marți, 21 octombrie 2008

Rautate sau ignoranta

Nu incetez sa ma minunez de rautatea unora care se considera altruisti si plini de compasiune dar nu suporta sa vada cum o multime de oameni se mobilizeaza pentru un scop nobil.
Evident ca fac aici referire la babycafe, unde am descoperit o mare familie si un spirit de solidaritate cum nu am mai gasit nicaieri in lumea virtuala si la concursul de pe cancan, unde dorintele se pot preschimba in realitate.
Nu inteleg de unde vine nevoia unora de a murdari ceea ce e frumos, de a nega ceea ce e evident si de a incerca sa faca rau psihic cel putin, daca nu fizic, celor care au nevoie de incurajari.
Aceasta e lumea in care traim si e putin trist ca nu toti reusesc sa se ridice deasupra ambitiilor personale pentru a face un bine dezinteresat.
Sa fii tratat ca arogant cand vrei doar sa ajuti ma face sa imi doresc sa imi fi crescut copiii intr-o alta lume, mai buna si mai altruista.
Insa nu e totul pierdut atata timp cat mai exista oameni de suflet... pe net si in afara lui...

luni, 20 octombrie 2008

reclama Delaco

Suntem o societate de consum. In consecinta, apar noi si noi reclame. Unele dragute si inofensive, cum sunt cele de la Orange, care le plac si copiilor, altele care ma fac sa-mi vina sa urlu.
Una dintre ultimele reclame vazute e cea de la delaco, aia cu cascavalul, unde un individ intra intr-o clasa si sperie copilasii. Dincolo de faptul ca urla la ei, facandu-te sa te intrebi in mod normal ce pazeau directoarea sau directorul scolii si invatatoarea, mesajul emis e cel putin ciudat, daca nu revoltator din punctul meu de vedere. Anume ca mai importanti sunt muschii decat creierul, lucru exact pe dos decat ce vreau eu sa-mi invat copiii.
Intr-o tara in care oricum avem incultura si manele, propagarea ideii ca nu conteaza cat de destept esti ca altii care au "cascavalul" trec oricum inaintea ta, mi se pare daunatoare si de prost gust.
Ma deranjeaza reclama asta poate chiar mai mult decat fundul Raduleascai bombat pe toate bannerele si gardurile orasului, cu mesajul ala neconvingator si ambiguu impotriva fumatului. Nu stiu daca se poate lua atitudine impotriva celor care vin cu reclame de doi bani, cu mesaje daunatoare, dar as vrea sa se poata face ceva.

miercuri, 1 octombrie 2008

Copilarie

Privind azi un blog plin de poze ale unui pusti spaniol mi-am dat seama brusc cat de mult semanam toti. Acelasi ras, poate cam aceleasi experiente (tobogan, de-a v-ati ascunselea, jocuri cu mingea sau mazgalit peretii), toate sunt incredibil de multiplicabile. Poate difera un pic mediul in care se intampla, dar... doamne, cat seamana oamenii...
Si totusi desi semanam atat, si avem parte uneori cam de aceleasi experiente pe drumul nostru spre cunoastere devenirea noastra e diferita iar unii dintre noi sunt mai greu incercati de soarta...

miercuri, 27 august 2008

Baba si motanul

Intr-o lume macinata de contradictii, in care pentru multi omul de langa ei e doar un numar dintr-o multime si nimic mai mult, am vazut o faza care m-a socat. Amuzat nu, dar scarbit, da.
Intr-o postare anterioara am explicat ca am vizitat toaleta Teatrului de Vara din Mamaia si in aceasta "incursiune" am dat peste un personaj bizar si grotesc.
O baba, gatita pruna, tinand in brate un cotoi cu lesa, isi facea loc prin multime dand din coate ca sa ii dea odraslei nepretuite un castron cu apa.
Castron pe care il adusese cu ea de acasa probabil ca sa nu sufere "spectatorul" de sete. Era aproape sa ne darame pe mine si pe Maria in drumul ei croit navalnic prin multime. Bietul odor suferea de sete si bineinteles ca era mult mai important decat femeia care abia se tinea pe picioare.
Lumea se dadea la o parte, clatinand din cap :"Te pui cu nebuna?". Iar eu fir-ar sa fie nu aveam nici o mana libera. Ca eu m-as fi pus. Macar un branci mititel sa ii fi dat, sa se duca invartindu-se cu tot cu motan.
Nu am nimic de obicei cu iubitorii de animale. Dar tineti-va, domne, cotarlele acasa. Puteti sa-i pupati si sub coada daca vreti, dar numai sa nu va vad eu.
Sau sa va vad facand macar un gest de omenie pentru alti semeni de ai vostri...

Festivalul Mamaia

Dezamagitor pentru mine, nu stiu cum pentru altii, festivalul de la Mamaia de anul acesta m-a convins ca nu prea mai avem tinere talente. Sau daca avem, sunt ascunse bine.
Cu cateva exceptii, restul nu aveau ce sa caute pe scena. Mi-a placut insa Irina Popa, care a castigat trofeul festivalului. O voce de exceptie, care a mai luminat un pic sala.
Mihai Alexandru, cu "Da-mi o bere" a castigat inimile tuturor spectatorilor, iar piesa, amuzanta si usor de retinut, ar fi avut probabil mai multe sanse daca nu ar fi fost atatia scortosi in juriu. In opinia mea merita sa ia locul 1 la creatie.
In rest, prezentare jalnica, rochiile cantaretelor patetice, daca nu hidoase majoritatea. Focul de artificii, desi superb, a eclipsat decernarea trofeului si inmanarea cheilor Skoditei.
In fine...
Nu despre asta vroiam sa vorbesc, ci despre altceva.
La festival am cunoscut niste oameni deosebiti. Ea, imobilizata intr-un scaun cu rotile, desi poate sa mearga, insa foarte greu si numai sustinuta, el cu o mana paralizata in urma unei injectii din copilarie.
Ii cheama simplu, Maria si Lucian. I-am cunoscut cand ma indreptam intr-o pauza spre toaleta (care apropo e incredibil de mizerabila). Lucian se chinuia sa o ajute pe Maria sa ajunga tot acolo. Se pare ca persoanele cu dizabilitati nu prea au ce sa caute la teatrul de vara din Mamaia, asa ca nu sunt nici rampe de acces si nici alte facilitati.
M-am oferit sa ii ajut. Caruciorul ala era al naibii de greu, nu stiu efectiv cata vointa a avut Lucian sa il clinteasca pana acolo. Si trebuie sa spun ca sunt o gramada de trepte. Altcineva insa nu s-a oferit sa ajute, asa ca...
Lumea se dadea la o parte, se uita lung si trecea mai departe.
La plecare, ne-am oferit sa ii ducem acasa si asa am aflat mai multe despre ei. Sunt casatoriti de trei ani si vor sa fie considerati oameni normali. Veniturile insa le sunt foarte limitate. Din fericire organizatorii i-au lasat sa intre fara bilet, si mai au si alte facilitati la transport, dar cam atat.
Lucian se pare ca a participat la concursuri cu tenis de masa si a fost ani la rand campion. Vreo 10 ani. Numai ca de vreo 2-3 ani, autoritatea nationala pentru persoanele cu handicap nu i-a mai suportat cheltuielile de participare si a trebuit sa renunte.
As vrea sa ii ajut cumva, dar nu stiu cum. Cel putin momentan si fondurile mele sunt serios limitate. M-ar ajuta insa propuneri si idei. Cum pot fi altfel ajutati, fara bani?

joi, 14 august 2008

bluetooth in orice conditii?

Probabil ca ma depaseste tehnologia telefoniei mobile, sau nu mai inteleg eu toate utilizarile unui bluetooth.
Pot sa pricep ca e absolut necesar atunci cand esti la volan. E ok si atunci cand ai mainile ocupate sau chiar si atunci cand esti ocupata pana peste poate cu treburile casei. Sunt deschisa si la alte utilizari, cu conditia sa ai mainile ocupate.
Ce nu pot sa pricep e de ce ar avea cineva nevoie de el atunci cand se afla pe strada, cu o mana libera si in cealalta tinand telefonul.
... A trecut pe langa mine incruntata, vorbind tare si gesticuland. Daca nu as fi observat ca are telefonul in mana, as fi zis ca e nebuna. In dreptul meu s-a oprit, si-a infipt o mana in sold si a izbucnit dupa un tunator "hhaaa". Vai de bietul interlocutor care a suportat cu stoicism injuriile spuse pe un ton rastit si repezit. Sau cel putin banuiesc ca a suportat, ca doar nu era sa vorbeasca tipa in continuare de una singura. Sau mai stii?
Ptiu, drace!

luni, 4 august 2008

Filmul

Cu riscul de a-mi supara mama, trebuie sa recunosc faptul ca nu imi plac telenovelele. Nu le inteleg. Nu inteleg nici suferintele si discutiile gen "Ai vazut ce a patit, saraca?".
Of, Doamne, patimi si lacrimi...
Din punctul meu de vedere e pierdere de vreme. Nu ca m-ar enerva asta foarte tare, nu e timpul meu pierdut si nici nu ma prea intereseaza ce fac altii cu timpul lor. Dar cand merg la mama, in anumite zile, pe la 8 seara fara cate minute, mama ma anunta, pe un ton abatut : "Pe mine ma scuzi, dar incepe FILMUL". Mama lui de film!
Intr-un fel are dreptate, pe mine ma vede si peste cateva zile, dar daca pierde actiunea, nici nu mai intelege ce se intampla. Asa ca, degeaba se spune ca viata bate filmul. Uneori e invers!

la plaja

De cate ori ne vin vara prietenii si rudele in vizita, apare eterna intrebare "Da' voi de ce nu sunteti bronzati? Ca doar aveti marea aproape..."
Explicatia e mereu aceeasi. Ei cand vin, sunt in concediu. Noi in concediu plecam la munte. In cursul saptamanii suntem la munca, sambata e zi administrativa iar duminica e zi de odihna. Si nu neaparat pe malul marii.
Noi cand mergem la plaja nu o facem ca sa stam cu orele la soare...
Mergem doar pentru baie. Cantitatea de soare care se prinde de piele e doar un bonus, si nu un scop in sine.
Asa ca, asta e. Poate ca o sa ne mutam la munte ca sa putem veni vara in concediu la mare...

Luni

Ca in fiecare zi de luni, mi s-a parut ca ceasul suna mult prea devreme. Asa ca am mai lungit cat am putut sederea in pat si mi-am dezamagit caina, care ma astepta cu limba scoasa sa o scot la plimbare.
Mi se pare mai simplu ca luni dimineata sa se decreteze zi post-weekend si sa avem posibilitatea sa venim macar cu 2 ore mai tarziu, daca nu cumva deloc, la munca.
Oare numai eu am lenea asta de luni dimineata?

luni, 28 iulie 2008

Sacali vs baietel

Zilele acestea face valva cazul osemintelor gasite pe camp, presupuse ca apartinand unui copil de trei ani.
Dincolo de ideea inaintata, potrivit careia ar fi fost sfasiat de sacali, ma intreb cum naiba au ajuns la concluzia asta. Initial mi-am pus intrebarea daca avem sacali in Romania. Din cunostintele mele stiam ca nu avem, asa ca am facut o scurta munca de cercetare si am aflat de pe wikipedia ca e posibil ca sacalii sa fi aparut si la noi, ori dinspre Bulgaria, ori dinspre Ucraina.
"Inca din prima clipa procurorii au dat de inteles ca baietelul a avut parte de un sfarsit inspaimantator", spune mai departe ProTv. Cine sunt eu sa ii contrazic?
Numai ca urmarind "discutia", aceasta a decurs cam asa:
"- Putea fi mancat de animale?
- Da, mai mult ca sigur"
Daca asta inseamna pentru ei ca procurorii au dat de inteles lucrul acesta din primele clipe e pur si simplu treaba lor. Eu doar am priceput altceva.
Din cate stiu eu despre sacali, presupunand ca ei sunt responsabili de moartea micutului iar acesta e intr-adevar cel disparut in mai, sunt animale carnivore, din familia canidelor. Asta inseamna ca isi sfasie prada. In mod logic, nu ar fi trebuit sa gaseasca mai nimic din corpul micutului iar oasele gasite sa fie roase pe margini, asta in cazul in care nu cumva ar fi ramas numai aschii. Vad doar cum ciobanescul meu roade oasele pana nu mai ramane nimic din ele, desi sunt oase groase de vita.
Mai mult decat atat, hainele aflate la fata locului ar fi trebuit sa fie si ele sfasiate si pline de sange. Nu par sa fie.
In plus s-a spus ca atacul sacalilor ar explica si de ce osemintele ar fi fost gasite atat de departe de locul de unde a disparut copilul. Reportera de la ProTv a ajuns la concluzia ca sunt 10 km, in timp ce ziarele au spus ca e vorba de 3 km.
Prefer dealtfel si exprimarea ziaristilor "anchetatorii nu exclud posibilitatea" ca micutul sa fi sfarsit tragic. Mai ales ca acestia au declarat ca principalele cauze ale mortii copilului vor fi stabilite cu siguranta doar dupa autopsie.
Se vor recolta si probe ADN, dar daca parintilor nu li s-a prelevat sange sau saliva, pentru stabilirea ADN-ului si nici nu vor fi gasiti, sunt slabe sansele ca baietelul sa fie intr-adevar identificat. In opinia mea nu poate fi vorba de siguranta ci doar de presupunere ca el ar fi.
Stiu ca se cauta senzationalul cu orice pret, dar cat de putin poti gandi incat sa declari atatea tampenii cu aerul ca esti bine informat?
E mult oare daca imi doresc sa fie prezentate doar lucrurile reale din evenimente, astfel incat sa pot trage singura concluziile? De ce pe langa dovezile existente, fiecare stire e impanata cu impresiile reporterului/ei si nu e subiectiva? Le e frica oare ca nu suntem in stare sa gandim singuri si trebuie sa ni se impuna cum sa gandim?
Credeam ca am depasit perioada de manipulare a stirilor din perioada comunismului. Se pare ca nu.

sâmbătă, 26 iulie 2008

Viziunea

Azi am avut o viziune... De fapt, mai precis, am avut prin fata ochilor o strafulgerare alba. Numai ca stragulgerarea cu pricina cantarea pe putin 120 kg si era imbracata intr-o rochie scurtuta (nici prea scurta, dar nici pana la genunchi) din in alb, transparenta aproape.
Pe sub minunea asta alba se intrezareau niste butuci dolofani pe post de picioare si chiloti alb in stil gogosar. Sutien nu avea asa ca spectacolul era deplin. Daca mai adaug ca era trecuta de 50 si cu un par morcoviu, aveti imaginea "viziunii" mele.
Dincolo de socul vizual a ramas totusi o intrebare... Femeia asta avea oglinda acasa?

luni, 21 iulie 2008

Statul incurajeaza fumatul

De ceva timp, mai precis de cand s-au scos de pe piata pachetele de 10 tigari si s-a interzis vanzarea tigarilor la bucata rumeg ideea potrivit careia, ca de obicei statul zice una si face alta. Adica, in loc sa ma convinga sa renunt la fumat, mai mult m-a incurajat sa fumez.
Nu stiu cum sunteti voi, dar eu am o problema nu cu tigarile pe care le fumez, ci cu cele care raman in pachet...
Inainte luam un pachet de 10 tigari intr-o zi. Cand se terminau ma linisteam. Sau in unele zile cumparam doar cateva tigari. Si atat. Le terminam pe alea, iar ma linisteam pana a doua zi.
Poate nu am eu destula vointa... Cert e ca atata timp cat mai e o tigara in pachet, trebuie sa o termin si pe aia. Asa ca de la 10 tigari am ajuns la 20. Chiar mai mult uneori, in functie de cat de plin e pachetul sotului meu (al doilea), seara cand ne intalnim...
Ca si tigarile lui sufera de acelasi regim ca ale mele...
Deci statul pretinde ca nu e bine sa fumezi, pe de o parte. Pe de alta, incurajeaza fumatul. In ciuda sloganurilor si a campaniilor antifumat, in ciuda mesajelor de pe pachete...
Pai degeaba imi zice mie ca fumatul duce la impotenta... Am doi copii, mi-ajung, iata deci o masura protectoare in plus...
Cat despre cancer... e destul de indepartat pericolul... Daca maine da o masina peste mine, o sa fiu mai fericita ca mor fara cancer?
Si totusi... in cele din urma am decis, impreuna cu Romi, sa ne lasam de fumat...
Cred ca argumentul forte nu apare pe nici unul dintre pachete... Anume banii... Un calcul sumar arata ca amandoi fumam cam 400 ron pe luna. Nu e mult dar nici putin. Daca ma gandesc insa ca in ultimii 5 ani am dat aproximativ 24000 ron doar pe tigari, devine al naibii de mult...
As vrea sa pot imputa statului roman suma asta. Din punctul meu de vedere, ei au o parte de vina. Daca eu sunt dependenta de fumat, ei ma obliga sa cumpar o cantitate mai mare? Si pui in mod inconstient si in mana copiilor aceeasi cantitate? In mod ciudat, nu am vazut ca pustanii sa intampine greutati in achizitionarea tigarilor...
Poate ca daca ar avea parte de un proces cu un cetatean afectat in mod direct de legislatie, cei care dau legi fara sa gandeasca vor evalua si posibilele consecinte ale actelor promulgate.

La mare

Mi se pare uneori ciudat cum timpul preschimba penibilul in amuzant. Ceea ce parea ridicol in momentul producerii dupa cativa ani se transforma in ilar. Probabil ca in momentul in care dispare implicarea directa si afectarea se schimba si perceptia asupra intamplarilor.
Intamplarea pe care vreau sa o povestesc acum s-a petrecut acum multi ani, pe vremea cand fiul nostru avea aproximativ 2 ani.
In vara aceea venisera la noi nasii, al caror fiu, Alex, este mai mic decat Tavi cu exact 3 luni. Pe plaja insa, nudisti inocenti, copiii nostri semanau atat de mult incat toata lumea ne intreba daca sunt gemeni. Aveau obiceiul sa mearga tinandu-se de manute si candoarea lor facea capetele sa se intoarca.
Parinti responsabili fiind, ne aprovizionasem cu tot ce puteau sa-si doreasca odraslele noastre. Aveam deci dulciuri de toate soiurile, fructe, placinte si... pepeni, si rosu si galben.
In ziua cu pricina insa, copiii nostri au descoperit o noua distractie. Tinandu-se de manuta, au inceput sa colinde toate cearceafurile invecinate. Am incercat sa ii chemam, sa le spunem ca nu e bine, dar nici o sansa. E incredibil uneori cata incapatanare se ascunde in capsoarele blonde ale unor pustani de 2 ani. Erau in plus sustinuti si de cei de pe plaja, care au insistat ca nu fac rau nimanui, deci sa ii lasam in pace sa vedem ce fac.
Nu faceau intr-adevar nimic rau. Doar se opreau langa un cearceaf unde detinatorii acestuia mancau ceva, nu conta ce, si asteptau. Nu cereau. Priveau. Daca aveti caini in casa stiti privirea cu care patrupedul se uita cand mancati ceva? Mancare, gura, iar mancare iar gura... privirea lor era focalizata pe mancare efectiv si pe drumul pe care aceasta il parcurgea pana cand disparea inghitita.
Pe masura ce oamenii le dadeau cate o bucatica, privirile celor care deja le dadusera ii urmareau in continuare.
Asa au colindat pustii nostri aproape toate oazele de pe langa noi. Noi asteptam sa se plictiseasca si sa vina inapoi de bunavoie, ca altfel nu prea aveam sanse sa le intrerupem turneul.
Mai ramasese insa un singur loc unde nu fusesera. Era vorba de o pereche tolanita cu fata spre noi si care manca pepene. Rosu. Copiii s-au postat strategic si au asteptat. Nimic. Privirea lor de catel pofticios nu a avut nici o sansa. Toti din jurul nostru stateau si priveau in asteptarea deznodamantului. Ei bine, perechea respectiva a continuat sa ii ignore. Mai mult decat atat, si-au schimbat pozitia, asezandu-se de-a curmezisul.
Copiii si-au schimbat si ei pozitia, postandu-se iar in fata lor. Noi am incercat sa-i chemam dar ei au ramas ferm pe pozitii. Pana cand, plictisit, Alex a revenit in bratele mamei lui. Dar al meu copil nu. Foarte calm, s-a intors cu spatele spre perechea respectiva, a indepartat putin picioarele si am vazut cu stupoare (nu numai eu, toti din preajma AU VAZUT) cum o materie bruna se incolaceste si se lungeste chiar pe nisipul din fata celor doi. Distanta nu cred ca era mai mare de jumatate de metru intre productia proaspata si nasul indivizilor. Noi am intepenit cand ne-am vazut fiul cacandu-se, toata lumea a inceput sa rada, inclusiv nasii nostri.
Daca s-ar fi deschis nisipul sa ne inghita cred ca eram mai multumiti decat sa auzim hohotul urias din jurul nostru.
Dupa isprava, Tavi s-a indreptat calm spre mare sa se spele, in timp ce spectatorii inca se tineau cu mainile de burta de atata ras. Cei doi si-au strans cearceaful de parca ar fi fost amenintati cu o bomba si au disparut in urmatoarele minute.
Lumea, multumita de spectacol, comenta in timp ce zambea inca... "Asa le trebuie la nesimtitii astia? Nu au vazut ca sunt doar niste copii? Ce, mureau daca le dadeau si lor o bucatica?"

sâmbătă, 19 iulie 2008

drepturile romului din romania

Nu stiu daca e un caz izolat dar constat, intr-un articol din telegraf "Proiecte PHARE pentru romi" ca nici macar al doilea r nu mai apare. Incet, incet se impune termenul de rom din romania. Parca s-au prostit toti si nu stiu ce sa mai faca sa le sufle in fund tiganilor. Bani europeni pentru locuinte, pentru integrare sociala, pentru scolarizare... toate pentru "rromi". Ma gandesc ca cel putin in Constanta, unde sunt o gramada de etnii convietuind in mod pasnic, ar putea exista programe si pentru turci, tatari, lipoveni, maghiari... Dar nu, sunt doar pentru tigani.
Imi place sa cred ca nu sunt rasista. Tupeul insa ma calca pe nervi. Tupeul celui care imi intra noaptea in curte sa fure, tupeul celor care imi bat copiii sa le fure jucariile sau alte obiecte, tupeul celui care se baga in sufletul meu in autobuz sa imi ceara bani... E vina mea ca sunt tigani? E vina mea ca nu suport furtul, talharia si cersetoria si implicit pe cei care le practica?
Si totusi noi sprijinim tiganii. Dorim sa-i integram, reintegram, sa le dam locuinte si locuri de munca... Ma indoiesc serios ca vor munci dar trebuie sa incercam. Ca asa vor europenii...
Romanii vor fi cam in 20-30 de ani o populatie minoritara. In general romanii au cam 1-2 copii, rar 3, si mai rar mai multi, in timp ce familiile de tigani (scuze, dar nu pot accepta termenul de rrom) incep sa procreeze de pe la 11-12 ani si pana pe la vreo 30 de ani au ograda plina.
Datele statistice spun ca nu ar fi prea multi dar datele observate de fiecare dintre noi nu corespund statisticilor. La recensamantul din 2002, o prietena care lucra la un liceu mi-a spus ca aproape toti tiganii au fost trecuti ca apartinand unei alte etnii, chiar daca ei s-au declarat tigani. O parte au fost trecuti ca turci altii tatari... Foarte putini au ramas ca tigani.
Cred ca se incearca sa fim tinuti in necunostinta de cauza si sa ne trezim ca sunt egali sau chiar ne depasesc in numar...
Si atunci rom din romania va ilustra perfect situatia. Si poate ca ne vor gasi noua o alta denumire.

tiganii si muzica

Azi am avut o revelatie...
Am trecut pe langa o casa de tigani care se distrau si ei ca toti oamenii. Nu stiu ce sarbatoreau dar m-a izbit ca un soc muzica pe care o ascultau: muzica populara romaneasca ! Si pareau ca se distreaza de minune...
Ceva mai incolo, la o casa de romani era tot petrecere. Si astia sarbatoreau. Dar urlau manelele pana in strada de nu stiai cum sa dispari mai repede din preajma.
Deci, concluzia:
Tiganul poate sa acceada la o conditie superioara si sa asculte muzica ceva mai buna... (In mod ciudat nu ma dau in vant nici dupa muzica populara, dar fata de manele...)
Romanul de rand nu isi poate depasi conditia de manelist, fiind probabil ferm convins ca daca banu' si dusmanu' "ezigsta" intr-adevar, atunci cu siguranta il asteapta si mertanu' la urmatoarea chenzina.

marți, 15 iulie 2008

Rectificari

Se cuvine sa fac niste rectificari, pentru ca acum am aflat mai multe in legatura cu accidentul.
1. se pare ca totusi soferului inconstient i s-au recoltat probe biologice
2. politistul care s-a ocupat de caz nu a trecut pe procesul verbal de constatare a accidentului nr. masinii sau numele soferului
3. stirea a aparut pe tvneptun, in seara respectiva la 22:30. Nu a fost data in reluare, nu a fost preluata nici de alte posturi. Ciudat este ca ar fi aparut un martor care a declarat ca el a vazut tot si individul cu masina nu ar fi avut mai mult de 60 de km la ora. Si in plus, cica ar fi fost singur pana a aparut politia. Problema insa e ca noi si alti vreo 20 de oameni eram acolo inca inainte sa apara politistii. Era de fata si familia tanarului pentru ca locuia la aproximativ 100 m de locul accidentului. Cum am spus aici chiar a trebuit sa dau multimea la o parte de langa victima.
4. la o viteza de 60 km la ora, victima nu avea cum sa aiba dubla fractura craniana, asa cum reiese din raportul autopsiei. Nu mentionez si celelalte rani, ca nu mai are sens.
5. se pare totusi ca tanarul care a murit nu se angajase in traversare ci statea pe margine. Soferul venea pe banda a doua, in fata lui era unul care mergea mai incet asa ca a depasit pe banda 1. Manevra a fost insa prea ampla si a intrat in tanarul aflat pe marginea drumului.
Poate va intrebati de unde stiu. Raspunsul e ca stiu de la familie. Am vazut pv-ul intocmit de politie (cel de pe 11.07., pt ca in mod ciudat mai apare unul pe 04.06.) precum si constatarea medicului legist. Romi si-a lasat numarul de telefon tatalui victimei pt cazul in care are nevoie de ceva, indiferent de ce asa ca am trecut pe la ei atunci cand am plecat ieri de la munca.
Stiti cum e...
O familie indurerata, indoliata... inclusiv copiii erau imbracati in negru. Cuvintele devin de prisos pentru ca durerea e atat de palpabila, atat de adancita in priviri, incat nu stii ce sa mai spui. O mama doborata de durere, un tata frant, frati si surori revoltati pe soarta si pe indiferenta politiei...
Si spuneau ca la spital soferul mai ca nu le-a ras in fata... Nici o tresarire, nici o urma de remuscare, nimic...
Poate ca deja isi facea planuri cum o sa scape. Altfel nu pot sa imi explic de unde a aparut martorul ala mincinos si de ce nu e trecut numele soferului sau macar numarul masinii pe constatarea politistilor...

luni, 14 iulie 2008

A murit

In tara asta, daca ai bani sau relatii, poti sa omori un om si sa nu patesti nimic. Pentru ca azi am aflat ca tanarul accidentat a murit la 10 minute dupa ce a ajuns la spital. Nu am spus in postul anterior cum s-a produs accidentul.
Cand iesi dinspre Constanta spre Ovidiu dai de magazinul Carrefour, in preajma caruia exista un semafor si o trecere de pietoni. Graba sau ghinionul l-au facut pe tanar sa traveseze la vreo 100 de metri de trecere. Masina care l-a lovit era condusa de un pustan care s-a grabit sa prinda culoarea verde a semaforului, iar martorii spun ca avea peste 100 km la ora, intr-o zona in care restrictia de viteza e 70. La fata locului nu au existat urme de franare. Cand am ajuns noi, parbrizul masinii era efectiv spart din cauza impactului. Tanarul agoniza pe jos intr-o balta de sange.
Am aflat azi ca a murit. M-am tot intrebat de ce nu a aparut nimic in ziare sau la televizor, cu toate ca s-a filmat. De vineri seara pana duminica am tot incercat sa vad vreo stire, sa aflu daca a supravietuit. De obicei drama umana este subiect de stiri si o intalnesti pe toate posturile. Acum nu. Nimic. Nici un rand, nicaieri. Nici o imagine.
Am aflat ca politia a ajuns la concluzia ca cel care l-a lovit avea 60 de km/ora. Cum oare? Nu i-au luat alcoolemia, nu au facut masuratori. Nimic. Mai mult decat atat, ii fac autopsia tanarului sa vada chipurile daca nu a fost cumva batut inainte si vezi, doamne, din cauza aceasta a murit. De parca fracturile si leziunile interne grave i-ar fi dat voie sa ajunga pe picioarele lui pana la sosea si sa se arunce in fata masinii. Si sa sangereze abia la locul impactului... Ma mir ca nu au zis ca a vrut sa se sinucida.
Grotescul impins la limita. Mortul e de vina. E vinovat ca familia lui nu are bani sa-si dovedeasca dreptatea, in timp ce a soferului ucigas are suficienti ca sa ingroape totul. Si din pacate pentru viata lui, desi a traversat prin loc nepermis, daca masina ar fi avut 60 km/h ar fi avut timp sa opreasca. Sau macar impactul nu ar fi fost acelasi si acum ar fi trait...
Cand vezi nedreptati nu ai cum sa nu te simti neputincios cand nu poti interveni sa se faca dreptate. Iti vine sa urli si sa pleci din tara asta unde cei saraci nu au drepturi, unde pot fi ucisi fara nici o remuscare in timp ce ucigasii privesc impasibili. Va amintiti de individa care in urma cu cateva luni a ucis o tanara pe trecere in Bucuresti?
Credeti ca are vreunul remuscari? Sa fi fost invers, tanarul sarac la volanul masinii si bogatanul lovit, urlau toate ziarele.
Dar asa...
Dumnezeu sa il ierte si sa-i ajute familia.

duminică, 13 iulie 2008

Un caz

Am observat ca tindem sa spunem caz atunci cand se intampla o drama care nu ne afecteaza in mod direct. Suntem spectatori, cu sau fara voie, sau doar luam la cunostinta despre "caz" din media.
Ce am vazut acum doua zile e o drama, infioratoare dar obisnuita pe soselele noastre. Un accident in dreptul caruia am ajuns cand deja victima era la pamant, intr-o balta de sange. Am sarit din masina cu gandul uman sa ajutam. Am intrebat daca a fost chemata ambulanta. Fusese.
Sotul meu si-a pus manusile chirurgicale pe care le are in permanenta in masina pentru ca nu stii niciodata cand ai nevoie de ele. S-a repezit sa ajute. Dar nu prea aveai cum. Tanarul, victima, era deja asezat pe o parte. Fractura deschisa la o mana, posibile leziuni la coloana si la gat. Cineva aplicase deja garouri la maini dar se parea ca are si leziuni interne grave.
As fi vrut sa ii pun ceva sub cap, dar stiam ca daca are leziuni la coloana nu trebuia miscat.
Lumea se inghesuia ca la circ. Sa fie mai aproape, sa vada cum se duce viata din corpul tanarului. Sa ii vada poate ultima suflare. I-am dat la o parte. Am strigat la ei sa faca loc, pentru ca are nevoie de aer. Le-am spus ca nu au ce sa vada. Nimic din ce nu pot vedea la stiri.
O viata. Franta. A trebuit sa tot strig. Faceau loc pe moment apoi reveneau. Aproape... cat mai aproape. A venit politia. Unul din politisti a dirijat traficul. Triunghiul dupa care fugisem pana la masina a devenit inutil. Lumea intreba unde e ambulanta. Pe drum. Traficul era infernal, stiam. Ambulanta efectiv nu avea pe unde sa treaca. Nimeni nu se dadea la o parte. Civilizatie...
A ajuns in cele din urma, paramedicii s-au precipitat spre tanar.
Un individ cu o camera filma. Cauta cele mai bune unghiuri. Sa surprinda drama. Sa o transforme intr-un caz. Un subiect de stiri, maine uitat. Durerea umana... a tanarului ranit si inconstient, a sotiei care plangea inerta pe margine, a mamei care isi urla disperarea sustinuta de oameni, a tatalui care nu mai avea nici lacrimi. Doar o furie surda... Impotriva soferului vinovat si a fatalitatii...
L-au stabilizat, l-au urcat pe targa. Ne-am repezit mai multi sa ajutam. Sa ridicam targa. Mana inerta a tanarului, plina de sange, a alunecat. Am prins-o si am asezat-o usor pe targa. Instinctiv. Sangele lui a trecut pe mana mea. I-am sprijinit mana, sa nu mai alunece, pana cand a fost urcat in ambulanta.
Sotul meu a observat sangele. Gandul meu automat a fost ca nu am rani deschise. Ce ciudat... Instinctul de supravietuire era puternic. Apoi m-am gandit iar la el. La cum statea pe pamant, in sangele inchegat.
Si pentru prima oara dupa mult timp m-am rugat arzator pentru altcineva decat cei din familie. Sa traiasca, sa isi revina, sa isi continue viata.
Si mi-am promis ca ma voi duce iar sa donez sange. Si va rog si pe voi sa o faceti. Sa salvati o viata. Chiar daca e a unui necunoscut.

vineri, 11 iulie 2008

joaca de-a cuvintele

As putea sa spun mai multe,
sa ascund in ganduri noapte,
sa dau stelelor drept prada
suferintele desarte,
Si cand luna vrea sa iasa
din umbrela unui nor,
pe pustiu intins de ape
si covor ratacitor,
Stand si cugetand alene
dintr-un creier obosit,
cantec lin de greier galben
tresarind in asfintit,
Ganduri fara nici o noima
isi cer drept la existenta,
incercand in van sa-absoarba
o graunta de esenta.
si doar scriu lasand in joaca
vorbe fara nici un sens,
fara sa le las sa spere
la pretentia de vers...

Prima sarcina

Prima sarcina a fost usoara. Bineinteles ca doar dupa primele 3 luni. Cu exceptia faptului ca devenisem un detector de mirosuri mai ceva ca un caine, in rest totul era perfect. Sau macar aproape.
Pe la doua saptamani de sarcina am facut o toxiinfectie alimentara grava. Nici macar nu stiam atunci ca sunt insarcinata. Mi-am adus insa aminte pe la vreo 4 luni de sarcina si i-am spus despre asta doctoritei de familie de atunci. Pe un ton indiferent si de total dispret mi-a replicat: "Ar fi trebuit deja sa avortezi, o sa faci un monstru!". Si eu mai aveam 5 luni pana sa-mi vad puiul! Cu moartea in suflet m-am dus la doctorul meu, prieten cu parintii mei. Crescusem sub ochii lui, ma stia de cand eram o fetita baietoasa si zgubilitica. M-a consultat si m-a asigurat ca nu am nimic. Bebe se dezvolta normal si nu am de ce sa imi fac griji. Si totusi... tot mai scoteau din cand in cand cornite gandurile negre si ma intrebam :Dar, daca...?".
Pana pe la opt luni nu prea m-a interesat daca e fetita sau baiat, cu toate ca mama, batranele din bloc si matusile mi-au aplicat tot felul de teste babesti: cu verigheta, cu sare etc., si la toate rezultatul a fost ca e fetita. Eu ma rugam doar sa fie sanatos.
In urma ultimei vizite la sus-mentionata doctorita, am aflat cu stupoare ca trebuie sa nasc prin cezariana deoarece am placenta praevia. Spun ultima deoarece desi ar fi trebuit sa ma prezint saptamanal la consult in ultima luna de sarcina, nu m-am mai dus. Din nou am dat navala peste doctor, din nou m-a linistit si m-a trimis la echo sa ma conving singura ca e totul in regula.
La echo am dat peste o alta belea de doctorita, care dupa ce m-a tinut 1/2 de ora pe hol si m-a consultat apoi in scarba m-a anuntat flegmatic :"Pai tu maine poimaine nasti!". Iar eu stiam ca mai am aproape o luna! Copilul a fost efectiv programat, conceput pe 13 decembrie, deci stiam foarte sigur ca mai am de asteptat. Stiam insa de nasterile premature, asa ca iar am inceput sa-mi fac griji. Abia am reusit sa o intreb ce am si am aflat ca bebe e de sex feminin.

joi, 10 iulie 2008

Tatici...

Imi place spectacolul strazii... sau spectacolul uman. Cel la care nu trebuie sa iti iei bilete dar poti sa stai in primul rand. Imi place sa observ oamenii. Nu ma intereseaza ce discuta, ci ceea ce fac. Imi place sa observ gesturi, mimici, priviri. Care "vorbesc" mai mult decat cuvintele.
Nu stiu daca si voua va place, dar pentru mine e un fel de exercitiu. Cam la fel cum sunt pentru altii integramele. E un fel de obsesie, care ma tine in priza si da creierului meu posibilitatea sa mai inchege niste sinapse intre neuroni. Aia putini care nu m-au parasit inca.
Asa ca azi, stand la o masa intr-un restaurant cu autoservire, am privit. Bineinteles ca scopul initial a fost sa ne astamparam foamea. In mod ciudat sau care dovedeste originile mele stramosesti taranesti, nu imi plac restaurantele simandicoase. Nu ca nu ma adaptez. Am mancat in destule ca sa nu ma fac de ras la o masa la nivel inalt. Doar ca nu ma reprezinta, si atunci cand pot sa aleg, aleg unul cu autoservire.
Am vazut destule lucruri interesante, dar unul singur mi-a retinut atentia. La o masa de langa noi era un cuplu cu o fetita de vreo doi-trei ani. Erau de fapt doua mese alaturate, asa ca cei trei stateau unul langa altul. Numai ca barbatul statea la mijloc.
De obicei cand observ cupluri cu copii, mamele stau langa copii. Acesta a fost de fapt lucrul care mi-a atras atentia, faptul ca barbatul statea langa copil. Si nu doar statea langa fetita, dar ii rupea bucatele mici si o hranea in timp ce mama nici nu ii arunca macar o privire.
La un moment dat fetita s-a descaltat, si-a tras o soseta dezvelind un piciorus dolofan iar taticul s-a aplecat spre ea, i-a sarutat piciorusul si a incaltat-o la loc. Mama abia a aruncat o privire si a continuat sa manance.
In mama parca totul era respingere. In tata parca tot sufletul era cocolosit in micuta fiinta de langa el.
Si atunci ma-ntreb daca instinctele materne sunt chiar atat de puternice pe cum se zice la toate mamele. Daca nu cumva uneori taticii sunt cei care sunt mai atasati de copil.
Lumea nu e mereu cum pare sa fie.
Lumea ideala e cea in care parintii iubesc in egala masura copilul. Dar in lumea imperfecta in care traim, dragostea unui tata e la fel de miscatoare, sau poate mai mult chiar, decat cea a unei mame. Pentru ca daca ni se pare normal ca o mama sa isi iubeasca si alinte copilul, sarutul depus pe piciorusul copilei a fost suav si delicat ca bataia de aripi a unui fluture...

miercuri, 9 iulie 2008

Floricele si pasarele

Ma intorc in timp cu un zambet. Sandra avea cam doi ani si era mare amatoare de povesti. Nu prea conta daca erau citite sau povestite. Problema aparea atunci cand ii povesteai o data iar a doua oara incercai sa schimbi sau modificai ordinea cuvintelor din povestire.
Devenea o adevarata drama si te convingea ca ea stie mai bine povestea ca tine. Asa ca ii citeam. Era mai simplu, nu mai aveam cum sa schimb cursul povestirii...
Problema a aparut atunci cand am epuizat cartile, si vechi, si noi. Am ajuns in cele din urma la concluzia ca mai bine imprumut de la biblioteca. Aveam astfel asigurat un stoc aproape inepuizabil de povesti, fara sa mai ruinez bugetul. La doi ani Sandra, cum e si normal, nu stia sa citeasca, insa o atrageau ca un magnet cartile ilustrate si cu cat aveau mai multe animale colorate cu atat era mai bine.
Intr-o buna zi, dupa ce si-a ales cartile (doar dupa criteriul desenelor), ne intorceam fericite acasa. Ca sa nu se plictiseasca in troleibuz, am inceput sa ne uitam la carti si sa comentam. Ajunsesem la Bambi, asa ca am vorbit de caprioare si de pajiste, de floricele si iarba, de iepurasi si veverite. Erau toate desenate, asa ca normal ca am vorbit despre ele, iar copila era foarte incantata. Atat de incantata incat a descoperit singura copacul din poza si in copac...
Ei, ghiciti ce era in copac?
Fiica mea nu a stiut si atunci am ajutat-o intr-un moment de inconstienta si tulburare a perceptiei : "Uite, mami, pasarica !". Copila si-a ridicat atunci ochii profund dezaprobatori spre mine si mi-a spus pe un ton dojenitor, cam cum ii explici cuiva retardat care se incapataneaza sa nu inteleaga dupa 2 ore : "Nu e, mami, aia pasaita, uite, ASTA e!", impungand cu degetul intre picioruse.
Mai e nevoie sa spun ca mi s-a parut (sau poate ca nu a fost doar o parere) ca toti oamenii din troleibuz ne privesc si se hlizesc pe ascuns?
De atunci insa nu am mai povestit niciodata si nu ne-am mai uitat niciodata la desene in locuri publice. Unele povesti se cer spuse doar acasa, unor urechi cunoscute.

Fiara

Baiatul nostru avea cam 1 an si ceva atunci cand a descoperit cainele. Nu orice caine, pentru ca nu se speria cu una cu doua. Nu il infricosau cainii lup sau dobermanii, dimpotriva. Starnea in bietii caini care aveau ghinionul sa ii iasa in cale sentimente care ii bulversau atat de tare incat bagau coada intre picioare.
Cainele pe care l-a intalnit Tavi si care avea sa ii inoculeze o teama atat de intensa incat fugea de cate ori vedea un caine asemanator, a fost un pekinez.
Apartinea unor prieteni care aveau si ei un copil mic si care ne-au convins ca animalul e inofensiv.
Era o zi de iarna, asa ca pustiul nostru era blindat cu o pereche de pantaloni grosi, vatuiti. Pe dedesubt mai avea o pereche de pantaloni, dar din moment ce vizita se dorise scurta, nu l-am mai schimbat.
Noi stateam de vorba, copiii se jucau in fata noastra, alergandu-se unul pe celalalt, cand din neant parca apare Fiara. O chestie mica, insignifianta, posesoare a unei cozi incolacite si labe bine infipte pe podea (nu pot sa spun pe pamant, deoarece eram la etajul 6). Animalul se oprise langa noi si se uita si el la copii.
La un moment dat Tavi s-a apropiat prea mult de baietelul prietenilor si atunci Fiara a tasnit. In secunda urmatoare coltii ei erau infipti in vatelina pantalonilor in timp ce incerca disperata sa atinga podeaua cu labele din spate.
Incercati acum sa va imaginati scena urmatoare: baiatul nostru incerca sa mearga aplecat in fata ca sa scape de caine si urla cat il tineau puterile :"Tati ! Tati !", animalul era cu coltii infipti in posteriorul pustiului si incerca disperat sa gaseasca un punct de sprijin iar noi ramasesem inmarmuriti de ce bruta de caine au prietenii nostri. Dupa ce ne-am dezmeticit (ne-a luat totusi cateva secunde interminabile), unul a luat copilul, unul a ridicat animalul si stapanul bestiei s-a chinuit sa-i desclesteze falcile.
Dupa ce a reusit sa ii desprinda pe unul de celalalt mi-am verificat odorul sa vad daca fizic era ok. Dragul de el nu patise nimic, pentru ca din fericire grosimea pantalonilor impiedicase coltii sa ii atinga pielea. Efectul psihic insa a fost devastator pentru pustiul cu obrajorii umezi de plans.
Desi l-am alinat atunci si animalul a fost inchis in alta camera ca pedeapsa, ani la rand, de cate ori Tavi observa in preajma lui un pekinez, dadea semnalul de alarma "Tati ! Tati !" si se arunca in bratele salvatoare.

duminică, 6 iulie 2008

copii

Tot citesc despre copii minunati. Copii care participa la concursuri NASA si iau premii, copii care devin singuri milionari la 17 ani si ma intreb (pentru ca e imposibil sa nu o fac) ce simt parintii lor. Cat de mandri sunt, cat de mult considera ca efortul lor de a-i creste este rasplatit, cat cred ca este contributia lor la succesul copilului...
Si raman cu intrebarile, pentru ca raspunsurile doar le pot intui...

joi, 3 iulie 2008

Copil de vanzare...

Am spus deja aici ca aveam un copil care nu semana cu noi. Cu parul blond si carliontat si ochi albastri era intruchiparea idealului de arian.
Avea cam un an atunci cand s-a intamplat ceva care avea sa ne dea serios de gandit.
Romi lucra pe vremea aceea ca garda de corp pentru un diplomat elvetian. Elvetianul statea la hotel Parc in Mamaia. Pentru ca sotul meu avea un program ciudat si nu prea reuseam sa ne vedem, luasem obiceiul ca uneori sa iau copilul si sa mergem sa il vedem pe tati.
Pana in ziua aceea nu il vazusem pe seful lui Romi. A fost de fapt prima si ultima intalnire cu el.
Abia ajunsesem si stateam de vorba cu Romi, in holul hotelului. Ii dadusem jos palarioara de soare lui Tavi si parul blond i se revarsa pe umeri. Radea cu inocenta copilului fara griji atunci cand a aparut elvetianul.
In timp ce Romi ne prezenta, tipul s-a uitat fugitiv la mine apoi a ramas cu privirea pironita pe Tavi. Dupa vreun minut, s-a intors brusc si l-a chemat pe Romi dupa el. Am dat sa plec si eu dar mi-a spus sa raman cu copilul.
Am ramas.
Dupa vreun sfert de ora, sotul meu a aparut si mi-a spus scurt :"Hai acasa!". Stiam ca inca nu terminase programul, asa ca va dati seama ca am ramas uimita. Si atunci mi-a explicat de ce putea sa plece acasa.
Elvetianul avea obiceiul sa il trimita cu diverse comisioane sau chiar bani in diverse destinatii. Asa ca nu era nimic de mirare atunci cand elvetianul l-a chemat in camera si i-a pus in fata o valiza diplomat cu 100000 de dolari.
Ei bine, dialogul dintre ei a fost cam urmatorul:
- Ai aici 100000 de dolari, a spus elvetianul aratandu-i banii.
- Ok, a raspuns Romi inchizand valiza. Unde trebuie sa o duc?
- Nu o duci nicaieri, sunt banii tai!, a raspuns elvetianul.
Sotul meu s-a uitat mirat, ca si cum tocmai ar fi aflat ca a castigat la loto si asteptand continuarea.
- Iei banii si lasi copilul ! a continuat individul.
Va dati seama ca Romi l-a privit de parca tocmai ar fi aflat ca tipul e martian, apoi a raspuns sec:
- Copilul meu nu e de vanzare !
- Cum nu e de vanzare, a insistat individul. Totul e de vanzare. S-au vandut copii si pentru 5000 de dolari si tu nu vrei sa il vinzi pentru 100000? (In perioada aceea, facusesera valva cateva familii de tigani care isi vindeau copiii si pentru un televizor).
- NU !
- Si ce puteti voi sa ii oferiti aici?
- Paine goala si pietre sa mananc si tot nu imi dau copilul, a dramatizat Romi.
- Nu vezi ca nici nu seamana a roman? Ca e blond? si-a continuat argumentatia tipul.
Atunci a inteles sotul meu pentru ce specimen lucra si l-a intrebat:
- Vrei un copil la fel de blond si cu ochi albastri ?
- Da, a raspuns el plin de speranta...
- Atunci trimite-ti sotia la mine si iti garantez ca vei avea un copil blond cu ochi albastri...
Continuarea o stiti. Romi si-a pierdut jobul, dar asta nu a contat prea mult, deoarece si-a gasit repede de lucru. Am ramas insa socata de perceptia pe care o aveau strainii despre noi inca de atunci si cat de putin pret puneau pe noi ca oameni.
Chiar asa ? Oare chiar totul e de vanzare?

marți, 1 iulie 2008

Copilul

Dupa cum am mai zis, avem doi copii. Frumosi si destepti. Baiatul implineste 16 ani in septembrie. E un adolescent pasionat de calculatoare si jocuri, ca mai toti din generatia lui. Recunosc ca m-a depasit in ceea ce priveste domeniul acesta. Scrie cu 500 de caractere pe minut, stie cum sa desfaca in bucati un calculator si sa il monteze la loc si stie cam tot ce se poate sti despre sisteme de operare, virusi si alte chestii. Are mult talent la scris dar si o problema majora cu scoala. Nu prea ii vede rostul.
A fost foarte mirat ca am descoperit blogspot-ul. In opinia lui, noi (adica eu si taica-su), suntem o generatie depasita. Tehnica asta...
In fine...
Nu a fost insa mereu asa. Cand s-a nascut in septembrie 1992, toata lumea se astepta sa fie fata. La eco mi se spusese ca e fata, toate "testele" babesti indicau acelasi lucru. Aveam deja pregatit numele de fata, cumparasem inainte hainute roz si cadita rosie. Dar, surpriza !
Cand mi-a spus doctorul (prieten de familie cu ai mei) ca e baiat, parca a cazut cerul pe noi. Nu aveam nici un nume de baiat pregatit ! Nu stiam cum il cheama pe proaspatul venit in familie.
Ne-am gandit ca daca il va chema ca pe tata se supara socrul meu, daca il va chema ca pe socru se supara tata, asa ca am decis in urma unei consfatuiri cu Romi, sotul meu, sa il cheme ca pe doctor. Asa ca il cheama Octavian, Tavi prescurtat.
Semana totusi cu o fata pentru ca avea o claie de par blond si niste ochi albastri ca marea. Lumea ne-a spus ca sunt ochi de bebelus, adica o sa isi schimbe culoarea pe la trei ani, dar asta nu s-a intamplat. Au si acum aceeasi culoare. Si parul ar fi trebuit sa isi schimbe culoarea si am asteptat rabdatori sa se intample. Ei bine, nici asta nu s-a intamplat. Romi a fost blond pana la 14 ani, cand brusc parul a devenit brunet si asa a ramas pana in zilele astea.
Ei bine, copilul nostru nu semana cu nici unul dintre noi. Eram tineri, eu aveam aproape 22 de ani, Romi aproape 24. Nu prea ne aratam varsta, asa ca atunci cand ieseam cu Tavi pe strada, babele ma opreau sa ma intrebe :" Maica, dar macar 18 ani ai?". Aveam, dar nu paream sa ii am.
Se intampla uneori sa fim interpelati cam in genul "Vai, ce frumos este! Dar cu cine seamana?". Asta cu amandoi de fata ! Cu niciunul. Eu satena, taica-su brunet, amandoi cu ochii verzi-caprui. In mod cert nu semana cu nici unul din noi. Si atunci, s-a intamplat ca odata, cand am fost intrebati acelasi lucru, Romi sa raspunda foarte serios "Cu vecinul".
Aveam un vecin blond, cu ochi albastri, cam de o varsta cu mine. Toata lumea il stia pe vecin si mai stia si ca Romi naviga pe vremea aia, asa ca nu era mereu acasa.
Deja raspunsul asta devenise standard, lumea comenta, primisera toti acelasi raspuns, deci devenea credibil.
Intr-o seara, ne trezim cu vecinul la usa. Raspunde Romi, il roaga sa iasa putin afara. Iese. Sta cateva minute, mai sta alte cateva si in cele din urma intra in casa. Inchide usa si incepe sa rada. Si rade... si rade... Si printre rasete imi spune de ce l-a cautat vecinul.
Saracul de el bause ceva inainte ca sa prinda curaj. Pentru ca ii trebuia mult curaj sa vina la noi. Si sa vorbeasca cu Romi. Venise sa ii spuna ca stie ce se spune despre Tavi, ca ar fi al lui. Si ca el de fapt nu a facut nimic. El nu are nimic cu mine si nici eu cu el. Si ca nu ar vrea sa creada ca el e vinovat. Ca stie el ce vorbeste toata lumea dar chiar nu are nici o legatura cu asta.
Era saracul tare amarat si isi dorea foarte mult ca Romi sa il creada. Asa ca al meu a trebuit sa ii spuna de la ce a pornit totul. Sa il linisteasca. Si sa nu mai creada ce spune lumea.
Pentru ca Tavi crestea, stia foarte bine cine era tatal lui si asta urma sa o vedem si sa o simtim cu varf si indesat.
Dar asta e deja alta poveste.

Copila

Privind in urma imi dau seama ca nu am fost si nu sunt o mama perfecta. Nu sunt nici o gospodina perfecta, de altfel lucrul acesta din urma l-am recunoscut mereu. Fac treaba, ca altfel nu se poate, dar nu pot sta toata ziua sa trebaluiesc. Incerc sa imi invat si copiii sa isi spele singuri farfuria, sa isi stranga in camere, sa ma ajute la alte treburi, cum ar fi lucrul in gradina, sa isi faca singuri de mancare atunci cand sunt singuri acasa sau se trezesc sa manance pe la 12-1 noaptea.
Intre copiii nostri e o diferenta de aproape 5 ani. La scoala insa, diferenta e doar de 4, adica baiatul a terminat clasa a 9-a iar fata clasa a 5-a. Ca parinti "degenerati" ce suntem, ne-am "obligat" fata sa mearga la scoala la 6 ani. Ma rog, la 6 ani si 3 saptamani. Bineinteles ca hotararea am luat-o amandoi parintii, parintii nostri ne-au zis ca noi decidem, dar prietenii nostri au avut de comentat. Ca ar trebui sa o lasam sa mai copilareasca, ca nu e inca pregatita, ca alti copii de varsta ei merg inca la gradinita si ca noi suntem inconstienti ca o fortam sa mearga la scoala. Ei au spus, noi am auzit dar decizia a ramas in picioare. Aveam in spate experienta cu Tavi, fiul nostru, pe care l-am inscris la scoala la 7 ani, cand deja stia si el sa scrie, sa citeasca si toate celelalte. Rezultatul a fost ca murea de plictiseala in ore, nu intelegea de ce colegii lui sunt mai prosti si trebuie sa stea doamna invatatoare sa stea sa le explice alora in loc sa faca lucruri mai interesante. A trebuit sa stam sa il impingem de la spate, sa fac temele cu el zi de zi, pentru ca deja i se parea totul mult prea plictisitor si la nivel de gradinita.
La gradinita, mai ca nu ne-am pus in genunchi in fata invatatoarelor ca sa ne dea fisa cu calificativele pustoaicei. Si la ele, aceeasi placa: ca e inca prea devreme si nu stapaneste bine tot ceea ce trebuie sa stie un copil care termina gradinita.
Nu va ganditi ca am luat decizia asta fara a avea idee de ce poate face copilul nostru. La 6 ani, ca mai toti copiii de azi, stia sa scrie, sa citeasca, sa socoteasca, sa povesteasca. Retinea cu usurinta poezii lungi si punea cu tata (bunicul ei) in scena povestile lui Creanga. Era fantastic sa o vezi in rolul caprei cu trei iezi prefacandu-se ca il loveste pe lupul cazut in groapa si incheind apocaliptic:"Mori, lupule, mori! Capra ti-a venit de hac!".
Am dat-o deci la scoala. Era cea mai mica (in ceea ce priveste varsta) nu numai din clasa ei, dar din toata scoala. Asa ca atunci cand am inscris-o la biblioteca scolii initial bibliotecara s-a impotrivit, ca e prea mica si nu imprumuta carti decat incepand cu clasa a doua. Am insistat, am semnat fisa in care te obligi sa platesti daca nu sunt aduse cartile inapoi, apoi bibliotecara mi-a spus ca-mi pot alege carti.
Si eu m-am intors calma spre fiica mea si i-am spus sa isi aleaga. Bibliotecara s-a uitat neincrezatoare, dar cand a vazut ca Sandra se uita la carti si incepe sa vorbeasca singura : "A, Creanga, am citit-o, poezii de Eminescu, am citit, Toparceanu, Arghezi ... stiu, Fratii Grimm, am citit...", s-a intors spre mine aproape panicata. In cele din urma Sandra si-a ales vreo trei carti, a scos fisele de la spate si le-a semnat cu litere de tipar, in fata doamnei uimite. A fost atunci cazul sa ii explic ca merg cu Sandra la biblioteca judeteana si imprumutam carti de cand avea 2 ani (ma prinsesem eu ca e mai usor sa imprumut decat sa tot cumpar carti).
Asa a devenit pustoaica noastra cea mai mica cititoare a bibliotecii scolii iar bibliotecara abia o astepta sa vina.
Pentru ca desi stia foarte multe nu am vrut sa fie trecerea prea brusca de la programul de gradinita la cel de scoala, am dat-o la o clasa step-by-step. Programul era de la 8 la 16. Am dat bani toti parintii, vreo 4 milioane de fiecare la inceput, ca sa le amenajam clasa, cu mocheta, mobilier special (masute si scaune cam ca la gradinita), dulapioare, dictionare, atlasuri si carti. Am cumparat si un copiator, pentru ca lucrau foarte mult si pe fise. De la 8 la 12 invatau dupa programa traditionala. De la 12 la 13 aveau o ora libera in care mancau (plateam o firma de catering sa le aduca mancare), se jucau sau puteau sa atipeasca un pic (le cumparasem saltele speciale). De la 13 la 16 isi faceau temele sub supravegherea invatatoarelor. Am uitat sa spun ca aveau doua invatatoare, una de la 8 la 14, cealalta de la 10 la 16. Atunci cand o luam de la scoala avea deja temele facute si putea sa se joace fara nici o grija.
Si sa faca si o gramada de boacane, dar asta e deja o alta poveste...

luni, 30 iunie 2008

O parte din natura umana

Gata, m-am infuriat. Pentru ca uneori un procent din populatie ori e prost ori se preface. Pentru ca sta si da din gura fara sa faca nimic. Doar se ia de cei care fac.
Si sunt multi din astia. Si se inmultesc. Ca si cum la un moment dat in viata ar absolvi un curs "Cum sa fii magar" sau "Fii cel mai bun in ceea ce faci- calea spre mitocania absoluta".
Probabil ii intalniti peste tot. Si uneori nu te poti feri de ei. Nu trebuie sa deschida gura de prea multe ori ca sa iti dai seama daca au tarate in loc de creier. Nu trebuie sa faca prea multe ca sa iti dai seama din ce aluat sunt facuti.
Nu-si dau seama ca sunt prosti. Se cred inteligenti. Cred ca au toate raspunsurile. Cred ca sunt cei mai buni in psihologie, ca, vezi doamne, cunosc oamenii. Dar, eroare. Nu se cunosc nici macar pe ei insisi. Dar au pretentii. Si le striga in gura mare.
Sunt singurii "vigilenti". Singurii care isi dau seama ce se intampla pe lume. Restul populatiei nu se ridica la nivelul lor de inteligenta.
Cum scapi de un prost cu aere de destept? Il ignori. Sau il iei la misto. Fin. Subtil. Ca nici nu isi da seama.
Prostului nu ii place sa fie ignorat. Vrea sa fie ascultat. Sa il admire toti. Sa vada toata lumea ce destept l-a facut ma-sa. Si daca e ignorat se infurie. Si incearca sa dea si mai tare din gura. Si daca e ignorat in continuare se duce pana la urma sa caute alt public.
Pentru cei care nu au absolvit cursul, mult respect. Pentru ceilalti... fara cuvinte...

fapt divers

Am intrat azi din intamplare pe un site pt. femei (nu spun care ca sa nu se creada ca ii fac reclama). Renuntasem la el acum cateva luni bune si azi am ajuns pe el din link in link.
Am citit cateva chestii barbare pe forum in care o tipa de 23 de ani se crede atoatestiutoare si da sfaturi nestiutoarelor. Crede probabil ca are puteri demiurgice. Le raspunde la toti cam in genul :"buna X-ulescu... [...]... eu sunt Isabela, imi pare bine".
De ce ii pare bine nu am reusit sa imi dau seama. Ii pare bine ca ii raspunde persoanei sau ii pare bine ca o cheama Isabela? Ca nu cred ca ii pare bine de cunostinta. Primul nici nu zice concret cum il cheama. Are doar un nickname. Sa zicem xyz1000. Si ea de colo : buna xyz1000. Si chiar crede ca au facut cunostinta !
Si ii pare bine. E fericita. Da din coada. Mai rau, da sfaturi.
Nu incetez sa ma minunez cata credibilitate, naivitate, sa nu ii spun prostie ca termenul doare... prostia nu, din pacate. Nici a ei si nici a celor care ii cer parerea.
La doar 23 de ani, ori abia a terminat facultatea ori e inca studenta. Se pare ca a trecut prin facultate cum trec o gramada: ca rata. Fara sa se ude, fara sa ii ramana mai nimic in cap. Dar se crede psiholog. Si inca unul bun.
Cica ea pune sentiment si "empatizeaza" cu oamenii. Sa te fereasca cel de sus sa ajungi pe mana ei. Si din pacate, mai sunt multi din astia.
In fine, am deviat de la ce vroiam de fapt sa spun. Pe site-ul cu pricina, un quiz mi-a atras atentia pentru ca avea un titlu suprarealist. Ceva de genul "Cine te-a facut femeie?".
Wow. Bineinteles ca stiu de ce sunt femeie. Chestia aia genetica cu cromozomii. Dar se pare ca nu aveam dreptate. Am aflat cu stupoare ca EU m-am facut femeie. Teribila intrebare cu oul si gaina in editie princeps.
Incredibil. De domeniul senzationalului. Si daca nu imi spuneau ei probabil ca nu as fi aflat decat in fata lui Dumnezeu. Si probabil ca acolo cu carnetelul in mana, Sf. Petru m-ar fi intrebat:" Stii cine te-a facut femeie?" Iar eu as fi lasat timida ochii in jos in fata unei asemenea cuprinzatoare intrebari si as fi raspuns tot despre mama si tata si cromozomii...
Dar acum stau linistita. Stiu raspunsul fara nici cea mai mica umbra de indoiala.

joi, 26 iunie 2008

Amintiri din tinerete 2

Dupa ce am petrecut doua zile razand in hohote si la munca si acasa citind serialele lui Sebi, mi-am adus aminte de o alta patanie.
Eram casatoriti doar de doi ani. Fiul nostru, un nazdravan blond cu ochi albastri, avea cam un an si abia invatase sa spuna mami si tati.
Fusesem pe undeva prin centru, nu mai stiu pe unde si ne intorceam cu troleibuzul. Stateam cum e si normal unul langa altul iar eu il tineam pe cel mic in brate. Cumva in diagonala cu noi statea o babatie. Dupa ce Sebi a descris-o pe Jeleasca atat de bine, as fi putut jura ca erau surori. A mers cu noi o buna bucata de vreme si abia intr-un tarziu mi-am dat seama de ce se zgaia insistent la noi.
Romi avea verigheta, eu nu. Pe perioada sarcinii, din pricina ca mi se umflasera degetele, imi taiasem verigheta ca sa o pot scoate. Practic nici nu ii simteam lipsa iar urma nu se mai cunostea. Aveam in plan sa le refacem, dar nu era nici o graba.
Baba continua sa se zgaiasca la noi, Romi se juca cu fiu-sau iar cel mic radea fericit si ii spunea tati. Si atunci m-am gandit ca e cazul sa-i prajim neuronii.
M-am intors spre Romi cu o mina foarte serioasa si preocupata.
"Auzi, ce mai face nevasta-ta?" il intreb pe un ton suficient de tare sa auda babatia si o data cu ea toti din troleu.
Babei i-au iesit ochii din orbite. Gatul costeliv i s-a intins. Urechea dinspre noi aproape sa juri ca devenise clapauga. Jubilam, aveam toata atentia ei. Si a celorlalti, bineinteles, dar ceilalti priveau ca la un meci de tenis : ochii pe noi, ochii pe babatie, iar pe noi, iar pe ea, sa vada reactia.
Al meu sot a intrat in joc imediat.
"Ce sa faca, pe acasa..." a zis el pe un ton aparent abatut si un pic mai jos ca al meu. Baba s-a intins mai mult spre noi, aproape sa cada de pe scaun. Ii era probabil frica sa nu piarda ceva. Va dati seama ca un sot cu o amanta si copil era un subiect bun de disecat cu alte babe timp de cateva saptamani.
"Si nu ii spui de noi, nu o parasesti?" am continuat eu pe un ton plangaret... "Mi-ai promis ca ii spui ..."
"Da, ti-am promis, dar stii ca ea e cu banii !", a continuat Romi. "Din ce sa va platesc apartamentul daca plec acum?"
Curata melodrama. Baba era aproape de un infarct. Ceilalti erau in culmea extazului. Nu se mai uita nimeni pe geam, toate privirile erau indreptate spre noi.
Din pacate troleibuzul a ajuns in statie iar baba si-a dat seama chiar cand sa se inchida usile ca trebuie sa coboare. S-a ridicat precipitat si cu ochii la noi a coborat. Toti ochii erau acum pe ea, ea era tot cu ochii pe noi.
Greseala fatala. Nu s-a gandit sa se opreasca cat timp ne tintuieste cu privirea iar picioarele au dus-o drept spre un stalp din statie. A intrat in el cu maxima viteza si in momentul acela in tot troleul s-a auzit un hohot tinut parca prea mult, in timp ce o voce din spate a concluzionat : "Asa-i trebuie !"

Amintiri din tinerete...

Privindu-mi copiii imi aduc aminte ca cele mai mari si mai datatoare de batai de cap "bucurii", le-am facut parintilor atunci cand aveam varsta pe care o au ei acum. Asa ca ma astept la reeditari. Si eu pe vremea aia chiar nu intelegeam de ce de cateori faceam cate o boacana si eram certata, mama imi spunea pe un ton amarat: "O sa intelegi cand o sa ai si tu copii". Numai ca parea atat de indepartat si improbabil gandul ca voi avea si eu copii vreodata, incat nu imi faceam prea mari griji.
Una din peripetii s-a petrecut la sfarsitul clasei a 8-a cand dupa examenul luat cu succes ai mei s-au gandit sa imi ofere o vacanta unica si m-au trimis in tabara. Acum imi dau seama ca de fapt au vrut si ei sa aiba parte de o binemeritata minivacanta fara mine si fara plangeri din partea vecinilor.
Plina de entuziasm si alaturi de cativa prieteni am pornit la drum. Am coborat din tren in Vintu si am mai mers cu autocarul vreo ora sau doua pana in comuna Horea, unde ne astepta "cea mai tare tabara" (asta ni se promisese). Copii de oras cum eram toti am fost cumpliti de dezamagiti sa vedem ca de fapt suntem cazati in scoala comunei, unde se bagasera paturi in clase, de spalat trebuia sa ne spalam in raul care curgea in spatele scolii, si nu oriunde ci inainte de locul unde se deversau dejectiile "proapete" de la WC.
Profesoara care avea grija de noi si in acelasi timp mama unuia din gasca, era cazata in "camera cu steagurile", lucru care s-a dovedit a fi foarte dureros mai tarziu pentru fiul ei.
Dupa primele zile de tabara, gasca noastra se marise la 10, eram 5 fete si 5 baieti care ne intitulasem cu mandrie "corabia nebunilor", corabie ca eram toti constanteni, nebuni ... nu cred ca are sens sa spun de ce.
Cat timp mergeam in excursii sau colindam imprejurimile totul era frumos. Problemele incepeau cand ajungeam in tabara. Mesele cel putin, in afara de celelalte probleme, erau un cosmar. Dimineata ni se dadea un ceai lung si urat mirositor si paine cu marmelada iar la pranz aveam invariabil macaroane cu branza. Seara ni se dadea ori branza ori marmelada, acompaniate de ceaiul care cred ca ramanea de dimineata. Prima zi ne-am bucurat de macaroanele cu branza, dar zilele urmatoare am ajuns sa le uram.
Intr-o zi cu soare am plecat voiosi sa vizitam comuna Albac, aflata la 7 km de tabara. In timp ce asteptam doborati de caldura venirea autobuzului care sa ne duca inapoi in tabara, am constatat ca in spatele nostru era o cladire destul de mare si poarta era intredeschisa, asa ca noi, cei zece, am decis sa prospectam locul. Am intrat si tocmai admiram un spalator in toata regula (de, cand te speli in rau apreciezi minunile tehnologiei moderne), cand un domn a rasarit langa noi ca din pamant si ne-a intrebat ce facem acolo. I-am explicat cine suntem iar el ne-a intrebat daca ne e foame si vrem sa mancam. A fost cea mai buna masa pe care am mancat-o cat am stat in tabara. Lucru inimaginabil pentru noi, am avut parte pana si de desert pe saturate dupa cele 2 feluri dinainte. Am multumit frumos si inca socati de cele intamplate, dupa ce am ajuns inapoi in tabara noastra, am tinut consiliu de razboi a carui concluzie a fost una singura "din moment ce astia nu ne dau sa mancam, lasa ca ne luam singuri".

Pe ulitele comunei zburataceau in deplina libertate niste pui superbi si grasi. Am decis ca 4 pui ne ajung sa ne saturam toti impreuna cu cele 2 invatatoare pe care le cooptasem in planul nostru si care aveau sarcina sa curete si sa prajeasca puii, caci nici unul din noi nu stia ce sa facem cu ei dupa ce ii prindem. Dupa ce am rezolvat problema asta, ne-am impartit sarcinile. Baiatul profesoarei cu inca unul trebuiau sa omoare puii, eu cu alta fata trebuia sa ii aducem la locul de adunare, alti membrii trebuiau sa se duca sa ia cartofi din gradinile pe care deja pusesem ochii. Doi dintre noi urmau sa stea de paza pana cand era totul rezolvat. Aveam toti spirit de coordonare si colaborare, nu gluma.
A doua zi dupa asta, spre pranz, toti cartofii necesari erau deja adunati iar doi pui erau deja pe cale sa fie fripti. Mai aveam nevoie doar de doi ca sa ne putem satura toti, asa ca ne-am mobilizat fortele si am plecat la vanatoare.
Pui erau cam prin toata comuna dar noi observasem ca pe langa o casa mare si frumoasa de pe malul raului erau niste pui albi mai grasi ca ceilalti. Din moment ce erau destul de multi ne-am gandit ca nu o sa li se observe lipsa.
Metodologia prinderii puilor era urmatoarea: unul din baieti punea ochii pe un pui si il alerga spre celalalt care astepta cu un par in mana. Puiul ajungea langa el, o lovitura rapida ajungea puiul si il arunca un pic mai incolo si trebuia doar cules si bagat in punga pana la locul pregatirii.
O sa spuneti ca e o metoda barbara, dar era foarte eficienta, mai ales ca ne scutea de rupt gatul. Si cum atunci nu ne puteam imagina decat in jurul focului si mancand pui prajit, nu prea mai aveam mila de bietele zburatoare.
Ok... Baietii isi fac treaba, o facem si noi pe a noastra pana la un anumit punct... adica tocmai bagasem in punga si al doilea pui cand se apropie de noi o femeie care ne intreaba ce avem in punga si pana sa apucam noi sa raspundem sau sa facem vreo miscare deja deschisese punga si am mai auzit doar "Aoleu, puii mei !!!"
Deja ne vedeam expulzati si facuti de rusine, cu atat mai mult cand am vazut ca de femeie se apropie sotul ei care era nimeni altul decat seful de post din comuna. Pe el il cunosteam ca mai juca un fotbal cu baietii, dar chiar nu stiam ca aia era casa lui si implicit puii erau puii lui. Ne-au luat pe sus si ne-au dus in tabara, au convocat profesorii si pe ceilalti elevi si ne-au scos in fata sa dea un exemplu tuturor. Pentru ca prinsesera doar patru dintre noi si nu au reusit sa afle de ceilalti oricat au incercat sa ne traga de limba, toata ocara a cazut pe noi, dar nu in mod egal. Baiatul profesoarei a patit-o cel mai rau, caci maica-sa l-a batut cu cozile de la steaguri pana cand a rupt unul din ele pe spinarea lui. Puii cu pricina au sfarsit in oala sefului de post spre marea noastra dezamagire, caci noi a trebuit sa impartim 12 insi 2 pui prajiti in "sange" adica aproape cruzi, ca invatatoarele nu avusesera timp sa ii lase sa se prajeasca asa cum trebuie si niste cartofi cam tari si parliti. Dar, doamne, ce buni au fost.
Cat timp am mai stat in tabara, de cate ori ieseam pe strada, lumea ne arata cu degetul si se ferea din calea noastra, bombanind "Uite-i si pe aia care au furat!". Deja eram cunoscuti de tot poporul si cred ca nu au uitat prea repede abominabila noastra fapta.
Au existat insa si doua parti bune la isprava noastra. Una a fost ca dupa ce am explicat motivele care au dus la "vanatoare', mesele din tabara s-au imbunatatit in mod simtitor, lucru apreciat de toti copiii din tabara, pentru care devenisem eroi.
A doua parte buna a fost ca la sfarsitul taberei seful de post a cumparat un miel si l-a prajit. Initial fusese gandit ca un cadou pentru noi 4, aia amarati si prinsi, dar noi am zis ca nu mancam fara prietenii nostri. Asa ca am mancat toti, inclusiv profesoara si fiul ei batut.

Bine sau rau

Acum cativa ani, cand fiul meu inca era in scoala generala, am aflat ca deja au inceput sa umble diversi indivizi pe la poarta scolii cu droguri. Am stat atunci de vorba cu pustiul meu, i-am explicat implicatiile consumului de droguri si i-am spus ca daca vrea sa se apuce de fumat, sa imi spuna si ii dau eu tigari.
Avea atunci 12 spre 13 ani si toti cunoscutii mi-au zis ca am innebunit. Cum sa imi invat eu fiul sa fumeze? Ce fel de mama denaturata sunt?
Din punctul meu de vedere insa intre a fi tentat de traficanti cu tigari cu droguri si a fuma o tigara normala, a doua varianta parea mai acceptabila. Stiind ca poate sa ceara oricand tigari fara sa trebuiasca sa se ascunda, baiatul meu a reusit sa refuze calm ofertele. M-a testat insa cand a implinit 15 ani. Mi-a cerut o tigara si dupa expresia fetei lui se astepta sa il refuz. I-am intins pachetul, a luat o tigara. I-am explicat iar ca poate sa imi ceara oricand, dar daca poate sa nu se apuce de fumat ar fi bine sa nu o faca. Imi spusese ca toti colegii lui fumeaza si banii pe care parintii ii dau copiilor pentru pachet sunt dati pe tigari.
A fumat cred din teribilism in decurs de o luna vreo 4 tigari. Venea insa sa imi ceara si imi urmarea reactia. I-am dat de fiecare data fara sa mai comentez nimic.
Probabil ca in momentul in care ai voie sa faci un lucru, atractia acestuia dispare. Dupa vreo luna, cand l-am intrebat de ce nu a mai cerut, mi-a raspuns foarte calm ca s-a lasat si nu mai are de gand sa fumeze. A vazut cum e, a vazut si ca ii dau voie si nu il mai atrag tigarile.
Nu stiu daca am procedat sau nu bine in situatia data, insa am vrut doar sa minimalizez "pierderile" si sa inlatur tentatia "fructului oprit" care putea fi "otravit" cu droguri.
Rezultatul a fost cel pe care il asteptam si stiu ca as proceda la fel intr-o situatie similara.
As vrea sa stiu insa voi ce ati face, cum ati proceda?

luni, 23 iunie 2008

Amintiri

Spectacolul strazii e mereu real, mereu actual, mereu invatandu-te ceva; daca stai sa privesti, sa asculti, sa mangai cu privirea: cerul, pomii leganati in vant, mamici alintandu-si copilasii ...

Ma surprind zambind de cate ori vad un pici abia tinandu-se pe picioare alergand spre mamica sau taticul lui. Ochi zambind, nasuc in vant si chiote de bucurie si brate deschizandu-se larg sa faca micului voinic cuib de alint si dragoste.

Si alung un gand insinuat perfid ca anii copilariei sunt putini si trec grabiti spre un "ce" nestiut. Si ajungi sa te intrebi cand au trecut atat de repede anii peste tine, cum de ai ajuns sa ai fire albe la nici 40 de ani iar copiii tai sa nu mai aiba atata nevoie de tine, sa nu te mai intrebe uneori atunci cand iau decizii.

Pe de o parte sunt mandra pentru ca devin independenti, pentru ca au aripi sa zboare, pentru ca nu vor sta in umbra nimanui si-si vor croi singuri drumul. Dar... doare... si mi-e dor... de ochi deschisi larg a zambet si manute odihnindu-se cu incredere in mana mea...