marți, 20 septembrie 2011

Facebook pur si simplu

Ma intreba ieri o prietena de ce nu scriu mai des. Uneori mi se pare insa ca ce as scrie suna atat de banal incat nu mai are sens sa umplu si eu net-ul de banalitati.
De ceva vreme insa incerc sa trec cu vederea o chestie care ma agaseaza pe facebook. Nu stiu daca ati remarcat sau daca prietenii vostri preiau mesajele astea dar eu deja devin atat de satula incat mai am putin pana explodez, de mesajele preluate de n-spe persoane care se considera destupate la minte (printre care si prietene dragi mie).
Ei bine, pe "peretele" meu apar uneori mesaje care se cred a fi ale unei persoane cu o gandire elaborata, un fel de guru care are dreptate in toate, a carei (banuiesc ca e o ea, nu stiu de ce, si mai banuiesc si ca toate mostrele astea de gandire "avansata" apartin unei singure persoane) unica parere e valabila... Mesajele se incheie invariabil cu chestii de genul "Copiaza daca ... si esti mandra de asta", "Posteaza si tu daca... crezi la fel", "Preia si tu daca...".
E adevarat ca sunt gandite astfel incat sa indemne la actiune dar asta imi demonstreaza o data mai mult ca omul e un animal social si deseori nu ii place sa ii fie pus/a la indoiala curajul/indrazneala de a urma turma. In consecinta pagina mea se umple constant de mesaje de genul asta care ma fac sa filozofez pe seama prostiei si naivitatii umane. Acum sunt convinsa ca prietenii mei care preiau mesajele ma vor condamna ca lovesc atat de adanc in spiritul lor de sustinere, dar mie mi se pare absurd sa las pe altul sa gandeasca pentru mine.
De multe ori chestiile astea pe post de gandire filozofica sunt pline de alte chestii implacabile, generalizari absurde, gen intotdeauna/niciodata, toti/toate, sau niciunul/niciuna. Nu stiu cine genereaza tampeniile astea dar eu sunt satula de ele. Daca ar aparea unul la cateva zile nu m-as formaliza si l-as trece cu vederea. Problema mea insa rezida in faptul ca vad acelasi mesaj de nu stiu cate ori pe zi, preluat de o gramada de persoane. Si mai ca imi vine sa urlu.
La fel de satula ca de reclamele la "Tuc", care ma scot din sarite si imi cresc tensiunea. Cu "Tuc"-ul e alta poveste, dar daca aia care au conceput reclama isi imagineaza ca o persoana ca mine ar credita un/o individ/a care inghite o casa de marcat sau un colet ca stie ce e ala gust, se insala amarnic. In consecinta asociez biscuitii cu pricina cu un gust de carton expandat un pic metalic si pana acum nu am facut efortul de a verifica daca e asa.
Asa ca, revenind la problema initiala, dragi prieteni, daca cititi aici si credeti intr-adevar in mesajele astea, abtineti-va sa le mai preluati. Un singur comentariu la postarea initiala, daca sunteti total de acord cu ce elucubreaza, e suficient. Chiar nu trebuie sa dovediti nimic nimanui preluand mesajul. Si eu va voi fi recunoscatoare!

duminică, 11 septembrie 2011

La multi ani, fiule!

In urma cu 19 ani fara o zi, imi ardeau calcaiele sa ma duc la Sala Sporturilor. Eram chiar la termen sa nasc, dar daca nu ar fi intervenit si sotul si mama eram in stare sa imi transport burtoiul in tribune ca sa fac galerie sotiorului care participa la un concurs de karate, full contact.
El a plecat cu inima cam stransa ca ma lasa acasa iar eu am ramas acasa la mama, sa nu care cumva sa se intample in lipsa lui vreo chestie neintamplata si sa nu fie cineva langa mine.
Am stat cu sufletul la gura pana pe la vreo 10 seara, cand a aparut la usa mamei plin de sange. A rasuflat usurat cand a vazut ca sunt inca acolo, dar pe mine m-au luat durerile instantaneu. Pe vremea aia nu erau telefoane mobile, telefon fix nu a avut in zona, asa ca spre final, cu gandul la mine, nu s-a mai putut concentra.
Deci, odata ajuns la mama s-a spalat un pic, am trecut pe acasa sa luam bagajelul pt spital si dusi am fost. Asteptam cu nerabdare sa imi strang fetita in brate, Romulus era si el emotionat, poate la fel de mult ca parintii mei care asteptau sa isi vada prima nepotica.
Da, vorbesc despre o "ea", pentru ca pe parcursul sarcinii, inclusiv la echo, mi s-a spus ca avem fetita. In consecinta, tot ce am cumparat inainte a fost roz si rosu. Alesesem si numele, deci totul era pregatit pentru venirea ei pe lume.
Medicul meu era de garda, asa ca a fost doar o chestie de timp pana cand durerile alea usoare s-au transformat in dureri atroce, apoi, cand am simtit ca deja corpul meu se rupe in zeci de bucatele, dupa cateva ore cat o eternitate, am reusit sa imi aduc mogaldeata pe lume.
S-a nascut in dimineata zilei de 11 septembrie, la ora 04.17, cu un scor Apgar 9 si o greutate de 3200 g. Initial am vazut doar un corp micut si rozaliu vanat, intors cu spatele la mine si care avea o claie mare de par blondut. Socul a venit cand doctorul mi-a zambit, m-a felicitat si mi-a urat sa imi traiasca baiatul! Baiat! Si fetita mea? Apoi m-a intrebat calm cum il cheama. Cum sa-l cheme? Habar nu aveam, nu pregatisem nici un nume de baiat, in eventualitatea ca...
Doctorul a iesit sa imi felicite si sotul care masura holul si numara dalele de gresie. Din cate am inteles apoi, se pare ca acelasi soc l-a avut si el, incat a si uitat sa-i multumeasca doctorului. I-a intors spatele, convins ca doctorul rade de el.
Cand mi-am revazut puiutul in salon, era o mica mumie infasata si doar fata micuta si aparent lipsita de gene si sprancene se schimonosea a plans. Era blond, atat de blond incat parea aproape alb parul lui, lung pana la umeri. Singurul baiat intre 9 fete.
Sar peste tot ce ni s-a intamplat in spital, peste perfuzia bagata in capusor dupa vreo 2 zile de stat in spital, ca nu se hranea, peste disperarea mea cand a inceput sa miste capusorul si imposibilitatea de a gasi vreo asistenta sau doctor timp de 10 minute...
Eh, a trecut, dar sperietura de atunci nu am uitat-o nici acum
Problema principala la nastere a fost ca nu stiam cum se numea mostenitorul nostru. In lipsa de alte idei si nume ales inainte, ne-am gandit ca daca il cheama ca pe tata se supara socru-meu, daca il cheama ca pe socru-meu se supara tata... Asa ca pe fiul nostru il cheama ca pe doctor: Octavian. Nici macar nu ne-am gandit ca ar putea avea 2 prenume, atat de greu ne-a fost sa ne gandim macar la unul.
Si a crescut, cu parinti nebuni care il aduceau de la plaja in geanta de voiaj, leganat in mers, care il  duceau la concerte si la teatru unde dormea dus in timp ce acasa se trezea la cea mai mica miscare...










 La multi ani, fiule, sa iti fie viata plina de bucurii si impliniri, sa ai parte de tot ce iti doresti, sa fii iubit si inconjurat mereu de oameni dragi!

miercuri, 7 septembrie 2011

Reteta pentru dezastru

Am mai scris ca locuiesc la tara, dar deseori fac drumuri in urbea mea natala. Ca de obicei, mezina ma insoteste si pe cat trece timpul, pe atat e mai greu, ca mica mea mica e fasneata, curioasa si neastamparata. De obicei trebuie sa o tin zdravan sa nu o zbugheasca de langa mine, si tot ca de obicei, cealalta mana e invariabil ocupata.
Asa ca azi, dupa o tura pe la magazine, cu sacosa incarcata si pitica tinuta de manuta, iau decizia deloc inteleapta de a nu mai ocoli piata din Tomis III si a trece direct printre randuri. S-a intamplat ca in momentul in care am luat decizia asta sa ma sune o buna prietena, asa ca pun ditamai geanta burdusita pe umar, pun telefonul la ureche si cu ochii pe pitica incerc sa o ghidez printre lazi si ladite pe un culoar ingust.
Ioana mi se zmuceste din mana, eu dau sa o tin mai bine, fac un gest necugetat cu geanta si vad in fractiuni de secunda cum o ladita cu zmeura de pe o taraba isi imprastie continutul pe jos. Ma uit nedumerita la fructele rostogolite, la individa care venise repede urland de dupa tejghea, ca ce se face ea, ca nu le mai cumpara nimeni si trebuie sa le iau eu. Ioana statea incredibil de cuminte langa mine.
Si le-am luat... Logic, era vina mea ca nu fusesem atenta. As fi putut face pe nesimtita si sa plec de acolo doar cerandu-mi scuze. Numai ca spiritul meu civic si simtul raspunderii urlau simultan in mine. Am scapat insa destul de ieftin, pentru ca, din fericire, nu se varsase tot continutul lazii. Ramasesera destule in ladita! Asa am adaugat la bagajul deja existent cu o idee mai mult decat un kilogram de zmeura si am scos din buzunar 16 lei.
Cat pretuieste, domne, o secunda!

duminică, 4 septembrie 2011

Vine frigul

De cateva zile ma chinuie rau talentul in ale tricotatului. Am vazut niste fire pe Breslo, mi-am comandat avand deja in minte destinatia finala. Si m-am apucat plina de avant sa ii tricotez un poncho Ioanei, in pauzele de la celelalte chestii pe care le fac in acelasi timp. Am masurat, am lucrat, am incheiat in parte si nu am mai avut rabdare sa il cos pe tot si l-am probat Ioanei. Copila nu a inteles ce vreau. Ea tot incerca sa bage manutele in ... ceva, si a tot incercat si daca a vazut ca nu reuseste l-a scos, iar mie mi-a pierit tot avantul de a-l mai incheia. Acum o astept sa mai creasca, poate pricepe ca exista si lucruri de imbracat care doar stau pe tine...Si cand ma gandesc ca deja o vedeam cu poncho si fustita si ghetute si....
Acum trebuie sa ma apuc sa ii fac si Sandrei un fular si un fes, poate pana la iarna le termin... Si daca imi iese planul, poate ii fac si niste mitene ca de mult ma roaga iar eu habar nu am cum se fac. Macar am bunavointa si avant muncitoresc. Ce o iesi la final, oi vedea eu daca poate fi purtat


Asta-i impricinatul. Observati firele iesind artistic in partea dreapta jos.V-am zis ca nu l-am terminat...