luni, 21 iulie 2008

La mare

Mi se pare uneori ciudat cum timpul preschimba penibilul in amuzant. Ceea ce parea ridicol in momentul producerii dupa cativa ani se transforma in ilar. Probabil ca in momentul in care dispare implicarea directa si afectarea se schimba si perceptia asupra intamplarilor.
Intamplarea pe care vreau sa o povestesc acum s-a petrecut acum multi ani, pe vremea cand fiul nostru avea aproximativ 2 ani.
In vara aceea venisera la noi nasii, al caror fiu, Alex, este mai mic decat Tavi cu exact 3 luni. Pe plaja insa, nudisti inocenti, copiii nostri semanau atat de mult incat toata lumea ne intreba daca sunt gemeni. Aveau obiceiul sa mearga tinandu-se de manute si candoarea lor facea capetele sa se intoarca.
Parinti responsabili fiind, ne aprovizionasem cu tot ce puteau sa-si doreasca odraslele noastre. Aveam deci dulciuri de toate soiurile, fructe, placinte si... pepeni, si rosu si galben.
In ziua cu pricina insa, copiii nostri au descoperit o noua distractie. Tinandu-se de manuta, au inceput sa colinde toate cearceafurile invecinate. Am incercat sa ii chemam, sa le spunem ca nu e bine, dar nici o sansa. E incredibil uneori cata incapatanare se ascunde in capsoarele blonde ale unor pustani de 2 ani. Erau in plus sustinuti si de cei de pe plaja, care au insistat ca nu fac rau nimanui, deci sa ii lasam in pace sa vedem ce fac.
Nu faceau intr-adevar nimic rau. Doar se opreau langa un cearceaf unde detinatorii acestuia mancau ceva, nu conta ce, si asteptau. Nu cereau. Priveau. Daca aveti caini in casa stiti privirea cu care patrupedul se uita cand mancati ceva? Mancare, gura, iar mancare iar gura... privirea lor era focalizata pe mancare efectiv si pe drumul pe care aceasta il parcurgea pana cand disparea inghitita.
Pe masura ce oamenii le dadeau cate o bucatica, privirile celor care deja le dadusera ii urmareau in continuare.
Asa au colindat pustii nostri aproape toate oazele de pe langa noi. Noi asteptam sa se plictiseasca si sa vina inapoi de bunavoie, ca altfel nu prea aveam sanse sa le intrerupem turneul.
Mai ramasese insa un singur loc unde nu fusesera. Era vorba de o pereche tolanita cu fata spre noi si care manca pepene. Rosu. Copiii s-au postat strategic si au asteptat. Nimic. Privirea lor de catel pofticios nu a avut nici o sansa. Toti din jurul nostru stateau si priveau in asteptarea deznodamantului. Ei bine, perechea respectiva a continuat sa ii ignore. Mai mult decat atat, si-au schimbat pozitia, asezandu-se de-a curmezisul.
Copiii si-au schimbat si ei pozitia, postandu-se iar in fata lor. Noi am incercat sa-i chemam dar ei au ramas ferm pe pozitii. Pana cand, plictisit, Alex a revenit in bratele mamei lui. Dar al meu copil nu. Foarte calm, s-a intors cu spatele spre perechea respectiva, a indepartat putin picioarele si am vazut cu stupoare (nu numai eu, toti din preajma AU VAZUT) cum o materie bruna se incolaceste si se lungeste chiar pe nisipul din fata celor doi. Distanta nu cred ca era mai mare de jumatate de metru intre productia proaspata si nasul indivizilor. Noi am intepenit cand ne-am vazut fiul cacandu-se, toata lumea a inceput sa rada, inclusiv nasii nostri.
Daca s-ar fi deschis nisipul sa ne inghita cred ca eram mai multumiti decat sa auzim hohotul urias din jurul nostru.
Dupa isprava, Tavi s-a indreptat calm spre mare sa se spele, in timp ce spectatorii inca se tineau cu mainile de burta de atata ras. Cei doi si-au strans cearceaful de parca ar fi fost amenintati cu o bomba si au disparut in urmatoarele minute.
Lumea, multumita de spectacol, comenta in timp ce zambea inca... "Asa le trebuie la nesimtitii astia? Nu au vazut ca sunt doar niste copii? Ce, mureau daca le dadeau si lor o bucatica?"

2 comentarii:

  1. ce copil handicapat,e VINA VOASTRA A PARINTILOR CA L-ATI EDUCAT PROST

    RăspundețiȘtergere
  2. Dragul meu anonim, am specificat ca fiul nostru avea 2 ani. Si spre dezamagirea ta, era educat si facea la olita. A fost de altfel prima si ultima oara cand a facut asta. Asa a inteles el sa rezolve problema si la 2 ani e un mod curajos, chiar daca nu ortodox si acceptat ca solutie valabila de catre adulti, de a-si impune punctul de vedere.
    Si inca ceva: nu accept ca cineva, cu atat mai mult unul care nu are curajul sa isi dea numele, sa spuna despre copilul meu ca e handicapat. De altfel are o inteligenta peste medie, asa ca pastreaza pentru tine calificativul acesta

    RăspundețiȘtergere