duminică, 13 iulie 2008

Un caz

Am observat ca tindem sa spunem caz atunci cand se intampla o drama care nu ne afecteaza in mod direct. Suntem spectatori, cu sau fara voie, sau doar luam la cunostinta despre "caz" din media.
Ce am vazut acum doua zile e o drama, infioratoare dar obisnuita pe soselele noastre. Un accident in dreptul caruia am ajuns cand deja victima era la pamant, intr-o balta de sange. Am sarit din masina cu gandul uman sa ajutam. Am intrebat daca a fost chemata ambulanta. Fusese.
Sotul meu si-a pus manusile chirurgicale pe care le are in permanenta in masina pentru ca nu stii niciodata cand ai nevoie de ele. S-a repezit sa ajute. Dar nu prea aveai cum. Tanarul, victima, era deja asezat pe o parte. Fractura deschisa la o mana, posibile leziuni la coloana si la gat. Cineva aplicase deja garouri la maini dar se parea ca are si leziuni interne grave.
As fi vrut sa ii pun ceva sub cap, dar stiam ca daca are leziuni la coloana nu trebuia miscat.
Lumea se inghesuia ca la circ. Sa fie mai aproape, sa vada cum se duce viata din corpul tanarului. Sa ii vada poate ultima suflare. I-am dat la o parte. Am strigat la ei sa faca loc, pentru ca are nevoie de aer. Le-am spus ca nu au ce sa vada. Nimic din ce nu pot vedea la stiri.
O viata. Franta. A trebuit sa tot strig. Faceau loc pe moment apoi reveneau. Aproape... cat mai aproape. A venit politia. Unul din politisti a dirijat traficul. Triunghiul dupa care fugisem pana la masina a devenit inutil. Lumea intreba unde e ambulanta. Pe drum. Traficul era infernal, stiam. Ambulanta efectiv nu avea pe unde sa treaca. Nimeni nu se dadea la o parte. Civilizatie...
A ajuns in cele din urma, paramedicii s-au precipitat spre tanar.
Un individ cu o camera filma. Cauta cele mai bune unghiuri. Sa surprinda drama. Sa o transforme intr-un caz. Un subiect de stiri, maine uitat. Durerea umana... a tanarului ranit si inconstient, a sotiei care plangea inerta pe margine, a mamei care isi urla disperarea sustinuta de oameni, a tatalui care nu mai avea nici lacrimi. Doar o furie surda... Impotriva soferului vinovat si a fatalitatii...
L-au stabilizat, l-au urcat pe targa. Ne-am repezit mai multi sa ajutam. Sa ridicam targa. Mana inerta a tanarului, plina de sange, a alunecat. Am prins-o si am asezat-o usor pe targa. Instinctiv. Sangele lui a trecut pe mana mea. I-am sprijinit mana, sa nu mai alunece, pana cand a fost urcat in ambulanta.
Sotul meu a observat sangele. Gandul meu automat a fost ca nu am rani deschise. Ce ciudat... Instinctul de supravietuire era puternic. Apoi m-am gandit iar la el. La cum statea pe pamant, in sangele inchegat.
Si pentru prima oara dupa mult timp m-am rugat arzator pentru altcineva decat cei din familie. Sa traiasca, sa isi revina, sa isi continue viata.
Si mi-am promis ca ma voi duce iar sa donez sange. Si va rog si pe voi sa o faceti. Sa salvati o viata. Chiar daca e a unui necunoscut.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu