ce, mureau daca le dadeau si lor o bucatica?"

drepturile romului din romania

Nu stiu daca e un caz izolat dar constat, intr-un articol din telegraf "Proiecte PHARE pentru romi" ca nici macar al doilea r nu mai apare. Incet, incet se impune termenul de rom din romania. Parca s-au prostit toti si nu stiu ce sa mai faca sa le sufle in fund tiganilor. Bani europeni pentru locuinte, pentru integrare sociala, pentru scolarizare... toate pentru "rromi". Ma gandesc ca cel putin in Constanta, unde sunt o gramada de etnii convietuind in mod pasnic, ar putea exista programe si pentru turci, tatari, lipoveni, maghiari... Dar nu, sunt doar pentru tigani.
Imi place sa cred ca nu sunt rasista. Tupeul insa ma calca pe nervi. Tupeul celui care imi intra noaptea in curte sa fure, tupeul celor care imi bat copiii sa le fure jucariile sau alte obiecte, tupeul celui care se baga in sufletul meu in autobuz sa imi ceara bani... E vina mea ca sunt tigani? E vina mea ca nu suport furtul, talharia si cersetoria si implicit pe cei care le practica?
Si totusi noi sprijinim tiganii. Dorim sa-i integram, reintegram, sa le dam locuinte si locuri de munca... Ma indoiesc serios ca vor munci dar trebuie sa incercam. Ca asa vor europenii...
Romanii vor fi cam in 20-30 de ani o populatie minoritara. In general romanii au cam 1-2 copii, rar 3, si mai rar mai multi, in timp ce familiile de tigani (scuze, dar nu pot accepta termenul de rrom) incep sa procreeze de pe la 11-12 ani si pana pe la vreo 30 de ani au ograda plina.
Datele statistice spun ca nu ar fi prea multi dar datele observate de fiecare dintre noi nu corespund statisticilor. La recensamantul din 2002, o prietena care lucra la un liceu mi-a spus ca aproape toti tiganii au fost trecuti ca apartinand unei alte etnii, chiar daca ei s-au declarat tigani. O parte au fost trecuti ca turci altii tatari... Foarte putini au ramas ca tigani.
Cred ca se incearca sa fim tinuti in necunostinta de cauza si sa ne trezim ca sunt egali sau chiar ne depasesc in numar...
Si atunci rom din romania va ilustra perfect situatia. Si poate ca ne vor gasi noua o alta denumire.

tiganii si muzica

Azi am avut o revelatie...
Am trecut pe langa o casa de tigani care se distrau si ei ca toti oamenii. Nu stiu ce sarbatoreau dar m-a izbit ca un soc muzica pe care o ascultau: muzica populara romaneasca ! Si pareau ca se distreaza de minune...
Ceva mai incolo, la o casa de romani era tot petrecere. Si astia sarbatoreau. Dar urlau manelele pana in strada de nu stiai cum sa dispari mai repede din preajma.
Deci, concluzia:
Tiganul poate sa acceada la o conditie superioara si sa asculte muzica ceva mai buna... (In mod ciudat nu ma dau in vant nici dupa muzica populara, dar fata de manele...)
Romanul de rand nu isi poate depasi conditia de manelist, fiind probabil ferm convins ca daca banu' si dusmanu' "ezigsta" intr-adevar, atunci cu siguranta il asteapta si mertanu' la urmatoarea chenzina.

Rectificari

Se cuvine sa fac niste rectificari, pentru ca acum am aflat mai multe in legatura cu accidentul.
1. se pare ca totusi soferului inconstient i s-au recoltat probe biologice
2. politistul care s-a ocupat de caz nu a trecut pe procesul verbal de constatare a accidentului nr. masinii sau numele soferului
3. stirea a aparut pe tvneptun, in seara respectiva la 22:30. Nu a fost data in reluare, nu a fost preluata nici de alte posturi. Ciudat este ca ar fi aparut un martor care a declarat ca el a vazut tot si individul cu masina nu ar fi avut mai mult de 60 de km la ora. Si in plus, cica ar fi fost singur pana a aparut politia. Problema insa e ca noi si alti vreo 20 de oameni eram acolo inca inainte sa apara politistii. Era de fata si familia tanarului pentru ca locuia la aproximativ 100 m de locul accidentului. Cum am spus aici chiar a trebuit sa dau multimea la o parte de langa victima.
4. la o viteza de 60 km la ora, victima nu avea cum sa aiba dubla fractura craniana, asa cum reiese din raportul autopsiei. Nu mentionez si celelalte rani, ca nu mai are sens.
5. se pare totusi ca tanarul care a murit nu se angajase in traversare ci statea pe margine. Soferul venea pe banda a doua, in fata lui era unul care mergea mai incet asa ca a depasit pe banda 1. Manevra a fost insa prea ampla si a intrat in tanarul aflat pe marginea drumului.
Poate va intrebati de unde stiu. Raspunsul e ca stiu de la familie. Am vazut pv-ul intocmit de politie (cel de pe 11.07., pt ca in mod ciudat mai apare unul pe 04.06.) precum si constatarea medicului legist. Romi si-a lasat numarul de telefon tatalui victimei pt cazul in care are nevoie de ceva, indiferent de ce asa ca am trecut pe la ei atunci cand am plecat ieri de la munca.
Stiti cum e...
O familie indurerata, indoliata... inclusiv copiii erau imbracati in negru. Cuvintele devin de prisos pentru ca durerea e atat de palpabila, atat de adancita in priviri, incat nu stii ce sa mai spui. O mama doborata de durere, un tata frant, frati si surori revoltati pe soarta si pe indiferenta politiei...
Si spuneau ca la spital soferul mai ca nu le-a ras in fata... Nici o tresarire, nici o urma de remuscare, nimic...
Poate ca deja isi facea planuri cum o sa scape. Altfel nu pot sa imi explic de unde a aparut martorul ala mincinos si de ce nu e trecut numele soferului sau macar numarul masinii pe constatarea politistilor...

A murit

In tara asta, daca ai bani sau relatii, poti sa omori un om si sa nu patesti nimic. Pentru ca azi am aflat ca tanarul accidentat a murit la 10 minute dupa ce a ajuns la spital. Nu am spus in postul anterior cum s-a produs accidentul.
Cand iesi dinspre Constanta spre Ovidiu dai de magazinul Carrefour, in preajma caruia exista un semafor si o trecere de pietoni. Graba sau ghinionul l-au facut pe tanar sa traveseze la vreo 100 de metri de trecere. Masina care l-a lovit era condusa de un pustan care s-a grabit sa prinda culoarea verde a semaforului, iar martorii spun ca avea peste 100 km la ora, intr-o zona in care restrictia de viteza e 70. La fata locului nu au existat urme de franare. Cand am ajuns noi, parbrizul masinii era efectiv spart din cauza impactului. Tanarul agoniza pe jos intr-o balta de sange.
Am aflat azi ca a murit. M-am tot intrebat de ce nu a aparut nimic in ziare sau la televizor, cu toate ca s-a filmat. De vineri seara pana duminica am tot incercat sa vad vreo stire, sa aflu daca a supravietuit. De obicei drama umana este subiect de stiri si o intalnesti pe toate posturile. Acum nu. Nimic. Nici un rand, nicaieri. Nici o imagine.
Am aflat ca politia a ajuns la concluzia ca cel care l-a lovit avea 60 de km/ora. Cum oare? Nu i-au luat alcoolemia, nu au facut masuratori. Nimic. Mai mult decat atat, ii fac autopsia tanarului sa vada chipurile daca nu a fost cumva batut inainte si vezi, doamne, din cauza aceasta a murit. De parca fracturile si leziunile interne grave i-ar fi dat voie sa ajunga pe picioarele lui pana la sosea si sa se arunce in fata masinii. Si sa sangereze abia la locul impactului... Ma mir ca nu au zis ca a vrut sa se sinucida.
Grotescul impins la limita. Mortul e de vina. E vinovat ca familia lui nu are bani sa-si dovedeasca dreptatea, in timp ce a soferului ucigas are suficienti ca sa ingroape totul. Si din pacate pentru viata lui, desi a traversat prin loc nepermis, daca masina ar fi avut 60 km/h ar fi avut timp sa opreasca. Sau macar impactul nu ar fi fost acelasi si acum ar fi trait...
Cand vezi nedreptati nu ai cum sa nu te simti neputincios cand nu poti interveni sa se faca dreptate. Iti vine sa urli si sa pleci din tara asta unde cei saraci nu au drepturi, unde pot fi ucisi fara nici o remuscare in timp ce ucigasii privesc impasibili. Va amintiti de individa care in urma cu cateva luni a ucis o tanara pe trecere in Bucuresti?
Credeti ca are vreunul remuscari? Sa fi fost invers, tanarul sarac la volanul masinii si bogatanul lovit, urlau toate ziarele.
Dar asa...
Dumnezeu sa il ierte si sa-i ajute familia.

Un caz

Am observat ca tindem sa spunem caz atunci cand se intampla o drama care nu ne afecteaza in mod direct. Suntem spectatori, cu sau fara voie, sau doar luam la cunostinta despre "caz" din media.
Ce am vazut acum doua zile e o drama, infioratoare dar obisnuita pe soselele noastre. Un accident in dreptul caruia am ajuns cand deja victima era la pamant, intr-o balta de sange. Am sarit din masina cu gandul uman sa ajutam. Am intrebat daca a fost chemata ambulanta. Fusese.
Sotul meu si-a pus manusile chirurgicale pe care le are in permanenta in masina pentru ca nu stii niciodata cand ai nevoie de ele. S-a repezit sa ajute. Dar nu prea aveai cum. Tanarul, victima, era deja asezat pe o parte. Fractura deschisa la o mana, posibile leziuni la coloana si la gat. Cineva aplicase deja garouri la maini dar se parea ca are si leziuni interne grave.
As fi vrut sa ii pun ceva sub cap, dar stiam ca daca are leziuni la coloana nu trebuia miscat.
Lumea se inghesuia ca la circ. Sa fie mai aproape, sa vada cum se duce viata din corpul tanarului. Sa ii vada poate ultima suflare. I-am dat la o parte. Am strigat la ei sa faca loc, pentru ca are nevoie de aer. Le-am spus ca nu au ce sa vada. Nimic din ce nu pot vedea la stiri.
O viata. Franta. A trebuit sa tot strig. Faceau loc pe moment apoi reveneau. Aproape... cat mai aproape. A venit politia. Unul din politisti a dirijat traficul. Triunghiul dupa care fugisem pana la masina a devenit inutil. Lumea intreba unde e ambulanta. Pe drum. Traficul era infernal, stiam. Ambulanta efectiv nu avea pe unde sa treaca. Nimeni nu se dadea la o parte. Civilizatie...
A ajuns in cele din urma, paramedicii s-au precipitat spre tanar.
Un individ cu o camera filma. Cauta cele mai bune unghiuri. Sa surprinda drama. Sa o transforme intr-un caz. Un subiect de stiri, maine uitat. Durerea umana... a tanarului ranit si inconstient, a sotiei care plangea inerta pe margine, a mamei care isi urla disperarea sustinuta de oameni, a tatalui care nu mai avea nici lacrimi. Doar o furie surda... Impotriva soferului vinovat si a fatalitatii...
L-au stabilizat, l-au urcat pe targa. Ne-am repezit mai multi sa ajutam. Sa ridicam targa. Mana inerta a tanarului, plina de sange, a alunecat. Am prins-o si am asezat-o usor pe targa. Instinctiv. Sangele lui a trecut pe mana mea. I-am sprijinit mana, sa nu mai alunece, pana cand a fost urcat in ambulanta.
Sotul meu a observat sangele. Gandul meu automat a fost ca nu am rani deschise. Ce ciudat... Instinctul de supravietuire era puternic. Apoi m-am gandit iar la el. La cum statea pe pamant, in sangele inchegat.
Si pentru prima oara dupa mult timp m-am rugat arzator pentru altcineva decat cei din familie. Sa traiasca, sa isi revina, sa isi continue viata.
Si mi-am promis ca ma voi duce iar sa donez sange. Si va rog si pe voi sa o faceti. Sa salvati o viata. Chiar daca e a unui necunoscut.

joaca de-a cuvintele

As putea sa spun mai multe,
sa ascund in ganduri noapte,
sa dau stelelor drept prada
suferintele desarte,
Si cand luna vrea sa iasa
din umbrela unui nor,
pe pustiu intins de ape
si covor ratacitor,
Stand si cugetand alene
dintr-un creier obosit,
cantec lin de greier galben
tresarind in asfintit,
Ganduri fara nici o noima
isi cer drept la existenta,
incercand in van sa-absoarba
o graunta de esenta.
si doar scriu lasand in joaca
vorbe fara nici un sens,
fara sa le las sa spere
la pretentia de vers...

Prima sarcina

Prima sarcina a fost usoara. Bineinteles ca doar dupa primele 3 luni. Cu exceptia faptului ca devenisem un detector de mirosuri mai ceva ca un caine, in rest totul era perfect. Sau macar aproape.
Pe la doua saptamani de sarcina am facut o toxiinfectie alimentara grava. Nici macar nu stiam atunci ca sunt insarcinata. Mi-am adus insa aminte pe la vreo 4 luni de sarcina si i-am spus despre asta doctoritei de familie de atunci. Pe un ton indiferent si de total dispret mi-a replicat: "Ar fi trebuit deja sa avortezi, o sa faci un monstru!". Si eu mai aveam 5 luni pana sa-mi vad puiul! Cu moartea in suflet m-am dus la doctorul meu, prieten cu parintii mei. Crescusem sub ochii lui, ma stia de cand eram o fetita baietoasa si zgubilitica. M-a consultat si m-a asigurat ca nu am nimic. Bebe se dezvolta normal si nu am de ce sa imi fac griji. Si totusi... tot mai scoteau din cand in cand cornite gandurile negre si ma intrebam :Dar, daca...?".
Pana pe la opt luni nu prea m-a interesat daca e fetita sau baiat, cu toate ca mama, batranele din bloc si matusile mi-au aplicat tot felul de teste babesti: cu verigheta, cu sare etc., si la toate rezultatul a fost ca e fetita. Eu ma rugam doar sa fie sanatos.
In urma ultimei vizite la sus-mentionata doctorita, am aflat cu stupoare ca trebuie sa nasc prin cezariana deoarece am placenta praevia. Spun ultima deoarece desi ar fi trebuit sa ma prezint saptamanal la consult in ultima luna de sarcina, nu m-am mai dus. Din nou am dat navala peste doctor, din nou m-a linistit si m-a trimis la echo sa ma conving singura ca e totul in regula.
La echo am dat peste o alta belea de doctorita, care dupa ce m-a tinut 1/2 de ora pe hol si m-a consultat apoi in scarba m-a anuntat flegmatic :"Pai tu maine poimaine nasti!". Iar eu stiam ca mai am aproape o luna! Copilul a fost efectiv programat, conceput pe 13 decembrie, deci stiam foarte sigur ca mai am de asteptat. Stiam insa de nasterile premature, asa ca iar am inceput sa-mi fac griji. Abia am reusit sa o intreb ce am si am aflat ca bebe e de sex feminin.

Tatici...

Imi place spectacolul strazii... sau spectacolul uman. Cel la care nu trebuie sa iti iei bilete dar poti sa stai in primul rand. Imi place sa observ oamenii. Nu ma intereseaza ce discuta, ci ceea ce fac. Imi place sa observ gesturi, mimici, priviri. Care "vorbesc" mai mult decat cuvintele.
Nu stiu daca si voua va place, dar pentru mine e un fel de exercitiu. Cam la fel cum sunt pentru altii integramele. E un fel de obsesie, care ma tine in priza si da creierului meu posibilitatea sa mai inchege niste sinapse intre neuroni. Aia putini care nu m-au parasit inca.
Asa ca azi, stand la o masa intr-un restaurant cu autoservire, am privit. Bineinteles ca scopul initial a fost sa ne astamparam foamea. In mod ciudat sau care dovedeste originile mele stramosesti taranesti, nu imi plac restaurantele simandicoase. Nu ca nu ma adaptez. Am mancat in destule ca sa nu ma fac de ras la o masa la nivel inalt. Doar ca nu ma reprezinta, si atunci cand pot sa aleg, aleg unul cu autoservire.
Am vazut destule lucruri interesante, dar unul singur mi-a retinut atentia. La o masa de langa noi era un cuplu cu o fetita de vreo doi-trei ani. Erau de fapt doua mese alaturate, asa ca cei trei stateau unul langa altul. Numai ca barbatul statea la mijloc.
De obicei cand observ cupluri cu copii, mamele stau langa copii. Acesta a fost de fapt lucrul care mi-a atras atentia, faptul ca barbatul statea langa copil. Si nu doar statea langa fetita, dar ii rupea bucatele mici si o hranea in timp ce mama nici nu ii arunca macar o privire.
La un moment dat fetita s-a descaltat, si-a tras o soseta dezvelind un piciorus dolofan iar taticul s-a aplecat spre ea, i-a sarutat piciorusul si a incaltat-o la loc. Mama abia a aruncat o privire si a continuat sa manance.
In mama parca totul era respingere. In tata parca tot sufletul era cocolosit in micuta fiinta de langa el.
Si atunci ma-ntreb daca instinctele materne sunt chiar atat de puternice pe cum se zice la toate mamele. Daca nu cumva uneori taticii sunt cei care sunt mai atasati de copil.
Lumea nu e mereu cum pare sa fie.
Lumea ideala e cea in care parintii iubesc in egala masura copilul. Dar in lumea imperfecta in care traim, dragostea unui tata e la fel de miscatoare, sau poate mai mult chiar, decat cea a unei mame. Pentru ca daca ni se pare normal ca o mama sa isi iubeasca si alinte copilul, sarutul depus pe piciorusul copilei a fost suav si delicat ca bataia de aripi a unui fluture...

Floricele si pasarele

Ma intorc in timp cu un zambet. Sandra avea cam doi ani si era mare amatoare de povesti. Nu prea conta daca erau citite sau povestite. Problema aparea atunci cand ii povesteai o data iar a doua oara incercai sa schimbi sau modificai ordinea cuvintelor din povestire.
Devenea o adevarata drama si te convingea ca ea stie mai bine povestea ca tine. Asa ca ii citeam. Era mai simplu, nu mai aveam cum sa schimb cursul povestirii...
Problema a aparut atunci cand am epuizat cartile, si vechi, si noi. Am ajuns in cele din urma la concluzia ca mai bine imprumut de la biblioteca. Aveam astfel asigurat un stoc aproape inepuizabil de povesti, fara sa mai ruinez bugetul. La doi ani Sandra, cum e si normal, nu stia sa citeasca, insa o atrageau ca un magnet cartile ilustrate si cu cat aveau mai multe animale colorate cu atat era mai bine.
Intr-o buna zi, dupa ce si-a ales cartile (doar dupa criteriul desenelor), ne intorceam fericite acasa. Ca sa nu se plictiseasca in troleibuz, am inceput sa ne uitam la carti si sa comentam. Ajunsesem la Bambi, asa ca am vorbit de caprioare si de pajiste, de floricele si iarba, de iepurasi si veverite. Erau toate desenate, asa ca normal ca am vorbit despre ele, iar copila era foarte incantata. Atat de incantata incat a descoperit singura copacul din poza si in copac...
Ei, ghiciti ce era in copac?
Fiica mea nu a stiut si atunci am ajutat-o intr-un moment de inconstienta si tulburare a perceptiei : "Uite, mami, pasarica !". Copila si-a ridicat atunci ochii profund dezaprobatori spre mine si mi-a spus pe un ton dojenitor, cam cum ii explici cuiva retardat care se incapataneaza sa nu inteleaga dupa 2 ore : "Nu e, mami, aia pasaita, uite, ASTA e!", impungand cu degetul intre picioruse.
Mai e nevoie sa spun ca mi s-a parut (sau poate ca nu a fost doar o parere) ca toti oamenii din troleibuz ne privesc si se hlizesc pe ascuns?
De atunci insa nu am mai povestit niciodata si nu ne-am mai uitat niciodata la desene in locuri publice. Unele povesti se cer spuse doar acasa, unor urechi cunoscute.

Fiara

Baiatul nostru avea cam 1 an si ceva atunci cand a descoperit cainele. Nu orice caine, pentru ca nu se speria cu una cu doua. Nu il infricosau cainii lup sau dobermanii, dimpotriva. Starnea in bietii caini care aveau ghinionul sa ii iasa in cale sentimente care ii bulversau atat de tare incat bagau coada intre picioare.
Cainele pe care l-a intalnit Tavi si care avea sa ii inoculeze o teama atat de intensa incat fugea de cate ori vedea un caine asemanator, a fost un pekinez.
Apartinea unor prieteni care aveau si ei un copil mic si care ne-au convins ca animalul e inofensiv.
Era o zi de iarna, asa ca pustiul nostru era blindat cu o pereche de pantaloni grosi, vatuiti. Pe dedesubt mai avea o pereche de pantaloni, dar din moment ce vizita se dorise scurta, nu l-am mai schimbat.
Noi stateam de vorba, copiii se jucau in fata noastra, alergandu-se unul pe celalalt, cand din neant parca apare Fiara. O chestie mica, insignifianta, posesoare a unei cozi incolacite si labe bine infipte pe podea (nu pot sa spun pe pamant, deoarece eram la etajul 6). Animalul se oprise langa noi si se uita si el la copii.
La un moment dat Tavi s-a apropiat prea mult de baietelul prietenilor si atunci Fiara a tasnit. In secunda urmatoare coltii ei erau infipti in vatelina pantalonilor in timp ce incerca disperata sa atinga podeaua cu labele din spate.
Incercati acum sa va imaginati scena urmatoare: baiatul nostru incerca sa mearga aplecat in fata ca sa scape de caine si urla cat il tineau puterile :"Tati ! Tati !", animalul era cu coltii infipti in posteriorul pustiului si incerca disperat sa gaseasca un punct de sprijin iar noi ramasesem inmarmuriti de ce bruta de caine au prietenii nostri. Dupa ce ne-am dezmeticit (ne-a luat totusi cateva secunde interminabile), unul a luat copilul, unul a ridicat animalul si stapanul bestiei s-a chinuit sa-i desclesteze falcile.
Dupa ce a reusit sa ii desprinda pe unul de celalalt mi-am verificat odorul sa vad daca fizic era ok. Dragul de el nu patise nimic, pentru ca din fericire grosimea pantalonilor impiedicase coltii sa ii atinga pielea. Efectul psihic insa a fost devastator pentru pustiul cu obrajorii umezi de plans.
Desi l-am alinat atunci si animalul a fost inchis in alta camera ca pedeapsa, ani la rand, de cate ori Tavi observa in preajma lui un pekinez, dadea semnalul de alarma "Tati ! Tati !" si se arunca in bratele salvatoare.

copii

Tot citesc despre copii minunati. Copii care participa la concursuri NASA si iau premii, copii care devin singuri milionari la 17 ani si ma intreb (pentru ca e imposibil sa nu o fac) ce simt parintii lor. Cat de mandri sunt, cat de mult considera ca efortul lor de a-i creste este rasplatit, cat cred ca este contributia lor la succesul copilului...
Si raman cu intrebarile, pentru ca raspunsurile doar le pot intui...

Copil de vanzare...

Am spus deja aici ca aveam un copil care nu semana cu noi. Cu parul blond si carliontat si ochi albastri era intruchiparea idealului de arian.
Avea cam un an atunci cand s-a intamplat ceva care avea sa ne dea serios de gandit.
Romi lucra pe vremea aceea ca garda de corp pentru un diplomat elvetian. Elvetianul statea la hotel Parc in Mamaia. Pentru ca sotul meu avea un program ciudat si nu prea reuseam sa ne vedem, luasem obiceiul ca uneori sa iau copilul si sa mergem sa il vedem pe tati.
Pana in ziua aceea nu il vazusem pe seful lui Romi. A fost de fapt prima si ultima intalnire cu el.
Abia ajunsesem si stateam de vorba cu Romi, in holul hotelului. Ii dadusem jos palarioara de soare lui Tavi si parul blond i se revarsa pe umeri. Radea cu inocenta copilului fara griji atunci cand a aparut elvetianul.
In timp ce Romi ne prezenta, tipul s-a uitat fugitiv la mine apoi a ramas cu privirea pironita pe Tavi. Dupa vreun minut, s-a intors brusc si l-a chemat pe Romi dupa el. Am dat sa plec si eu dar mi-a spus sa raman cu copilul.
Am ramas.
Dupa vreun sfert de ora, sotul meu a aparut si mi-a spus scurt :"Hai acasa!". Stiam ca inca nu terminase programul, asa ca va dati seama ca am ramas uimita. Si atunci mi-a explicat de ce putea sa plece acasa.
Elvetianul avea obiceiul sa il trimita cu diverse comisioane sau chiar bani in diverse destinatii. Asa ca nu era nimic de mirare atunci cand elvetianul l-a chemat in camera si i-a pus in fata o valiza diplomat cu 100000 de dolari.
Ei bine, dialogul dintre ei a fost cam urmatorul:
- Ai aici 100000 de dolari, a spus elvetianul aratandu-i banii.
- Ok, a raspuns Romi inchizand valiza. Unde trebuie sa o duc?
- Nu o duci nicaieri, sunt banii tai!, a raspuns elvetianul.
Sotul meu s-a uitat mirat, ca si cum tocmai ar fi aflat ca a castigat la loto si asteptand continuarea.
- Iei banii si lasi copilul ! a continuat individul.
Va dati seama ca Romi l-a privit de parca tocmai ar fi aflat ca tipul e martian, apoi a raspuns sec:
- Copilul meu nu e de vanzare !
- Cum nu e de vanzare, a insistat individul. Totul e de vanzare. S-au vandut copii si pentru 5000 de dolari si tu nu vrei sa il vinzi pentru 100000? (In perioada aceea, facusesera valva cateva familii de tigani care isi vindeau copiii si pentru un televizor).
- NU !
- Si ce puteti voi sa ii oferiti aici?
- Paine goala si pietre sa mananc si tot nu imi dau copilul, a dramatizat Romi.
- Nu vezi ca nici nu seamana a roman? Ca e blond? si-a continuat argumentatia tipul.
Atunci a inteles sotul meu pentru ce specimen lucra si l-a intrebat:
- Vrei un copil la fel de blond si cu ochi albastri ?
- Da, a raspuns el plin de speranta...
- Atunci trimite-ti sotia la mine si iti garantez ca vei avea un copil blond cu ochi albastri...
Continuarea o stiti. Romi si-a pierdut jobul, dar asta nu a contat prea mult, deoarece si-a gasit repede de lucru. Am ramas insa socata de perceptia pe care o aveau strainii despre noi inca de atunci si cat de putin pret puneau pe noi ca oameni.
Chiar asa ? Oare chiar totul e de vanzare?

Copilul

Dupa cum am mai zis, avem doi copii. Frumosi si destepti. Baiatul implineste 16 ani in septembrie. E un adolescent pasionat de calculatoare si jocuri, ca mai toti din generatia lui. Recunosc ca m-a depasit in ceea ce priveste domeniul acesta. Scrie cu 500 de caractere pe minut, stie cum sa desfaca in bucati un calculator si sa il monteze la loc si stie cam tot ce se poate sti despre sisteme de operare, virusi si alte chestii. Are mult talent la scris dar si o problema majora cu scoala. Nu prea ii vede rostul.
A fost foarte mirat ca am descoperit blogspot-ul. In opinia lui, noi (adica eu si taica-su), suntem o generatie depasita. Tehnica asta...
In fine...
Nu a fost insa mereu asa. Cand s-a nascut in septembrie 1992, toata lumea se astepta sa fie fata. La eco mi se spusese ca e fata, toate "testele" babesti indicau acelasi lucru. Aveam deja pregatit numele de fata, cumparasem inainte hainute roz si cadita rosie. Dar, surpriza !
Cand mi-a spus doctorul (prieten de familie cu ai mei) ca e baiat, parca a cazut cerul pe noi. Nu aveam nici un nume de baiat pregatit ! Nu stiam cum il cheama pe proaspatul venit in familie.
Ne-am gandit ca daca il va chema ca pe tata se supara socrul meu, daca il va chema ca pe socru se supara tata, asa ca am decis in urma unei consfatuiri cu Romi, sotul meu, sa il cheme ca pe doctor. Asa ca il cheama Octavian, Tavi prescurtat.
Semana totusi cu o fata pentru ca avea o claie de par blond si niste ochi albastri ca marea. Lumea ne-a spus ca sunt ochi de bebelus, adica o sa isi schimbe culoarea pe la trei ani, dar asta nu s-a intamplat. Au si acum aceeasi culoare. Si parul ar fi trebuit sa isi schimbe culoarea si am asteptat rabdatori sa se intample. Ei bine, nici asta nu s-a intamplat. Romi a fost blond pana la 14 ani, cand brusc parul a devenit brunet si asa a ramas pana in zilele astea.
Ei bine, copilul nostru nu semana cu nici unul dintre noi. Eram tineri, eu aveam aproape 22 de ani, Romi aproape 24. Nu prea ne aratam varsta, asa ca atunci cand ieseam cu Tavi pe strada, babele ma opreau sa ma intrebe :" Maica, dar macar 18 ani ai?". Aveam, dar nu paream sa ii am.
Se intampla uneori sa fim interpelati cam in genul "Vai, ce frumos este! Dar cu cine seamana?". Asta cu amandoi de fata ! Cu niciunul. Eu satena, taica-su brunet, amandoi cu ochii verzi-caprui. In mod cert nu semana cu nici unul din noi. Si atunci, s-a intamplat ca odata, cand am fost intrebati acelasi lucru, Romi sa raspunda foarte serios "Cu vecinul".
Aveam un vecin blond, cu ochi albastri, cam de o varsta cu mine. Toata lumea il stia pe vecin si mai stia si ca Romi naviga pe vremea aia, asa ca nu era mereu acasa.
Deja raspunsul asta devenise standard, lumea comenta, primisera toti acelasi raspuns, deci devenea credibil.
Intr-o seara, ne trezim cu vecinul la usa. Raspunde Romi, il roaga sa iasa putin afara. Iese. Sta cateva minute, mai sta alte cateva si in cele din urma intra in casa. Inchide usa si incepe sa rada. Si rade... si rade... Si printre rasete imi spune de ce l-a cautat vecinul.
Saracul de el bause ceva inainte ca sa prinda curaj. Pentru ca ii trebuia mult curaj sa vina la noi. Si sa vorbeasca cu Romi. Venise sa ii spuna ca stie ce se spune despre Tavi, ca ar fi al lui. Si ca el de fapt nu a facut nimic. El nu are nimic cu mine si nici eu cu el. Si ca nu ar vrea sa creada ca el e vinovat. Ca stie el ce vorbeste toata lumea dar chiar nu are nici o legatura cu asta.
Era saracul tare amarat si isi dorea foarte mult ca Romi sa il creada. Asa ca al meu a trebuit sa ii spuna de la ce a pornit totul. Sa il linisteasca. Si sa nu mai creada ce spune lumea.
Pentru ca Tavi crestea, stia foarte bine cine era tatal lui si asta urma sa o vedem si sa o simtim cu varf si indesat.
Dar asta e deja alta poveste.

Copila

Privind in urma imi dau seama ca nu am fost si nu sunt o mama perfecta. Nu sunt nici o gospodina perfecta, de altfel lucrul acesta din urma l-am recunoscut mereu. Fac treaba, ca altfel nu se poate, dar nu pot sta toata ziua sa trebaluiesc. Incerc sa imi invat si copiii sa isi spele singuri farfuria, sa isi stranga in camere, sa ma ajute la alte treburi, cum ar fi lucrul in gradina, sa isi faca singuri de mancare atunci cand sunt singuri acasa sau se trezesc sa manance pe la 12-1 noaptea.
Intre copiii nostri e o diferenta de aproape 5 ani. La scoala insa, diferenta e doar de 4, adica baiatul a terminat clasa a 9-a iar fata clasa a 5-a. Ca parinti "degenerati" ce suntem, ne-am "obligat" fata sa mearga la scoala la 6 ani. Ma rog, la 6 ani si 3 saptamani. Bineinteles ca hotararea am luat-o amandoi parintii, parintii nostri ne-au zis ca noi decidem, dar prietenii nostri au avut de comentat. Ca ar trebui sa o lasam sa mai copilareasca, ca nu e inca pregatita, ca alti copii de varsta ei merg inca la gradinita si ca noi suntem inconstienti ca o fortam sa mearga la scoala. Ei au spus, noi am auzit dar decizia a ramas in picioare. Aveam in spate experienta cu Tavi, fiul nostru, pe care l-am inscris la scoala la 7 ani, cand deja stia si el sa scrie, sa citeasca si toate celelalte. Rezultatul a fost ca murea de plictiseala in ore, nu intelegea de ce colegii lui sunt mai prosti si trebuie sa stea doamna invatatoare sa stea sa le explice alora in loc sa faca lucruri mai interesante. A trebuit sa stam sa il impingem de la spate, sa fac temele cu el zi de zi, pentru ca deja i se parea totul mult prea plictisitor si la nivel de gradinita.
La gradinita, mai ca nu ne-am pus in genunchi in fata invatatoarelor ca sa ne dea fisa cu calificativele pustoaicei. Si la ele, aceeasi placa: ca e inca prea devreme si nu stapaneste bine tot ceea ce trebuie sa stie un copil care termina gradinita.
Nu va ganditi ca am luat decizia asta fara a avea idee de ce poate face copilul nostru. La 6 ani, ca mai toti copiii de azi, stia sa scrie, sa citeasca, sa socoteasca, sa povesteasca. Retinea cu usurinta poezii lungi si punea cu tata (bunicul ei) in scena povestile lui Creanga. Era fantastic sa o vezi in rolul caprei cu trei iezi prefacandu-se ca il loveste pe lupul cazut in groapa si incheind apocaliptic:"Mori, lupule, mori! Capra ti-a venit de hac!".
Am dat-o deci la scoala. Era cea mai mica (in ceea ce priveste varsta) nu numai din clasa ei, dar din toata scoala. Asa ca atunci cand am inscris-o la biblioteca scolii initial bibliotecara s-a impotrivit, ca e prea mica si nu imprumuta carti decat incepand cu clasa a doua. Am insistat, am semnat fisa in care te obligi sa platesti daca nu sunt aduse cartile inapoi, apoi bibliotecara mi-a spus ca-mi pot alege carti.
Si eu m-am intors calma spre fiica mea si i-am spus sa isi aleaga. Bibliotecara s-a uitat neincrezatoare, dar cand a vazut ca Sandra se uita la carti si incepe sa vorbeasca singura : "A, Creanga, am citit-o, poezii de Eminescu, am citit, Toparceanu, Arghezi ... stiu, Fratii Grimm, am citit...", s-a intors spre mine aproape panicata. In cele din urma Sandra si-a ales vreo trei carti, a scos fisele de la spate si le-a semnat cu litere de tipar, in fata doamnei uimite. A fost atunci cazul sa ii explic ca merg cu Sandra la biblioteca judeteana si imprumutam carti de cand avea 2 ani (ma prinsesem eu ca e mai usor sa imprumut decat sa tot cumpar carti).
Asa a devenit pustoaica noastra cea mai mica cititoare a bibliotecii scolii iar bibliotecara abia o astepta sa vina.
Pentru ca desi stia foarte multe nu am vrut sa fie trecerea prea brusca de la programul de gradinita la cel de scoala, am dat-o la o clasa step-by-step. Programul era de la 8 la 16. Am dat bani toti parintii, vreo 4 milioane de fiecare la inceput, ca sa le amenajam clasa, cu mocheta, mobilier special (masute si scaune cam ca la gradinita), dulapioare, dictionare, atlasuri si carti. Am cumparat si un copiator, pentru ca lucrau foarte mult si pe fise. De la 8 la 12 invatau dupa programa traditionala. De la 12 la 13 aveau o ora libera in care mancau (plateam o firma de catering sa le aduca mancare), se jucau sau puteau sa atipeasca un pic (le cumparasem saltele speciale). De la 13 la 16 isi faceau temele sub supravegherea invatatoarelor. Am uitat sa spun ca aveau doua invatatoare, una de la 8 la 14, cealalta de la 10 la 16. Atunci cand o luam de la scoala avea deja temele facute si putea sa se joace fara nici o grija.
Si sa faca si o gramada de boacane, dar asta e deja o alta poveste...