sâmbătă, 31 martie 2012

Torturi fascinante

Azi am zis sa nu mai scriu despre mine sau ai mei. Nu scriu nici despre blogurile pe care le citesc in mod constant si pe care le gasiti in blogroll-ul meu si nici despre cel abia descoperit si care mi-a placut la nebunie (totusi, va soptesc ca il gasiti aici).
Ei bine, azi scriu despre un blog pe care nu stiu unde sa il incadrez, caci e un pic de cofetarie si incredibil de multa arta. Am stat si mi-am clatit privirile pe fiecare tort, pe fiecare detaliu, neincetand sa ma minunez de maiestria celei care a adus la viata o lume intreaga in fiecare tort.
Mi se pare minunat ca exista asemenea oameni pe lume, care transforma o aniversare in ceva incredibil de special, deosebit, memorabil, care aduce in acea zi acel ceva ce il va deosebi de toate celelalte zile sau aniversari ce vor veni.
Ma plec in fata talentului acestei minunate doamne, caci numai o doamna minunata poate crea minunatiile pe care le-am vazut acolo si va invit si pe voi sa va umpleti ochii de lumina si sa vedeti arta si din punct de vedere comestibil.
Poate deja va veti face planuri pentru tortul de la urmatoarea aniversare din familie.
Uitati aici blogul doamnei Viorica

miercuri, 28 martie 2012

Reminiscente

Uneori ma gandesc ca intr-o viata anterioara am fost harciog: probabil ca de atunci mi-a ramas mania de a strange de toate, de care nu stiu cand voi avea nevoie dar e bine sa fie acolo. Si daca ma apuca vreodata zelul si ma descotoresc de achizitiile mele, fix a doua zi am nevoie de ele.
Profit acum de faptul ca mi-am descoperit atatea pasiuni, asa ca acumulez fimo, accesorii pentru bijuterii, margelute, piele, fire diverse de tricotat si inca as mai vrea. Probabil ca lucrurile dupa care suspin cel mai tare sunt uneltele care usureaza munca la toate achizitiile prezentate mai sus. Scumpul meu sot s-a obisnuit si nu mai protesteaza de mult la nebuniile mele.
Am o gramada de proiecte, multe in desfasurare, destule terminate iar in capul meu se tot nasc alte si alte idei si proiecte. Si uneori ma gandesc ca nu am timp (si nici bani) sa fac tot ce vreau.
Si principala problema e ca nu prea pot lucra cu mezina in preajma. Imi sterpeleste ghemele si imi arata fericita ce frumos se desira si cu cata ingeniozitate le infasoara in jurul scaunului, imi ia fimo si lipeste in bucatele delicate tablia patutului, imi ia margelutele si se preface ca le inghite de imi sta inima in loc, imi fura foarfeca si ajusteaza frunzele si tulpinile plantelor din casa sau pune cu delicatete mana pe fasiile de tulle si incearca sa isi prinda parul cu ele. Si daca reusesc sa o indepartez de toate acestea vine si mi se aseaza in brate sa ne dragalim.
Am incercat sa ii dau ei separat din fiecare obiect cu care umblu eu, dar nu merge, tot ale mele sunt mai tentante.
Asa ca lucrez noaptea si daca vreodata ma mai ia amocul si nu rezist tentatiei, imi aminteste mezina de ce orele noptii sunt cele mai bune pt hobby-uri.

P.S. Daca dati peste vreun sponsor cu inima larga si buzunar plin, sa-mi spuneti, ca stiu ce imi doresc in dar de Paste

marți, 27 martie 2012

Vaaai, ce rusine!

Mi se intampla uneori sa mai iau caruciorul cu mine, atunci cand am mult de mers pe jos, am si cumparaturi de facut si stiu ca mezina nu ar face fata. E adevarat ca mai mult pitica merge pe langa carucior, dar e bine sa stiu ca atunci cand oboseste nu trebuie sa o car in brate (are 17 kg iar spatele meu nu mai e ce a fost) si in plus am si unde sa imi pun cumparaturile.
Aud insa, invariabil, pe diferite tonalitati si voci, la fiecare asemenea plimbare: "Vaaaaai, ce rusine! O fetita atat de mare sa mai mearga in carucior?".
Zambesc si trec mai departe caci stiu ca daca apuc sa scot un cuvant nici marea n-ar mai spala-o pe binevoitoarea cu pricina.
Nu stiu si nici nu pot pricepe de ce sunt atatia care isi inchipuie ca modul in care si-au crescut copiii/nepotii/verii/vecinii este singurul valabil, de ce se simt automat obligati sa iti impartaseasca din experienta lor si sa te sfatuiasca si de ce se supara daca ii ignori.
Pt mine fiecare zi alaturi de pitica e o binecuvantare, chiar daca uneori barometrul meu indica nori de furtuna si vijelie. Ceilalti au crescut, parca nici nu mai au nevoie de mine, dar cea mica inca e dulce si lipicioasa (cand vrea, bineinteles).
E adevarat ca inca nu stie teorema lui Pitagora, inca mai poarta pampers, inca refuza cu incapatanare sa spuna o poezie, desi stie, inca refuza sa isi spuna numele atunci cand e intrebata si deja considera ca are 3 ani. Saluta pe toata lumea pe strada cu "buna ziua" si se uita la om pana cand i se raspunde. Celor cunoscuti li se adreseaza cu "buna, puiu! Ce faci?" Si cu nasucul carn, obrajorii rumeni si parul carliontat, pitica mea starneste zambete. Poate ca nu va iesi din ea un mare matematician si nici nu va descoperi o noua teorie a universului. Poate nu va avea reusitele altora, nici logica lor si nici drumul ei spre devenire nu va intra in fagase unanim acceptate de societate.
Daca insa isi va pastra naturaletea si dragostea pt oameni, daca va fi sanatoasa si fericita in alegerile ei, atunci eu nu voi putea fi decat multumita.

miercuri, 7 martie 2012

Ce fac altii...

Azi, frunzarind avocatnet-ul, am dat peste un subiect hilar, daca nu ar fi simultan si tragic.
Pe scurt, o tipa si-a pierdut buletinul. Un fapt divers, un lucru ce i se poate intampla oricui. Nu a anuntat la politie pierderea, asa ca dupa ceva timp s-a trezit la usa cu politia si cu cei de la Protectia Copilului.
Motivul era simplu: o tanara, inregistrata /internata pe baza buletinului neatentei doamne, a nascut un bebelus pe care apoi l-a abandonat in spital. Normal ca oamenii legii au venit pana la cea careia ii apartinea buletinul. Ca nu ii apartinea si copilul, ramane de demonstrat cu mari dureri de cap.
Ar fi fost frumos ca cea pe numele caruia a fost inregistrat copilul sa isi doreasca sa adopte unul. Asa, ar fi fost direct al ei. Bineinteles insa ca e doar dorinta mea de happy-end. Sunt incredibil de multi copii abandonati, iar drumul de la dorinta de a adopta pana la finalizarea adoptiei e lung si presarat de piedici.
Deci, daca vreodata va pierdeti buletinul, anuntati politia cat mai repede. Altfel, ori va treziti ca aveti un copil de care nu stiti, ori puteti lua un imprumut pe care sa nu il folositi, ori... posibilitati sunt nenumarate.

vineri, 2 martie 2012

Ce fac contabilii...

Azi mi-am dat seama ca de cand mi s-a stricat vechiul calculator nu am mai intrat in lista de bloguri pe care le citeam cu relativa periodicitate. Cum tot ce ma interesa statea atarnat/salvat in bara de sus, era simplu si doar la un click distanta sa citesc ce au mai facut/gandit/experimentat virtualii mei prieteni. Asa ca azi am luat blogurile la rand, sa citesc, sa ma improspatez, sa fac iar o "baie" in povestile altora.

Ei bine....

De mult timp nu am mai ras in hohote la o postare pe un blog. Fain, atat de fain scris incat hohoteam cu gura pana la urechi, lacrimile imi curgeau pe obraji si mezina a venit repede sa ma intrebe si sa ma bata pe spate (sa ma linisteasca) : "Ce e, mami, ce e? Gataaaa, gataaaaa". Biata copila, a crezut ca muma-sa plange, atat de tare ma zgaltaiam. Luati si voi si cititi postarea Laurei aici.

Mie mi-a placut la nebunie si m-a binedispus pe toata ziua, ca sa nu zic chiar pe toata primavara. Sper sa aibe si la voi acelasi efect revigorant.

Tuturor va doresc o primavara minunata, cu sanatate, bucurii si impliniri