luni, 30 iunie 2008

O parte din natura umana

Gata, m-am infuriat. Pentru ca uneori un procent din populatie ori e prost ori se preface. Pentru ca sta si da din gura fara sa faca nimic. Doar se ia de cei care fac.
Si sunt multi din astia. Si se inmultesc. Ca si cum la un moment dat in viata ar absolvi un curs "Cum sa fii magar" sau "Fii cel mai bun in ceea ce faci- calea spre mitocania absoluta".
Probabil ii intalniti peste tot. Si uneori nu te poti feri de ei. Nu trebuie sa deschida gura de prea multe ori ca sa iti dai seama daca au tarate in loc de creier. Nu trebuie sa faca prea multe ca sa iti dai seama din ce aluat sunt facuti.
Nu-si dau seama ca sunt prosti. Se cred inteligenti. Cred ca au toate raspunsurile. Cred ca sunt cei mai buni in psihologie, ca, vezi doamne, cunosc oamenii. Dar, eroare. Nu se cunosc nici macar pe ei insisi. Dar au pretentii. Si le striga in gura mare.
Sunt singurii "vigilenti". Singurii care isi dau seama ce se intampla pe lume. Restul populatiei nu se ridica la nivelul lor de inteligenta.
Cum scapi de un prost cu aere de destept? Il ignori. Sau il iei la misto. Fin. Subtil. Ca nici nu isi da seama.
Prostului nu ii place sa fie ignorat. Vrea sa fie ascultat. Sa il admire toti. Sa vada toata lumea ce destept l-a facut ma-sa. Si daca e ignorat se infurie. Si incearca sa dea si mai tare din gura. Si daca e ignorat in continuare se duce pana la urma sa caute alt public.
Pentru cei care nu au absolvit cursul, mult respect. Pentru ceilalti... fara cuvinte...

fapt divers

Am intrat azi din intamplare pe un site pt. femei (nu spun care ca sa nu se creada ca ii fac reclama). Renuntasem la el acum cateva luni bune si azi am ajuns pe el din link in link.
Am citit cateva chestii barbare pe forum in care o tipa de 23 de ani se crede atoatestiutoare si da sfaturi nestiutoarelor. Crede probabil ca are puteri demiurgice. Le raspunde la toti cam in genul :"buna X-ulescu... [...]... eu sunt Isabela, imi pare bine".
De ce ii pare bine nu am reusit sa imi dau seama. Ii pare bine ca ii raspunde persoanei sau ii pare bine ca o cheama Isabela? Ca nu cred ca ii pare bine de cunostinta. Primul nici nu zice concret cum il cheama. Are doar un nickname. Sa zicem xyz1000. Si ea de colo : buna xyz1000. Si chiar crede ca au facut cunostinta !
Si ii pare bine. E fericita. Da din coada. Mai rau, da sfaturi.
Nu incetez sa ma minunez cata credibilitate, naivitate, sa nu ii spun prostie ca termenul doare... prostia nu, din pacate. Nici a ei si nici a celor care ii cer parerea.
La doar 23 de ani, ori abia a terminat facultatea ori e inca studenta. Se pare ca a trecut prin facultate cum trec o gramada: ca rata. Fara sa se ude, fara sa ii ramana mai nimic in cap. Dar se crede psiholog. Si inca unul bun.
Cica ea pune sentiment si "empatizeaza" cu oamenii. Sa te fereasca cel de sus sa ajungi pe mana ei. Si din pacate, mai sunt multi din astia.
In fine, am deviat de la ce vroiam de fapt sa spun. Pe site-ul cu pricina, un quiz mi-a atras atentia pentru ca avea un titlu suprarealist. Ceva de genul "Cine te-a facut femeie?".
Wow. Bineinteles ca stiu de ce sunt femeie. Chestia aia genetica cu cromozomii. Dar se pare ca nu aveam dreptate. Am aflat cu stupoare ca EU m-am facut femeie. Teribila intrebare cu oul si gaina in editie princeps.
Incredibil. De domeniul senzationalului. Si daca nu imi spuneau ei probabil ca nu as fi aflat decat in fata lui Dumnezeu. Si probabil ca acolo cu carnetelul in mana, Sf. Petru m-ar fi intrebat:" Stii cine te-a facut femeie?" Iar eu as fi lasat timida ochii in jos in fata unei asemenea cuprinzatoare intrebari si as fi raspuns tot despre mama si tata si cromozomii...
Dar acum stau linistita. Stiu raspunsul fara nici cea mai mica umbra de indoiala.

joi, 26 iunie 2008

Amintiri din tinerete 2

Dupa ce am petrecut doua zile razand in hohote si la munca si acasa citind serialele lui Sebi, mi-am adus aminte de o alta patanie.
Eram casatoriti doar de doi ani. Fiul nostru, un nazdravan blond cu ochi albastri, avea cam un an si abia invatase sa spuna mami si tati.
Fusesem pe undeva prin centru, nu mai stiu pe unde si ne intorceam cu troleibuzul. Stateam cum e si normal unul langa altul iar eu il tineam pe cel mic in brate. Cumva in diagonala cu noi statea o babatie. Dupa ce Sebi a descris-o pe Jeleasca atat de bine, as fi putut jura ca erau surori. A mers cu noi o buna bucata de vreme si abia intr-un tarziu mi-am dat seama de ce se zgaia insistent la noi.
Romi avea verigheta, eu nu. Pe perioada sarcinii, din pricina ca mi se umflasera degetele, imi taiasem verigheta ca sa o pot scoate. Practic nici nu ii simteam lipsa iar urma nu se mai cunostea. Aveam in plan sa le refacem, dar nu era nici o graba.
Baba continua sa se zgaiasca la noi, Romi se juca cu fiu-sau iar cel mic radea fericit si ii spunea tati. Si atunci m-am gandit ca e cazul sa-i prajim neuronii.
M-am intors spre Romi cu o mina foarte serioasa si preocupata.
"Auzi, ce mai face nevasta-ta?" il intreb pe un ton suficient de tare sa auda babatia si o data cu ea toti din troleu.
Babei i-au iesit ochii din orbite. Gatul costeliv i s-a intins. Urechea dinspre noi aproape sa juri ca devenise clapauga. Jubilam, aveam toata atentia ei. Si a celorlalti, bineinteles, dar ceilalti priveau ca la un meci de tenis : ochii pe noi, ochii pe babatie, iar pe noi, iar pe ea, sa vada reactia.
Al meu sot a intrat in joc imediat.
"Ce sa faca, pe acasa..." a zis el pe un ton aparent abatut si un pic mai jos ca al meu. Baba s-a intins mai mult spre noi, aproape sa cada de pe scaun. Ii era probabil frica sa nu piarda ceva. Va dati seama ca un sot cu o amanta si copil era un subiect bun de disecat cu alte babe timp de cateva saptamani.
"Si nu ii spui de noi, nu o parasesti?" am continuat eu pe un ton plangaret... "Mi-ai promis ca ii spui ..."
"Da, ti-am promis, dar stii ca ea e cu banii !", a continuat Romi. "Din ce sa va platesc apartamentul daca plec acum?"
Curata melodrama. Baba era aproape de un infarct. Ceilalti erau in culmea extazului. Nu se mai uita nimeni pe geam, toate privirile erau indreptate spre noi.
Din pacate troleibuzul a ajuns in statie iar baba si-a dat seama chiar cand sa se inchida usile ca trebuie sa coboare. S-a ridicat precipitat si cu ochii la noi a coborat. Toti ochii erau acum pe ea, ea era tot cu ochii pe noi.
Greseala fatala. Nu s-a gandit sa se opreasca cat timp ne tintuieste cu privirea iar picioarele au dus-o drept spre un stalp din statie. A intrat in el cu maxima viteza si in momentul acela in tot troleul s-a auzit un hohot tinut parca prea mult, in timp ce o voce din spate a concluzionat : "Asa-i trebuie !"

Amintiri din tinerete...

Privindu-mi copiii imi aduc aminte ca cele mai mari si mai datatoare de batai de cap "bucurii", le-am facut parintilor atunci cand aveam varsta pe care o au ei acum. Asa ca ma astept la reeditari. Si eu pe vremea aia chiar nu intelegeam de ce de cateori faceam cate o boacana si eram certata, mama imi spunea pe un ton amarat: "O sa intelegi cand o sa ai si tu copii". Numai ca parea atat de indepartat si improbabil gandul ca voi avea si eu copii vreodata, incat nu imi faceam prea mari griji.
Una din peripetii s-a petrecut la sfarsitul clasei a 8-a cand dupa examenul luat cu succes ai mei s-au gandit sa imi ofere o vacanta unica si m-au trimis in tabara. Acum imi dau seama ca de fapt au vrut si ei sa aiba parte de o binemeritata minivacanta fara mine si fara plangeri din partea vecinilor.
Plina de entuziasm si alaturi de cativa prieteni am pornit la drum. Am coborat din tren in Vintu si am mai mers cu autocarul vreo ora sau doua pana in comuna Horea, unde ne astepta "cea mai tare tabara" (asta ni se promisese). Copii de oras cum eram toti am fost cumpliti de dezamagiti sa vedem ca de fapt suntem cazati in scoala comunei, unde se bagasera paturi in clase, de spalat trebuia sa ne spalam in raul care curgea in spatele scolii, si nu oriunde ci inainte de locul unde se deversau dejectiile "proapete" de la WC.
Profesoara care avea grija de noi si in acelasi timp mama unuia din gasca, era cazata in "camera cu steagurile", lucru care s-a dovedit a fi foarte dureros mai tarziu pentru fiul ei.
Dupa primele zile de tabara, gasca noastra se marise la 10, eram 5 fete si 5 baieti care ne intitulasem cu mandrie "corabia nebunilor", corabie ca eram toti constanteni, nebuni ... nu cred ca are sens sa spun de ce.
Cat timp mergeam in excursii sau colindam imprejurimile totul era frumos. Problemele incepeau cand ajungeam in tabara. Mesele cel putin, in afara de celelalte probleme, erau un cosmar. Dimineata ni se dadea un ceai lung si urat mirositor si paine cu marmelada iar la pranz aveam invariabil macaroane cu branza. Seara ni se dadea ori branza ori marmelada, acompaniate de ceaiul care cred ca ramanea de dimineata. Prima zi ne-am bucurat de macaroanele cu branza, dar zilele urmatoare am ajuns sa le uram.
Intr-o zi cu soare am plecat voiosi sa vizitam comuna Albac, aflata la 7 km de tabara. In timp ce asteptam doborati de caldura venirea autobuzului care sa ne duca inapoi in tabara, am constatat ca in spatele nostru era o cladire destul de mare si poarta era intredeschisa, asa ca noi, cei zece, am decis sa prospectam locul. Am intrat si tocmai admiram un spalator in toata regula (de, cand te speli in rau apreciezi minunile tehnologiei moderne), cand un domn a rasarit langa noi ca din pamant si ne-a intrebat ce facem acolo. I-am explicat cine suntem iar el ne-a intrebat daca ne e foame si vrem sa mancam. A fost cea mai buna masa pe care am mancat-o cat am stat in tabara. Lucru inimaginabil pentru noi, am avut parte pana si de desert pe saturate dupa cele 2 feluri dinainte. Am multumit frumos si inca socati de cele intamplate, dupa ce am ajuns inapoi in tabara noastra, am tinut consiliu de razboi a carui concluzie a fost una singura "din moment ce astia nu ne dau sa mancam, lasa ca ne luam singuri".

Pe ulitele comunei zburataceau in deplina libertate niste pui superbi si grasi. Am decis ca 4 pui ne ajung sa ne saturam toti impreuna cu cele 2 invatatoare pe care le cooptasem in planul nostru si care aveau sarcina sa curete si sa prajeasca puii, caci nici unul din noi nu stia ce sa facem cu ei dupa ce ii prindem. Dupa ce am rezolvat problema asta, ne-am impartit sarcinile. Baiatul profesoarei cu inca unul trebuiau sa omoare puii, eu cu alta fata trebuia sa ii aducem la locul de adunare, alti membrii trebuiau sa se duca sa ia cartofi din gradinile pe care deja pusesem ochii. Doi dintre noi urmau sa stea de paza pana cand era totul rezolvat. Aveam toti spirit de coordonare si colaborare, nu gluma.
A doua zi dupa asta, spre pranz, toti cartofii necesari erau deja adunati iar doi pui erau deja pe cale sa fie fripti. Mai aveam nevoie doar de doi ca sa ne putem satura toti, asa ca ne-am mobilizat fortele si am plecat la vanatoare.
Pui erau cam prin toata comuna dar noi observasem ca pe langa o casa mare si frumoasa de pe malul raului erau niste pui albi mai grasi ca ceilalti. Din moment ce erau destul de multi ne-am gandit ca nu o sa li se observe lipsa.
Metodologia prinderii puilor era urmatoarea: unul din baieti punea ochii pe un pui si il alerga spre celalalt care astepta cu un par in mana. Puiul ajungea langa el, o lovitura rapida ajungea puiul si il arunca un pic mai incolo si trebuia doar cules si bagat in punga pana la locul pregatirii.
O sa spuneti ca e o metoda barbara, dar era foarte eficienta, mai ales ca ne scutea de rupt gatul. Si cum atunci nu ne puteam imagina decat in jurul focului si mancand pui prajit, nu prea mai aveam mila de bietele zburatoare.
Ok... Baietii isi fac treaba, o facem si noi pe a noastra pana la un anumit punct... adica tocmai bagasem in punga si al doilea pui cand se apropie de noi o femeie care ne intreaba ce avem in punga si pana sa apucam noi sa raspundem sau sa facem vreo miscare deja deschisese punga si am mai auzit doar "Aoleu, puii mei !!!"
Deja ne vedeam expulzati si facuti de rusine, cu atat mai mult cand am vazut ca de femeie se apropie sotul ei care era nimeni altul decat seful de post din comuna. Pe el il cunosteam ca mai juca un fotbal cu baietii, dar chiar nu stiam ca aia era casa lui si implicit puii erau puii lui. Ne-au luat pe sus si ne-au dus in tabara, au convocat profesorii si pe ceilalti elevi si ne-au scos in fata sa dea un exemplu tuturor. Pentru ca prinsesera doar patru dintre noi si nu au reusit sa afle de ceilalti oricat au incercat sa ne traga de limba, toata ocara a cazut pe noi, dar nu in mod egal. Baiatul profesoarei a patit-o cel mai rau, caci maica-sa l-a batut cu cozile de la steaguri pana cand a rupt unul din ele pe spinarea lui. Puii cu pricina au sfarsit in oala sefului de post spre marea noastra dezamagire, caci noi a trebuit sa impartim 12 insi 2 pui prajiti in "sange" adica aproape cruzi, ca invatatoarele nu avusesera timp sa ii lase sa se prajeasca asa cum trebuie si niste cartofi cam tari si parliti. Dar, doamne, ce buni au fost.
Cat timp am mai stat in tabara, de cate ori ieseam pe strada, lumea ne arata cu degetul si se ferea din calea noastra, bombanind "Uite-i si pe aia care au furat!". Deja eram cunoscuti de tot poporul si cred ca nu au uitat prea repede abominabila noastra fapta.
Au existat insa si doua parti bune la isprava noastra. Una a fost ca dupa ce am explicat motivele care au dus la "vanatoare', mesele din tabara s-au imbunatatit in mod simtitor, lucru apreciat de toti copiii din tabara, pentru care devenisem eroi.
A doua parte buna a fost ca la sfarsitul taberei seful de post a cumparat un miel si l-a prajit. Initial fusese gandit ca un cadou pentru noi 4, aia amarati si prinsi, dar noi am zis ca nu mancam fara prietenii nostri. Asa ca am mancat toti, inclusiv profesoara si fiul ei batut.

Bine sau rau

Acum cativa ani, cand fiul meu inca era in scoala generala, am aflat ca deja au inceput sa umble diversi indivizi pe la poarta scolii cu droguri. Am stat atunci de vorba cu pustiul meu, i-am explicat implicatiile consumului de droguri si i-am spus ca daca vrea sa se apuce de fumat, sa imi spuna si ii dau eu tigari.
Avea atunci 12 spre 13 ani si toti cunoscutii mi-au zis ca am innebunit. Cum sa imi invat eu fiul sa fumeze? Ce fel de mama denaturata sunt?
Din punctul meu de vedere insa intre a fi tentat de traficanti cu tigari cu droguri si a fuma o tigara normala, a doua varianta parea mai acceptabila. Stiind ca poate sa ceara oricand tigari fara sa trebuiasca sa se ascunda, baiatul meu a reusit sa refuze calm ofertele. M-a testat insa cand a implinit 15 ani. Mi-a cerut o tigara si dupa expresia fetei lui se astepta sa il refuz. I-am intins pachetul, a luat o tigara. I-am explicat iar ca poate sa imi ceara oricand, dar daca poate sa nu se apuce de fumat ar fi bine sa nu o faca. Imi spusese ca toti colegii lui fumeaza si banii pe care parintii ii dau copiilor pentru pachet sunt dati pe tigari.
A fumat cred din teribilism in decurs de o luna vreo 4 tigari. Venea insa sa imi ceara si imi urmarea reactia. I-am dat de fiecare data fara sa mai comentez nimic.
Probabil ca in momentul in care ai voie sa faci un lucru, atractia acestuia dispare. Dupa vreo luna, cand l-am intrebat de ce nu a mai cerut, mi-a raspuns foarte calm ca s-a lasat si nu mai are de gand sa fumeze. A vazut cum e, a vazut si ca ii dau voie si nu il mai atrag tigarile.
Nu stiu daca am procedat sau nu bine in situatia data, insa am vrut doar sa minimalizez "pierderile" si sa inlatur tentatia "fructului oprit" care putea fi "otravit" cu droguri.
Rezultatul a fost cel pe care il asteptam si stiu ca as proceda la fel intr-o situatie similara.
As vrea sa stiu insa voi ce ati face, cum ati proceda?

luni, 23 iunie 2008

Amintiri

Spectacolul strazii e mereu real, mereu actual, mereu invatandu-te ceva; daca stai sa privesti, sa asculti, sa mangai cu privirea: cerul, pomii leganati in vant, mamici alintandu-si copilasii ...

Ma surprind zambind de cate ori vad un pici abia tinandu-se pe picioare alergand spre mamica sau taticul lui. Ochi zambind, nasuc in vant si chiote de bucurie si brate deschizandu-se larg sa faca micului voinic cuib de alint si dragoste.

Si alung un gand insinuat perfid ca anii copilariei sunt putini si trec grabiti spre un "ce" nestiut. Si ajungi sa te intrebi cand au trecut atat de repede anii peste tine, cum de ai ajuns sa ai fire albe la nici 40 de ani iar copiii tai sa nu mai aiba atata nevoie de tine, sa nu te mai intrebe uneori atunci cand iau decizii.

Pe de o parte sunt mandra pentru ca devin independenti, pentru ca au aripi sa zboare, pentru ca nu vor sta in umbra nimanui si-si vor croi singuri drumul. Dar... doare... si mi-e dor... de ochi deschisi larg a zambet si manute odihnindu-se cu incredere in mana mea...