luni, 7 decembrie 2009

Copilasi

Imi privesc micuta dormind. E atata candoare si seninatate in zambetul fugar ce-i lumineaza fata in somn incat parca intreaga fericire s-a cuibarit in trupul acesta micut si curat.
Ioana e copilul tarziu al batranetilor noastre, ultimul cadou, ultimul dar al lui DD. Fiul meu s-a nascut intro perioada in care inca mai cresteam si noi, inca nu ne maturizasem suficient, inca nu stiam cum se creste un copil. Am exersat pe el, iubindu-l, dar si gresind uneori. Poate si acum voi gresi dar singurul lucru ce nu se va schimba este iubirea mea pentru copiii mei.
Si atunci cand imi strang copiii in brate nu ma pot opri sa nu ma intreb cine ii iubeste pe micutii orfani. Cine ii ia in brate cand incep sa planga, cine ii leagana, cine le canta, cine face nopti albe purtandu-i in brate atunci cand sufera? Ce inima au cei care isi parasesc copiii, abandonandu-i prin tomberoane sau in spitale sau cei care ii chinuie si ii schilodesc?
Sunt atatia copii care plang fara sa fie mangaiati, ale caror lacrimi nu le sterge nimeni. Atatia micuti care nu au catre cine sa intinda manutele pentru a fi luati in brate sau care sa-i prinda inainte sa cada. Atatia micuti care merita o familie. Si atatea familii care si-ar dori un micut dar al lui DD sa le lumineze viata.
Si atunci de ce sunt atatea piedici cand o familie doreste sa infieze un copilas? De ce le sunt acordate atatea drepturi celor care ii lasa de izbeliste, fara sa se uite in urma, si nici un drept adevaratelor victime, micutii care au nevoie de o familie? De ce nu este usurat procesul adoptarii si taierea legaturilor cu parintii biologici cat mai curand?
Daca ar sta in puterile mele, as face adoptarea posibila inca din momentul sau cel mult la o saptamana de cand copilasul a fost parasit si as usura cat mai mult procesul de adoptie. Pentru a putea avea mai multe familii fericite si implinite si mai putini orfani, pentru a le da copilasilor linistea de a zambi in somn in bratele unei mame iar mamelor adoptive bucuria de a isi strange micutul in brate si de a-l privi crescand.

joi, 12 noiembrie 2009

noutati

Micuta mea creste. Si ceilalti doi, dar la ei schimbarile sunt acum mai lente. Am notat insa, undeva, ca, potrivit spuselor ei, fiica mea de 12 ani are IQ-ul mai mare decat al meu, iar fiului meu de 17 ani i-am stricat avantul de a cheltui niste bani care nu i se cuveneau. A cheltuit doar vreo 160 ron din 360 si era foarte suparat pe mine. Asta pana cand i-am atras atentia ca nu vrea sa afle cum e cand ma supar eu cu adevarat pe el.
Revin deci la micuta. Pentru ca pentru ea, inca sunt cea mai cea. Inca i se lumineaza ochii atunci cand ma vede si intoarce capusorul sa ma caute in camera. Voi vedea peste vreo 10 ani cum o fi, dar acum ma simt iar utila, si nu doar un ghimpe in adolescenta "neinteleasa" a copiilor mei. Asa i-oi fi amarat si eu zilele mamicii mele? Daca o intreb, sigur imi va confirma imposibilitatile mele si credinta mea in superioritatea inteligentei...
Ajung si eu la ceea ce imi spunea mama acum mai bine de 20 de ani: copiii mei vor intelege cu adevarat abia cand vor avea si ei copii la randul lor.

luni, 26 octombrie 2009

La cumparaturi

Timpul trece, copiii cresc, iar eu abia mai fac fata.
Am fost sambata cu Sandra sa isi caute ceva de imbracat de iarna. Nici cand am umblat pentru mine nu am intrat in atatea magazine ca ieri. Am crezut ca va fi simplu, dar nu mai tine sa o conving sa ii iau ce imi place. Neeeee...
Acum mi-a explicat ca nu avem aceleasi gusturi, ca daca s-a nimerit sa ii placa o geaca pe care i-am aratat-o "am avut noroc" ca am nimerit ce ii place.
Ca sa aveti totusi o idee cum aratam: fii-mea mare inainte, stramband din nas, eu dupa ea, tata-su cu pitica in carucior incheia sirul. Ma mir ca a rezistat eroic saracul, mai ales ca el a avut o partida de cumparaturi si saptamana trecuta si tot fara rezultat.
Am aflat insa ca nu am gusturi si ca nu stiu ce se mai poarta. Sunt depasita. In cele din urma a pus ochii pe o scurta alba pe care am refuzat sa o cumpar. Stiind din experienta ce repede se murdareste mandra mea fiica, am ajuns la concluzia ca scurta respectiva ar sta mai mult la uscat decat pe ea. Si cum ar fi trebuit spalata la mana, ar fi cazut pe mine grija pastrarii imacularii ei. Asa ca am zis pas.
Mai cautam, mai sunt zile, dar cred ca data viitoare imi las sotul acasa cu pitica sa nu ii mai chinuim si pe ei.

Fara pretentii

"Frunzarind" acum cateva zile ceva bloguri, am dat intr-unul din ele peste o remarca ce m-a cam lezat, desi cred ca era scrisa la modul general. Nu am retinut citatul exact, dar se cam lua de cei care isi fac blog doar pentru a-si tine jurnalul. Cica nu ar interesa pe nimeni viata unui oarecare si atunci mai bine sa scrii pe hartie.
Poate asa o fi. Da' eu prefer sa scriu pe net. Neuronul meu care isi revine atat de greu dupa ultima perioada, uita pe unde lasa lacrurile. Un caiet de impresii e ultimul lucru de care am nevoie sa stiu pe unde e.
Ma "bloguiesc" deci fara pretentia de a fi un blogger. Nu vreau sa ajung in top-uri sau sa particip la blog fest, nu ma intereseaza prea tare cati "unici" am zilnic. Sau poate mi-ar place un pic sa imi stiu blogul cunoscut, dar nu fac din asta un scop in viata.

duminică, 6 septembrie 2009

Mama...

Are mama doua fete
una mica si-una mare
si-un baiat al carui par
parca este rupt din soare.

Si-am crescut si eu cu ei
retraind copilaria,
descalcind din taina vietii
speranta si bucuria.

Zile grele si nopti albe
plans cu plansul lor plangand,
gangurind cu fiecare,
sprijinind un pas plapand,

Alergand in brate calde,
cuib de-alint si de rasfat...
Am fost ploaie si-am fost soare
invatand... si-acum invat

Sa fiu mama... Stiu si eu...
uneori poate-am gresit,
poate nu intotdeauna
am facut ce si-au dorit,

Dar pe fiecare-n parte
l-am iubit si il iubesc
cum o mama stie numai,
ca doar pentru ei traiesc.

Si inteleg abia acum
ce-mi spunea mama-n ani zglobii:
"Vei intelege doar atunci
cand vei avea si tu copii!"

Si-mi vine-acum sa ii sarut
maicutei mele mult iubite
si parul sur si ochii blanzi
si mainile imbatranite.

Maicuta scumpa, -acuma cand
sunt si eu mama ca si tine
sa stii ca-ncerc si eu sa fac
pentru copiii mei ce-i bine.

marți, 1 septembrie 2009

Bogatie

Au trecut lunile ca un fulg de papadie luat de vant. Intre timp am devenit mai bogata. Nu in bani, nu. Dar, mai mult decat banii... Bogatia mea se masoara in copii si in prieteni.
Sunt mai bogata !
Pe 30 iunie ni s-a nascut a doua fetita, Ioana, copil al batranetilor noastre. Tata imi facea un calcul ca atunci cand Ioana va avea 20 de ani tatal ei va avea 60 si eu doar cu 2 ani mai putin. Ei, si?
Pana la nasterea Ioanei, am castigat prietene minunate. Cred ca niciodata nu voi reusi sa le multumesc suficient pentru tot ce au facut, pentru gesturile lor pline de delicatete si altruism. Le-am gasit prin intermediul unui forum despre care un inger cu chip de mama, nume de sfanta si fapte pe masura imi povestise.
Va multumesc acum din nou, prietene dragi sufletului meu. Voi m-ati ajutat sa inlocuiesc disperarea cu speranta. Sa va fie viata plina de iubire si fericire alaturi de cei dragi.

vineri, 6 martie 2009

perfectiune

N-am scris de mult. Prinsa intr-o mie de ganduri si probleme, am lasat deoparte scrisul.
Se intampla atatea in devenirea copiilor mei incat nu incetez sa ma minunez si sa invat alaturi de ei. Mi-am dorit sa fie perfecti dar cred uneori ca perfectiunea lor e doar o mandrie de mama. Invat sa le iubec imperfectiunea, sa ma bucur de ei asa cum sunt, sa ii sprijin si sa ii incurajez.
Daca eu recunosc faptul ca nu sunt perfecta, cum as putea sa le cer lor mai mult?
Imi invat baiatul sa nu plece capul atunci cand are dreptate, atunci cand mandria si demnitatea ii sunt calcate in picioare. A invatat si ca noi vom fi mereu langa el sa il sprijinim atunci cand are de suferit.
Imi invat fata ca viata e facuta din alegeri. Poate nu intotdeauna cele mai bune, dar cel putin cele care par corecte la momentul respectiv. Si ii spun ca e preferabil sa ia singura o decizie decat sa se supuna deciziei luate de altcineva si apoi sa ii para rau.
Nu stiu cum arata mama perfecta. Dar stiu cum arata o mama care isi iubeste copiii mai mult decat pe sine. Nu imi doresc perfectiune. De altfel cred ca perfectiunea e doar o utopie.
Vreau doar ca la sfarsit de drum sa pot spune ca am crescut oameni. Iar ei sa poata creste la randul lor alti oameni si sa strecoare in devenirea lor iubire si mandrie, grija si frumusete, modestie si altruism...