marți, 21 decembrie 2010

Filme de Craciun

Imi plac la nebunie filmele de Craciun... pentru ca indiferent ce se intampla pe parcursul filmului, povestea e moralizatoare si se termina cu happy end.
Si imi aduc aminte ca indiferent cat de greu e, indiferent ce incercari ne mai asteapta, e bine ca suntem sanatosi si impreuna, ca am si parintii aproape, ca ne sunt apropiati si fratele si cumnata.. Pentru ca familia conteaza... Iar asta ma face sa mi se para mai usor de dus greul...
Craciun Fericit tuturor si sarbatori pline de lumina si fericire.

vineri, 10 decembrie 2010

Trece timpul

Nu am postat de mult, dar asta nu mai e o noutate. Pitica face atatea progrese si e atat de lipita de mine incat nu prea mai am timp de respirat. Parca e mai intins "cordonul ombilical" ca la ceilalti doi.

Nu ii place sa ma vada la calculator. Ori se baga sub scaun si se da cu capul de picioarele scaunului, ori imi trage mana de pe mouse... Rezultatul e ca stau tot mai putin pe net, pe forumuri, etc. Ma chinui sa lucrez la celalalt blog, dar nu prea am sanse cu terorista mica...

Dar mi-e draga, cu zulufii ei, cu pupaturile, cu descoperirile ei, cu "sh"-ul facut cu manuta la nasuc in loc de gurita, cu "pish-pish" sau "pisha" spus pisicii...

Cei mari ma fac sa ma simt altfel, ca o mama mai tanara... Baiatul m-a intrecut in inaltime (si in greutate :)), face proiecte pentru profesori, citeste lucruri interesante si stam de vb. Fata e la cor si a inceput de vreo luna antrenamentele la karate... Si-a ales deja liceul la care vrea sa invete

joi, 30 septembrie 2010

Bilant la 15 luni

Scriu din 2 in 3, printre picaturi de timp lasate mie de copila atomica. Are energie cat pntru 3, mereu gaseste cate ceva de explorat, bagat in gura, tarat prin casa. E la capitolul in care se urca peste tot, pune mana pe tot, prospecteaza, alearga, se impiedica, trage, impunge, restarteaza calculatorul...  Si undeva trebuie sa gasesc timp si pentru ceilalti 2, de povesti si directive, de lucruri facute impreuna.
Sunt obosita, incredibil de obosita, somnul meu e fractionat in 5-6 bucati tinzand spre 10.  Dimineata ea e fresh, eu sunt robotel. Ma misc in reluare, uit ce am de facut... Singurul lucru pe care mi-l permit pt mine e sa rup din somnul si asa putin vreo 2-3 ore, dupa ce adoarme mandra, ca sa ma dedic pasiunii mele cu pasta polimerica. Si cateodata, in timpul somnului de la pranz sa intru pe mess sau sa incerc sa lucrez la celalalt blog, dedicat pasiunii... Deja devin neserioasa, nu mai intru pe forum, noroc ca mai exista si telefon ca sa pot comunica.
De 15 luni, cat face azi mica mea mica, eu nu am mai avut o noapte dormita intreaga. De fapt, daca ma gandesc si la ultimele 2-3 luni de sarcina cand ma trezeam de cateva ori pe noapte sa ajung la baie, pot spune ca eu nu am mai dormit normal de un an jumate.
Citeam pe forum acum vreo luna cred despre o mama disperata ca pustiul de 8 sau 10 luni incepuse sa se trezeasca o data pe noapte si era disperata, ca ea vrea sa doarma toata noaptea! Si eu ma gandeam ca si asa as fi fericita, cu o trezire pe noapte!
Asa ca deocamdata imi duc zilele intre bucurie si agonie. Ma topeste cand ma ia de gat si intinde boticul la pupat, cand vine spre mine cu manutele intinse si toata fata luminata a zambet, cand ma mangaie pe par si imi spune "mai-mai", cand rade in hohote cand ne jucam. Agonizez de fiecare data cand ma trezesc noaptea, cand urla necontrolat de nu o pot linisti cu nimic, cand vine dupa mine si la baie si daca nu o las sa intre se da cu capul de usa, ca ea nu bate normal...

vineri, 27 august 2010

Iubita mamii... mare

Au trecut 13 ani si o zi de cand prima mea fiica a venit pe lume. Privind-o acum, retraind momentele acelea, m-am simtit cumva in afara timpului.
A crescut puiul mamii. A devenit o adolescenta frumoasa (cra-cra), desteapta, dar, cel putin in ultima perioada, f aeriana. Inteleg si eu ca la varsta asta sunt deja probleme existentiale, soptite si povestite doar intre prietene. Si ca mama e un pic cam anacronica si cam dura cand impune ora de intrare in casa... Peste un an iubita mea va avea buletin, peste alti 4 drept de vot si de conducere...
Parca ieri ma plimbam pe holurile maternitatii asteptand sa o aduc pe lume. S-a lasat asteptata si a trebuit sa fie convinsa sa iasa. Noroc cu mama, ca pe mine nu ma luasera asistentele in serios iar doctorul meu calarea camilele prin Egipt. O saptamana am facut naveta intre casa si spital, ca aflasem eu ca miscarea ajuta la nastere si trebuia sa imi vad celalalt pui. Deci dimineata asteptam vizita medicului apoi plecam acasa si ma intorceam la vizita de la 7 seara. Erau si ei multumiti ca ma aveau la inventar, eram si eu multumita ca pot sa imi vad familia. Si asta pana s-a saturat mama si a vb cu o moasa. Nu stiu cum o cheama, stiu doar ca a avut maini de aur, am nascut cu dansa in 2 ore.
Si de atunci au trecut 13 ani. Iar puiul meu tot mai independent si cu idei personale se pregateste pt spectacolul de peste 2 zile. Si eu ii tin pumnii de acum, cand nu ii am ocupati

miercuri, 25 august 2010

Ma doare

Ma doare cumplit, inca, moartea in chinuri a micilor ingeri de la Giulesti. Cateva zile am plans, mult, neostoit, pe ascuns, sa nu ma simta pitica. Am asteptat sa treaca, sa se estompeze, dar inca nu pot trece peste. De cate ori imi strang micuta in brate, imi incurajez copiii mai mari, fac planuri... ma gandesc la ei si la parintii lor. La cumplita, infioratoarea lor moarte, la viata lor curmata in chinuri groaznice inainte de a incepe si la sufletele sfasiate de dor, de durere, de revolta, de neputinta, ale parintilor.
Zile in sir m-am gandit ca daca as fi fost acolo as fi facut ceva... Imi vine sa urlu cand ma gandesc, scotand asistenta care nu a fost prezenta din ecuatie, cati oameni au stat pe hol impasibili si nu au facut nimic. Cum au putut sa le auda plansetele si sa nu sparga usa aia? Cati ar fi fost salvati daca s-ar fi actionat de la inceput?
Si-mi vine sa urlu iar, de ciuda si neputinta. Si cand am auzit ca si jucariile puse pt ingerasi au fost furate mi-a venit sa imi iau lumea in cap si sa plec din tara asta care se transforma treptat in mormant


Nici cuvinte nu mai am sa imi strig furia si frustrarea ce imi inlocuiesc tristetea....

vineri, 13 august 2010

Motul moatei

Sambata, 07.08., i-am luat motul mezinei. Pitica maraita, ma-sa panicata la gandul pierderii podoabei capilare a motatei carliontate...
Una peste alta insa a iesit frumos. Evenimentul in cerc f restrans, doar noi (aici imi includ si parintii, fratele si cumnata) si nasa cu prietenul nasei.
 Nasa se chinuia sa prinda motul finei



Si aici deja moata nu mai avea mot, dar se simtea bine langa nasica

Pitica a ales o papusa din setul-jucarie cu mobila adus de nasa si doua pixuri. Speram deci la un top model care isi va scrie memoriile atunci cand se va retrage din bransa

marți, 20 iulie 2010

Daca eu cresc...

Pana acum 2 zile eram convinsa ca toti copiii abia asteapta sa creasca. Cel putin eu numai la asta ma gandeam ... "cand voi fi mare...". Deja ma inchipuiam cu puteri demiurgice, singura stapana a timpului petrecut afara, ca doar asta ma durea cel mai tare: ca exact cand era joaca mai frumoasa mama ma chema in casa. Si eu trebuia sa ascult...
Ei bine, acum doua zile mi-a fost dat sa aud de la o copilita de 7 ani ca ea nu vrea sa creasca, vrea sa ramana mereu mica. Si cand am intrebat-o de ce, mi-a raspuns atat de serioasa incat m-a lasat fara replica "Pentru ca daca eu cresc, mami imbatraneste. Si eu nu vreau sa imbatraneasca!".
No comment. Ca oricum nu aveam ce.

vineri, 16 iulie 2010

Somnul mezinei

Chiar ieri vorbeam cu Sandra, avansata in functia de "ajutor principal de mama" despre somnul mezinei. E o tema foarte importanta, deoarece Sandra credea ca nu poate fi egalata in creativitatea pozitiilor de dormit. Adevarul e ca avea cele mai ciudate pozitii de dormit, unele din ele surprinse in poze - cu picioarele pe pereti, cu picioarele pe podea etc.
Ei bine, in seara asta am profitat ca mezina dormea si am iesit un pic din camera. De cand e sotul plecat Ioana doarme cu mine iar eu o lasasem dormind intro pozitie absolut normala. Ei bine, cand m-am intors in camera, mezina dormea pe marginea patului, cu picioarele pe podea, exact in aceeasi pozitie brevetata de sora-sa cu 10 ani in urma. Normal ca a trebuit sa imi chem fata sa o vada... Si normal ca s-a simtit atinsa in unicitatea ei... Pas de mai intelege. Eu credeam ca va fi mandra ca are cine sa-i continue traditia.

luni, 12 iulie 2010

Triunghi verde

Azi ceva m-a determinat sa iau o pauza, sa fac un bilant, sa decid ce fac mai departe.

Pana acum nu m-am gandit cat timp pierd pe forumul dc si daca merita intr-adevar investitia. Un triunghi verde cu un imaculat semn al exclamarii m-a adus cu picioarele pe pamant. Slava domnului ca sunt moderatori vigilenti si obiectivi, care au vazut ca am jignit o "forumista", dupa ce ea m-a jignit repetat si odata cu mine inca vreo 80.

Vad ca se aplica si aici dictonul "pt unii muma, pt altii ciuma". Nimic nou sub soare. Cred ca nici scarba pe care o simt acum nu e noua, oricat de hilara mi se pare totusi situatia.

As renunta imediat daca nu ar fi umanitarele si daca nu mi-ar parea rau sa imi las prietenele de la odisee si nu numai. Cred insa ca as supravietui. Doar exista atatea alte moduri de comunicare.

Taierea "cordonului ombilical" insa a inceput deja. Sa vad cat dureaza pana la desprinderea totala, probabil pana termin produsele de la umanitare sau pana cand orgoliul meu ranit de nedreptate isi oblojeste ranile.

sâmbătă, 19 iunie 2010

Telecomanda vs guvernanti

Mezina mea de aproape un an a descoperit adevarata intrebuintare a telecomenzii. Pana acum era un obiect bun de ros si de dat cu el in perete.
Numai ca de cateva zile si-a dat seama ca atunci cand mami apasa anumite butoane, poate sa vada programul ei preferat, VH1. Asa ca azi, inarmata cu telecomanda si cu ochii in televizor, a inceput sa apese si ea pe butoane, doar, doar s-o schimba programul si va putea sa asculte muzica.
Evident ca nu i-a iesit manevra, dar privind-o cum incerca sa obtina ceea ce vrea, nu m-am putut abtine sa nu ma gandesc la guvernul nostru. Ciudata analogie, veti spune. E insa o oarecare similitudine intre bajbaielile unei bebeluse cu o telecomanda si actiunile guvernantilor.
Ambele personaje incearca sa obtina ceva. Prima, programul favorit, al doilea iesirea din criza (cel putin aceasta e intentia declarata). Ambii apasa niste butoane: bebelusa butoanele telecomenzii, guvernantii "butoanele" economiei. Problema e ca nici unul nu stie pe ce sa apese exact ca sa obtina ce vor.
Au instrumentele necesare, dar nu stiu ce sa faca exact cu ele.
Bebelusa apasa la nimereala, guvernantii iau si ei masuri la nimereala, dupa cum viseaza noaptea, probabil. Indatorarea continua, taierea salariilor, a ajutoarelor de somaj si a pensiilor, a indemnizatiilor mamelor, nu e o solutie pe termen lung.
In ciuda totusi a implicatiilor acestor reduceri,  probabil ca lumea ar fi inteles ca e o masura necesara toata aceasta "crima" impotriva propriului popor daca ar fi vazut ca parlamentarii au mai putine drepturi, lefuri, ca au mai putine cheltuieli, ca nu mai arunca banii pe proiecte inutile si fanteziste.
Ar trebui scumpii nostri guvernanti sa faca un exercitiu de umilinta, sa traiasca ei macar o luna cu un venit de aproximativ 2000 lei (ca sa nu fiu rea sa spun 1400) pentru 4 insi, cat au multe familii din Romania. Poate ca atunci vor reusi sa gaseasca parghiile necesare iesirii din criza si vor gasi "butoanele" corecte pe care sa apese pentru atingerea scopului.

miercuri, 26 mai 2010

Pasta polimerica

Am de vreo 3 luni o noua pasiune, pasta polimerica. Am descoperit-o butonand pe net inainte de 1 martie pt a vedea ceva martisoare mai ieftine. Nu am gasit ce vroiam, adica suma totala pt a multumi pe toata lumea era f mare, prea mare pt buzunarul meu gaurit. Intamplator insa am vazut si cateva martisoare facute din pasta polimerica si am zis ca e preferabil sa dau 1/2 din suma rezultata ca urmare a insumarii banilor necesari pt a multumi atat profesoarele cat si colegele copiilor si sa rezolv problema singurica.
Asa ca am comandat niste sculpey si m-am apucat de martisoare cu drag si spor. Per total, vreo 70 de bucati. Cum dupa isprava asta mi-a mai ramas ceva material, am inceput sa ma joc, sa experimentez si sa citesc despre metode de prelucrare si coacere (dupa ce arsesem un rand).
Noroc ca sunt o gramada de tutoriale pe youtube care te invata tot ce vrei sa stii.
Aici http://news.webshots.com/album/577238792nmtilz sunt cateva din rezultatele jocului meu

marți, 11 mai 2010

Pampersii Ioanei

Daca mai aveam vreo urma de simpatie si sustinere pt Basescu, s-a dus toata atunci cand am citit ca pampersii pentru copii "au facut bugetul Romaniei un buget de asistenta" si ca "dacă vrei să faci un copil, trebuie să ştii ce e aia, trebuie să-i poţi cumpăra pamperşi".
Am gasit deci vinovatii pentru starea crunta in care se afla Romania. Nu incapacitatea guvernului de a gestiona tara in conditii de criza, nu cheltuielile inutile, de zeci de milioane de euro, nu larghetea cu care se arunca banii pe contracte fictive mai mult sau mai putin. Vinovati de starea in care ne aflam sunt copiii, batranii, somerii... Hai sa le dam la toti in cap, sa curatam Romania.
Ce ne trebuie noua servicii sociale? Ca sa incurajam nemunca? Ia toti la munca, de la sugari la cei care abia se tin pe picioare din cauza batranetii si a bolilor.Ce conteaza ca locurile de munca au scazut cu 1 mil in ultimul an? Sa se duca la tara, sa "munceasca cu ziua" si sa "culeaga o pruna din livada". A gasit Base solutia si la locurile de munca insuficiente.
Se pare ca scumpii nostri guvernanti reinventeaza dictonul "divide et impera", intorcand copiii impotriva parintilor pensionari, pe cei fara copii impotriva copilasilor utilizatori de pampersi, pe cei care muncesc impotriva somerilor si toata tara impotriva bugetarilor.
Imi fac si eu mea culpa ca in momentul in care am decis sa aduc pe lume al treilea copil stiam "ce e aia", aveam amandoi (si eu si sotul) servicii, deci puteam cumpara linistiti pampersi. Numai ca pe parcurs ceva s-a schimbat, am ramas amandoi fara munca, ni s-a nascut copilul si acum aflu cu stupoare ca e vinovat de convertirea bugetului Romaniei in buget de asistenta pt simplul fapt ca are nevoie de pampersi. Sa spunem ca renunt, din avant muncitoresc si profund spirit civic, la folosirea scutecelor de unica folosinta, dar atunci cine stie ce mai fac fara intentie, in conditiile in care va trebui sa folosesc mai multa apa, curent, detergenti. Cine stie in ce haos si poluare a mediului arunc biata tarisoara fara sa imi dau seama?
Mare noroc am ca exista cineva care imi spune ca nu stiam ce fac atunci cand am nascut. Si nu oricine, chiar presedintele!
Solutia? Sa emigrez oare intr-o tara in care e incurajata cresterea demografica? In care familia e sustinuta, in care serviciile sociale se vad, in care batranii sunt pretuiti si in care copiii au un viitor?
Niciodata pana acum nu mi-a fost rusine ca sunt romanca. Acum imi e. Si mai mult decat atat, mi-e rusine ca am crezut ca se poate trai decent in Romania. Mi-e rusine ca l-am votat pe Basescu. Si mi-e rusine de rusinea celor care au uitat ca viitorul unei tari sta in copii, de la cei in pampersi la cei aflati pe bancile scolii.

vineri, 7 mai 2010

Povestea unei manute pierdute

Citesc si ma cutremur citind povestea Ioanei, superba papusa cu ochi mari, chip de inger si nume ca al mezinei mele. Ma razvratesc absurd si inutil, inca o data, impotriva sistemului medical romanesc, impotriva incompetentei si nepasarii celor pe care ii platim sa vegheze asupra sanatatii si implicit asupra unui trai normal al nostru.
Daca cititi aceste randuri, va rog din suflet ajutati micuta papusa sa zambeasca mai frumos, sa se poata juca la fel cu ceilalti copii.
Are oricum de infruntat dureri pe care nici nu le putem inchipui dar am putea alina oricum macar un pic din suferinta, ajutand. Asa ca, va implor, intrati aici si faceti ca visul parintilor Ioanei sa ajunga mai aproape de implinire.

miercuri, 17 martie 2010

La "doctor"

Acum mai bine de o saptamana in urma am fost la doctor, sperand (ce gluma buna) sa rezolv cu 2 copii la acelasi drum: cu Ioana pt ceea ce s-a dovedit in final a fi piodermita si cu Tavi pt a vedea ce diagnostic si ce tratament primeste pentru durerile de stomac ce il chinuie in ultima vreme.
Daca am rezolvat-o in final cu Ioana, cu Tavi a fost alta poveste. Cu trimiterea de la medicul de familie ne-am prezentat in spital pe sectie la consult. Separat pe o hartiuta, doctorita noastra ne scrisese doua nume: Alexandrescu Luana si Suceveanu Andra. Cum nu am gasit-o pe dr. Alexandrescu, pasul logic urmator a fost sa mergem la Suceveanu. Nu ii pot pune titulatura "dr." in fata deoarece s-a purtat de parca ne-am fi dus la ea cu cersitul. Pt ca eu eram cu mezina in brate, au intrat in cabinet doar sotul meu si Tavi. Doamna sau ce o fi ea a fost foarte agasata ca ne-am dus la ea, ca doar, vezi Doamne, nu era ea prima pe lista, ci a doua. Si dupa ce a debitat chestia asta, fara macar sa imi consulte baiatul, sa il intrebe ce simptome are etc. s-a debarasat de ai mei trimitandu-i sa se programeze pt un echo la asistenta sefa.
In mod deloc surprinzator pt sistemul nostru de sanatate, asistenta sefa a aparut abia dupa 1/2 de ora, cand Ioana deja isi pierduse rabdarea si incepuse sa urle. Foarte senina, ne-a anuntat ca nu poate face programarea, ca are amandoua aparatele stricate si ca sa venim noi dupa data de 20 sa vedem daca il poate programa.
Asa ca mi-am bagat ceva in sistemul public de sanatate la care am cotizat din greu ani in sir si daca vreodata se va mai aduce discutia despre salariile personalului medical eu sunt total impotriva majorarii lor. In momentul de fata, din punctul meu de vedere, majoritatea celor care lucreaza in sistem nu isi merita nici pe departe banii pe care ii iau lunar. Sunt foarte putini cei pe care ii respect intr-adevar si care isi fac intr-adevar datoria.

duminică, 14 februarie 2010

Memento

Ar fi implinit luna aceasta 4 ani. L-am fi sarbatorit si ne-am fi incalzit la zambetul lui. Ne-am fi jucat si l-as fi alintat. Ar fi fost finutul nostru, dar din pacate nu am mai apucat sa-l botezam.
Ma gandesc la el, la cum ar fi aratat Denis Florin. Si mi se strange inima cumplit. De aproape 4 ani, el doarme somnul de veci intrun mormant micut, departe de noi.
A fost un copil dorit si iubit de mama lui, chiar daca bunica lui nu l-a vrut. Si de aici a inceput toata drama. Mama lui nu era casatorita, asa ca mama ei a vorbit cu asistentele sa ascunda copilul si sa ii externeze mama. Au externat-o fara el, l-au ascuns la un alt etaj, unde l-am gasit doar dupa ce am facut scandal si am amenintat personalul ca venim cu televiziunea.  Timp de o luna, mamica lui a avut voie sa il viziteze la spital doar o data pe zi, maxim o ora, fara sa i se permita insa sa il alapteze. Pentru ca nu avea unde sa se duca cu el, au scris pe fisa ca a fost abandonat, desi am incercat sa demonstram contrariul. Dupa o luna, fara sa instiinteze mama, l-au dat in grija unei asistente maternale. Mama lui a aflat doar cand s-a dus sa il vada, ca de obicei.
Intre timp am inceput demersurile pentru a-l lua de la Protectia Copilului spre a-i fi incredintat mamei. Bunica revenise la sentimente mai bune si era de acord sa isi primeasca fiica si bebelusul. Ne pregateam deja de botez cand am primit vestea naucitoare ca Denis Florin murise. Mama lui a fost instiintata doar in ziua inmormantarii. Noi am aflat mai tarziu. Prea tarziu. La autopsie s-a constatat ca micutul avusese un cheag urias pe creier. O lovitura foarte puternica. Mai mult nu am aflat. Cazul a fost musamalizat, asistenta respectiva nu stiu daca a patit ceva.
Cand am fost  la mormantul micutului Denis m-am infiorat. Pe aleea din cimitir unde fusese ingropat, o multime de alte cruci simple, din lemn, tineau companie finutului nostru. Pe toate erau doar nume de ingerasi care traisera doar cateva luni... Coincidenta? Eu simt ca nu. Cred doar ca erau semnul si dovada unui sistem de "protectie" bolnav si parsiv.
In loc sa ii sarbatorim ziua, pot doar sa ma rog pentru micutul ingeras, sa se odihneasca in pace. Si ma rog, in acelasi timp, sa nu mai fie si alti micuti si alte mame care sa treaca prin ce au trecut Denis si Doina.
Poate cineva vede si aude. Si face ceva inainte sa mai fie si alte cruci adaugate pe "aleea necunoscutilor".

duminică, 7 februarie 2010

timp

Timpul trece... Copiii cresc...
Iar eu, privindu-mi copiii, ma topesc.
Uneori insa parca nu reusesc sa le spun, sa le arat, cat de mult inseamna pentru mine. Parca ma pierd in cuvinte nerostite si in priviri fugare. Cum sa le spun oare ce mandra sunt de ei cand in adolescenta lor eu par uneori doar un adjuvant suportat in mod inevitabil?
Ma consolez ca vor creste si vor intelege. Tarziu, dar vor intelege ca pentru parinte fiecare copil e unic, fiecare are partea lui de iubire... Nu doar o bucata, divizata, ci o "bucata" intreaga, unica, la fel ca individualitatea lor.

marți, 19 ianuarie 2010

Cine, Doamne?

Am gasit ratacita poezia asta, scrisa intr-un moment de deznadejde, mai demult. O scriu aici pt ca mi-e teama ca, daca o pierd iar, cine stie cand sau daca o mai gasesc. Cred ca e inca ancorata in prezent, asa ca...

Spune-mi, Doamne, cine hotărăşte
câtă suferinţă-avem în viaţă,
cine drămuie la fiecare-n parte
umilinţa pentru o povaţă?

Cine hotărăşte bogăţia,
traiul fără griji şi fără muncă,
şi ne îngenunche pe noi, restul,
plecând capul "Înţeles, poruncă!"

Şi când ni se pare că-i mai bine
cine, Doamne, spune că ajunge
şi ne-aruncă iar în deznădejde,
nevrând sărăcia s-o alunge?

Doamne, dacă-auzi cum plâng săracii
pleacă ochii şi ajută-i iară,
şi din iarna deznădejdii plănse
fă să fie iarăşi primăvară.

Dă-le pâine, Doamne, şi speranţă,
dă-le dreptul de-a-şi decide soarta,
si când vin cu mâinile întinse,
Doamne, te implor, deschide poarta!

miercuri, 13 ianuarie 2010

Sanatate

Mi se intampla cateodata, cand fac treaba, sa vorbesc cu mine ca si cum as scrie aici. Pana ajung insa in fata calculatorului, uit.
Nu stiu ce ar fi mai important, ce mi se intampla sau ce gandesc eu referitor la diverse evenimente. Asa ca de multe ori renunt sa mai scriu. Sunt unele subiecte insa care ma ating dur, cum este cel cu orfanii si familiile care ar adopta. Sau uneori ma darama efectiv durerea mamelor care lupta cu bolile grave ale copiilor si care au nevoie de mii de dolari sau euro ca sa le salveze viata. Nu-mi pot imagina ce e in sufletul lor.  Nu pot sti cum e si nici nu imi doresc (iertat sa imi fie egoismul) sa vezi viata copilului tau masurata in bani. Dar e imposibil sa nu ma doara, sa nu ma opresc cu ochii in lacrimi si sa ma rog sa fie bine, sa depaseasca etapa, sa gaseasca banii necesari, iar micutii sa isi regaseasca zambetul si sa creasca frumos, sa se bucure de primavara si de flori si de fructe culese direct din pomi toamna si de zapada cu nasucul rosu de ger iarna...
Si ma gandesc cum e posibil ca intro tara in care se vehiculeaza sume imense in scop electoral sau in contracte  paguboase pt stat si deci pt noi toti (cum sunt banii aruncati pe autostrazi aproape inexistente) sa fie atat de putini bani alocati cazurilor grave si sanatatii in general. Si nu pot sa nu ma gandesc de ce nu avem aici infrastructura necesara pentru a trata bolile grave, de ce e nevoie ca micutii sa trebuiasca sa fie dusi peste hotare pentru a se insanatosi. Poate ca aici ar costa mai putin si parintii ar trebui sa stranga mai putini bani. Sau poate asigurarile acelea de sanatate pe care oricum le platim ar acoperi aici cheltuielile.
Si uneori cred ca nu e vorba doar de lipsa banilor din sistem ci si de proasta lor administrare si cu foarte putine exceptii de insuficienta pregatire a cadrelor medicale. Nu pot uita ca fiica mea putea fi moarta acum daca as fi acceptat "tratamentul" cu algocalmin prescris de o "doctorita" in urma unei intoxicatii cu matraguna. Nu imi dispare din minte "diagnosticul" pus de un medic ORL cumnatei mele cu otita, ca nu are nimic si trebuie doar sa mestece guma, in timp ce de la el din cabinet doi interni ieseau razand carand pe o targa un om ce mirosea a bautura si caruia ii administrau oxigen. Iar omul era aproape de coma alcoolica. Si nu am putut sa nu ma intreb daca se invata sau nu la medicina efectul pe care oxigenul il are asupra unui om care a baut fie si numai jumatate de pahar de alcool.
Nu pot uita nici bebelusii morti in maternitati sau schiloditi pe viata pentru care nimeni nu isi asuma raspunderea si nimeni nu plateste. Si in continuare, nimic nu se schimba.
E de inteles poate ca nu sunt bani, dar macar mentalitatile de ce nu se schimba? De ce sunt doar banii expresia unui sistem ineficient si bolnav? De ce ascundem neputinta celor mai multi dintre medici (sa ma ierte cei care intr-adevar sunt buni in ceea ce fac si pentru care viata si sanatatea pacientului chiar conteaza) si lipsurile din spitale in spatele crizei?
Citeam azi ca in spitalul nostru judetean (constantean), bolnavii sunt internati cate doi in pat sau pe paturi improvizate din targi sau scaune si tratati uneori cu medicamente provenite din mostrele lasate de companiile farmaceutice.
Bugetul lor banuiesc ca tinde vertiginos spre 0 si totusi nu stiu de ce in asemenea conditii se mai percep (sau cel putin se percepea acum 1/2 de an si banuiesc ca au pastrat sistemul) 5 ron pt fiecare vizitator intrat in spital. Am zis ok atata timp cat am crezut ca din banii respectivi se mai face ceva pt bolnavi si imbunatatirea conditiilor. Dar nu se face nimic vizibil. Nu neg faptul ca acum nu au bani. Cred mai degraba ca e vorba de o proasta administrare, pentru ca aceasta situatie nu e de acum, ca urmare a crizei. E o poveste veche, doar adancita acum.
E o diferenta imensa intre spitalul judetean si spitalul din Cernavoda, unde am nascut eu. Totala diferenta, lumi total diferite. Personal fantastic, curatenie, dotari, preturi mult mai mici pentru rezerve mult mai dotate in Cernavoda. Ciudat, nici o taxa la intrare, pt vizite.
Am vazut cam tot spitalul de acolo, dar maternitatea m-a impresionat, mai ales ca am stat o saptamana. Si m-am simtit acolo cum m-as fi simtit probabil intr-o clinica particulara, fara a plati sau a ma simti obligata sa "cotizez" pentru a fi tratata uman. Nu am avut si nu am decat cuvinte de lauda pentru tot personalul de acolo, condus de dr. Chazli Fawaz, un Om si un medic extraordinar, de mare tinuta morala si profesionala. Si stiu ca sunt in acelasi sistem si se confrunta cu aceeasi criza. Si atunci, de ce acolo se poate si aici nu?
Poate ca, la urma urmei, oamenii fac diferenta?