vineri, 11 iulie 2008

Prima sarcina

Prima sarcina a fost usoara. Bineinteles ca doar dupa primele 3 luni. Cu exceptia faptului ca devenisem un detector de mirosuri mai ceva ca un caine, in rest totul era perfect. Sau macar aproape.
Pe la doua saptamani de sarcina am facut o toxiinfectie alimentara grava. Nici macar nu stiam atunci ca sunt insarcinata. Mi-am adus insa aminte pe la vreo 4 luni de sarcina si i-am spus despre asta doctoritei de familie de atunci. Pe un ton indiferent si de total dispret mi-a replicat: "Ar fi trebuit deja sa avortezi, o sa faci un monstru!". Si eu mai aveam 5 luni pana sa-mi vad puiul! Cu moartea in suflet m-am dus la doctorul meu, prieten cu parintii mei. Crescusem sub ochii lui, ma stia de cand eram o fetita baietoasa si zgubilitica. M-a consultat si m-a asigurat ca nu am nimic. Bebe se dezvolta normal si nu am de ce sa imi fac griji. Si totusi... tot mai scoteau din cand in cand cornite gandurile negre si ma intrebam :Dar, daca...?".
Pana pe la opt luni nu prea m-a interesat daca e fetita sau baiat, cu toate ca mama, batranele din bloc si matusile mi-au aplicat tot felul de teste babesti: cu verigheta, cu sare etc., si la toate rezultatul a fost ca e fetita. Eu ma rugam doar sa fie sanatos.
In urma ultimei vizite la sus-mentionata doctorita, am aflat cu stupoare ca trebuie sa nasc prin cezariana deoarece am placenta praevia. Spun ultima deoarece desi ar fi trebuit sa ma prezint saptamanal la consult in ultima luna de sarcina, nu m-am mai dus. Din nou am dat navala peste doctor, din nou m-a linistit si m-a trimis la echo sa ma conving singura ca e totul in regula.
La echo am dat peste o alta belea de doctorita, care dupa ce m-a tinut 1/2 de ora pe hol si m-a consultat apoi in scarba m-a anuntat flegmatic :"Pai tu maine poimaine nasti!". Iar eu stiam ca mai am aproape o luna! Copilul a fost efectiv programat, conceput pe 13 decembrie, deci stiam foarte sigur ca mai am de asteptat. Stiam insa de nasterile premature, asa ca iar am inceput sa-mi fac griji. Abia am reusit sa o intreb ce am si am aflat ca bebe e de sex feminin.

2 comentarii:

  1. Cred ca ai trecut prin iad... la propriu. Cum cred ca trecem majoritatea celor care ne asumam raspunderea unei sarcini, a unei nasteri si a cresterii unui pui de om.

    Eu am avut norocul ca in timpul sarcinii sa beneficiez de ajutorul si opiniile unor medici foarte buni, in care am avut incredere 100% si pentru faptul ca le stiam reputatia, dar mai ales pentru faptul ca imi sunt prieteni.

    Cosmarul meu a fost dupa nastere, cand am nimerit pe mana asistentelor... care erau sa-mi omoare copila. Povestea ororii e la mine in blog.

    Am citit si ce ai postat (tot la mine) a propos de copilasul smuls mamei lui... cumplit...

    Cred ca singurul mod in care putem schimba ceva este sa SPUNEM, sa STRIGAM de fiecare data cand asa ceva se intampla. De la banalele (deja) atitudini scarboase ale asistentelor pana la lucrurile infioratoare de care multe dintre ele sunt responsabile. La fel si in cazul medicilor, desi, din fericire, medici imbecili sunt mai putini.

    RăspundețiȘtergere
  2. Am trecut prin iad dar am uitat tot cand mi-am vazut baiatul. Ca pana la urma a fost baiat...
    Cat despre Denis... am strigat, dar nu ne-a auzit nimeni. Tot ce sper e ca timpul sa estompeze durerea finutei si a noastra (pentru ca mama lui Denis va fi finuta noastra si cand se va casatori si cand va avea urmatorul bebe)...

    RăspundețiȘtergere