luni, 21 octombrie 2013

Sacrificiu sau alegere

Azi am tot intalnit distribuit pe fb un articol al unei tinere care incearca sa demitizeze "sacrificiul" asa cum este vazut si simtit de catre parinti. Articolul il gasiti aici.
Nu neg ca poate, privit din punctul de vedere al unui fost copil, al ei, asa e. Dar a nega orice urma de sacrificiu, a ajunge la concluzia ca e doar o alegere, e fortat si trist.
Mai mult, a proclama ca exemplul parintilor e cel care va fi urmat de copil, e la fel de fortat si la fel de trist. Daca ar fi asa, jumatate din populatia lumii (ca sa nu zic exact ce spun statisticile) are exemple ciudate in familie. Lucrul acesta ne-ar condamna pe toti la o viata lipsita de puterea liberului arbitru, am fi condamnati sa ne traim vietile cum le-au trait parintii nostri, sa facem aceleasi greseli, sa avem acelasi tip de relatii. Cine spune ca parintii nu s-au sacrificat pentru el, se imbata singur cu apa rece, preferand sa ascunda adevarul.
In dex gasim definitia sacrificiului : SACRIFÍCIU, sacrificii, s. n. 1. Renunțare voluntară la ceva (prețios sau considerat ca atare) pentru binele sau în interesul cuiva sau a ceva; jertfă.
Ei bine, ea a scris din punctul de vedere al unui copil, care are inca unele intrebari, o oarecare revolta si unele frustrari din copilarie inca nerezolvate. Insa viata noastra nu e ceva dinainte determinat, nu e dinainte scris si avem posibilitatea sa facem propriile alegeri. A te incapatana sa dai vina ca esti cum esti din cauza parintilor care si-au revarsat la randul lor frustrarile asupra ta, e ca si cum te-ai invarti in cerc, incercand sa scapi dintr-o situatie incontrolabila.
Daca le negi parintilor sacrificiul si spui ca a fost doar o alegere, atunci rezulta si faptul ca situatia ta de acum, cu tot cu probleme nerezolvate, este o alegere.
Unii parinti probabil ca s-au simtit constransi sa renunte la dorintele lor pentru a-si creste copiii si au vazut asta ca pe un sacrificiu. Si atunci cand renunti la ceva bun pentru tine dar care stii ca va dauna copilului, poti sa il privesti ca pe un sacrificiu. Dupa cativa ani vei avea poate surpriza sa il vezi fluturandu-ti prin fata ochilor: "Nu a fost sacrificiu, a fost o alegere".
Un copil care nu stie in ce mediu au trait parintii lui, care au fost valorile insuflate in frageda pruncie, care au fost conditionarile la care au fost supusi, nu are nici un drept sa ii judece.
Vorbesc si eu acum din perspectiva copilului.
Copilaria mea a fost marcata de certuri violente. Nu se certau des, dar cand o faceau, ma ascundeam in camera mea si incercam sa nu ii mai aud. Mi-am dorit si eu sa divorteze, dar as minti daca as spune ca mi-o doream ca sa fie ei linistiti si fericiti. Nu, eu mi-o doream pt mine, sa nu ii mai aud, sa nu ma mai simt in plus. Incercam sa le stau cat mai putin in cale, sa nu devin si eu motiv de cearta.
In plus, tata isi imagina ca daca ne spune (mie si fratelui meu) ca nu putem face un lucru, ne vom ambitiona sa il facem. Gresit. Insa cand imi doream eu cu ardoare ceva, putea el sa spuna cat vrea ca nu voi reusi, ca tot ca mine iesea pana la urma.
Am trait in copilarie cu teama ca nu ma iubeau, pt ca eram un copil rebel si visator in acelasi timp. Si stiu ca mama mi-a spus la un moment dat ca voi intelege abia cand voi avea si eu copii. Si am inteles. Un copil care judeca parintii doar din perspectiva unui copil, fara sa fie la randul lui parinte, nu cunoaste decat jumatate de poveste. Si atunci cand stii doar o parte din intreg, nu poti avea pretentia ca detii adevarul absolut.
Nu imi judec parintii, dimpotriva. Sunt cei mai buni oameni pe care ii stiu, oamenii carora le sunt datoare cu viata mea, care m-au crescut asa cum au putut, care au facut pentru noi sacrificii de care nu am fost constienta mult timp. Mama de exemplu, a incercat la un moment dat sa invete sa conduca. Stiti ca inainte exista posibilitatea sa inveti singur si sa te duci doar sa dai examenul. Luase deja cateva lectii cu tata si a facut odata greseala sa ne ia si pe noi. Am fost pe malul marii, mie si fratelui meu ne-au dat niste zmeie, ne-au ajutat sa le inaltam, si apoi mama a trecut la volan, ajutata de tata. Cand am vazut ca masina se indeparteaza, am lasat amandoi zmeiele din maini si am inceput sa alergam dupa masina, urland din toate puterile "NU NE PARASITI!" Mama a fost atat de zguduita, incat a renuntat sa mai incerce sa conduca. A fost un sacrificiu? Evident a fost. Ani de zile o vedeam cum se uita la tata dusa pe ganduri atunci cand conducea masina.
A fost o alegere? Nu prea, pentru ca o alegere fortata nu mai e alegere. Mama s-a temut atat de mult sa nu ne traumatizeze pe noi, incat a renuntat la una din cele mai mari dorinte ale ei.
Acum stiu ca m-au iubit si ma iubesc. Nu mi-au aratat-o, dar au simtit-o. Eu nu am inteles atunci, inteleg acum. Am inceput sa inteleg in dimineata ce a urmat casatoriei mele, cand am mers la pranz la ei si plangeau amandoi (la propriu, cu lacrimi mari) ca i-am uitat si nu am dat nici un telefon. Am simtit atunci cand m-au ajutat neconditionat cand mi-a fost greu, cand mi-au aratat, nu doar spus, ca indiferent ce fac, ce aleg, sunt copilul lor. Si stiu ca, indiferent ce as face, asa e. Ca i-am facut uneori sa sufere fara sa vreau, si pe asta o stiu. Ca au privit uneori neimplinirile mele ca pe propriile lor neimpliniri si mi-au sarbatorit reusitele mai mult decat daca ar fi fost ale lor, si pe asta o stiu. Insa astea le-am aflat abia si le-am inteles abia dupa ce am devenit si eu mama si am inteles ca parintii se sacrifica pentru copiii lor. Pentru ca nu este intotdeauna o alegere libera.
Daca ai de ales intre a-ti face concediul la  munte (oricat de mult ti-ai dori asta) si apoi timp de o luna sa iti tii copiii cu apa si paine, ce alegi? Sa pleci? Doar ai dreptul la alegere.
Cand parintii mei erau copii, in locurile lor natale cea mai mare rusine a unui cuplu era sa se desparta. Acum nu mai e, valorile se schimba... A iti lasa copiii sa creasca fara tata, era cel mai mare pacat al unei femei. Acum nu mai e...Acum avem dreptul la alegeri, asa-i?Iar parintii nostri puteau si ei sa aleaga, nu? Ca doar nu vor acum sa ii credem ca au facut sacrificii pt noi!
Inchei cu ce ar fi trebuit sa incep:
Sunt Ana si am niste parinti minunati. Stiu ca nu i-am inteles candva dar acum ii inteleg. Si stiu ca au facut sacrificii pentru mine. Si stiu ca daca ar avea sansa sa aleaga, ar alege tot sacrificiul. Pentru ca ma iubesc, pentru ca sunt parintii mei. Pentru ca ii iubesc asa cum sunt si le sunt recunoscatoare pt tot ce au facut ca se ne fie noua bine. Chiar daca nu am inteles mereu.

marți, 15 octombrie 2013

"Clientul nostru, stapanul nostru" la superlativ

Mi se intampla destul de rar ca ceva sa ma uimeasca in asa masura (vorbind strict de calitatea mea de client in diverse magazine) incat sa scriu despre el, insa acum 2 zile am ramas cu o impresie adanca si un zambet pe buze.
Vineri a fost pt noi o seara speciala. Era doar cu o zi inainte de aniversarea casniciei noastre, vroiam sa mergem la restaurant la o "seara greceasca" (in paranteze fie spus, Ionut Galani si ansamblul Elpis ne-au oferit o seara incredibil de reusita), asa ca am decis ca vreau alte incaltari decat cele pe care le aveam deja. Prima chestie pe care pana acum nu am constientizat-o e ca nu te duci sa iti cumperi de incaltat cand ai picioarele obosite dupa aproape o zi intreaga de stat in picioare. Am gasit insa o pereche de ghetute care parca ma asteptau pe mine, singure si triste pe raft, asa ca le-am luat. A doua zi insa, picioarele mele efectiv urlau dupa mers descult prin iarba. Si cum iar nu mi-a convenit cu ce eram incaltata, am fost din nou sa imi iau de incaltat. A doua greseala. Niciodata sa nu te duci sa iti iei incaltaminte cand ai picioarele terminate, dupa ce in ziua precedenta ai stat in picioare iar seara ai topait cat te-au tinut puterile (nu prea mult, totusi, raportat la cat topaiam dansam in tinerete).
Ei bine, mi-au cazut privirile pe niste bocanci faini care pareau exact ceea ce vroiam: talpa joasa, comozi, usori. Am probat, a fost ok, insa cand i-am incaltat de-a binelea si am mers cu ei mi s-a parut ca stangul ma strange, asa ca m-am infiintat cu ei inapoi, sa cer sa ii schimb.
Domnisoara care m-a servit, tanara, dragalasa, zambitoare, s-a oferit sa ma duca la raftul pe care trona ultima pereche geamana cu ce luasem eu. Apoi, tot cu zambetul pe buze, fara sa ii cer, s-a dus sa imi aduca un scaun. Era deja vreo 6 seara, asa ca am intrebat-o cum de poate fi atat de binevoitoare si poate zambi dupa o zi de munca. Mi-a raspuns ca e asa de 30 de zile, ca nu a avut nici un weekend liber. Normal ca m-am mirat iar, mi se pare inuman sa nu ai deloc liber, sa fii in priza de dimineata pana seara. Si mi-a raspuns atunci, tot zambind, ca e manager national. Wow! "Si cum de nu mai delegati din sarcini?", am vrut sa stiu. Iar ea mi-a raspuns dulce si tot zambind si jur ca zambetul nu i-a fost vreo clipa prefacut: "Trebuie sa dau exemplu". Si da! Din plin. Si m-am gandit atunci ca avem o speranta de mai bine daca exista tineri manageri care asa isi trateaza clientii, care nu stau in spatele unui birou impartind ordine si sarcini ci dau un alt sens ideii de servire a celor ce le calca pragul magazinului.
A doua zi m-am intors si cu pitica si i-am luat si ei de incaltat. Puteti ghici cine era acolo la fel de zambitoare si cine i-a adus mezinei un scaun pe care sa stea pana probeaza?
(Fac inca o paranteza, ca sotul meu, caruia ii povestisem de experienta mea, i-a sarutat mana si i-a multumit, de a facut-o pe draga noastra tanara manager sa roseasca)

marți, 1 octombrie 2013

Ganduri

Gandul meu e gand de seara, aninat in plasa vremii
Colindand in miez de toamna cu parfum de mirodenii
Gandul meu e gand de mama, zambet cald topit in gene
de copila alintata, mangaiata de Mos Ene.

Gandul meu e-o picatura, vag zburdand in ploi de noapte,
susurand apoi sagalnic vantului tacute soapte,
Si in noaptea-ntunecata, doar cu ploaie, fara luna,
Gandul meu va spune simplu…shhhh… e timpul… noapte buna