marți, 29 martie 2011

Maidanezii pe strazi sau in adaposturi?

De cateva zile urmaresc comentariile suscitate de publicarea unui editorial pe avocatnet.ro care trateaza problema cainilor maidanezi si a hranirii lor de catre "persoane de bine".
Pun in ghilimele pentru simplul fapt ca eu nu le consider asa.
Mie mi-a placut articolul dar multi au vazut in el o instigare la ura si crima. Eu am considerat ca doar se cauta solutii pentru ca strazile noastre sa fie mai sigure si mai curate, ca micutii nostri sau chiar noi sa nu mai fim in pericol de a fi muscati daca incalcam teritoriul maidanezilor. Ii consider periculosi si cred cu tarie ca locul lor nu e pe strazi.
Parerea mea mai ca nu are sens sa o reiau aici. Mi-am postat si eu parerea, semnand simplu "Ana". Stiu ca multi nu au aceeasi parere ca mine. E dreptul lor.

vineri, 25 martie 2011

"Ce nu trebuie sa ii spui copilului tau" - de pe utilecopii.ro

Azi am citit un articol relativ interesant aici. Spun "relativ" pentru ca nu cuprinde cea mai infricosatoare amenintare pe care am auzit-o spusa vreunui copil de catre mama lui: "Daca nu esti cuminte, nu te mai iubesc!".

Inutil sa spun ca mogaldeata de vreo 3-4 ani careia i-a fost adresata amenintarea a incremenit, i-au dat lacrimile si s-a conformat cererii mamei, iar mama era foarte mandra ca si-a obligat copilul sa o asculte.

Retragerea iubirii sau conditionarea iubirii mie mi se pare infricosatoare. Si daca mie mi se pare asa, cum i se pare oare unui copilas pentru care mama este tot universul? Prin natura ei, o mama iubeste neconditionat. Imi iubesc copiii indiferent cate traznai fac sau neascultatori sunt, indiferent de situatiile in care ma pun (pe strada, la scoala, in familia extinsa). Pur si simplu ii iubesc si nu imi pot concepe viata fara ei.

Nu sunt mereu de acord cu ce fac, pot sa ma supar pe comportamentul lor, ei au voie sa se supere pe mine (si parintii o dau in bara uneori), dar nici in cele mai negre scenarii nu le-as spune ca nu ii mai iubesc.

Un copil a carui iubire de catre parinti este conditionata de comportament, sunt convinsa ca va ajunge un adult schilodit sufleteste, care va crede mereu ca iubirea trebuie castigata in permanenta, care nu poate fi iubit pentru ceea ce este, ci pentru ceea ce face. Si asta e cumplit de trist.

Asa ca acum ma duc iar la copiii mei sa le spun ca ii iubesc. Si ca mai mult decat atat, voi fi toata viata mama lor iar ei copiii mei, chiar si cand vor avea 50-60 de ani (daca voi trai pana atunci)

miercuri, 23 martie 2011

Provocare

E de la sine inteles ca "meseria" de mama e una care nu iti permite niciodata sa iti iei concediu. Viata mea s-a schimbat la fiecare dintre copii. Atunci cand ai unul, nu-ti mai poti imagina viata fara el si nici nu prea mai stii cum arata viata ta inainte. Cel putin in primii ani, oarecum un pic depasita de situatie, incerci sa faci fata cu brio noptilor nedormite, pampersilor, educatiei, sertarelor golite, juliturilor, episoadelor de febra, urletelor fara motiv sau cu motiv, sa fii o mama perfecta si sa jonglezi in acelasi timp si cu serviciul si cu statutul de sotie... Cand se naste si al doilea, brusc ti se pare ca viata cu unul era simpla, floare la ureche si abordezi ceva mai relaxata problema noptilor nedormite si a celorlalte "provocari". Evident ca nici acum nu-ti poti imagina cum ar arata viata ta fara noul membru al familiei.
Ei bine, majoritatea familiilor  se opresc aici, daca nu cumva, voit sau independent de vointa lor, s-au oprit la unul. Noi, nu. Nu ca am fi vrut sau programat. Cand copiii cresc incepi sa simti iar gustul libertatii. Poti sa iesi seara cu sotul fara sa te simti vinovata ca lasi copiii nesupravegheati. Poti sa dormi toata noaptea fara sa te trezesti in urlete sau cu cineva mic inghesuit sub plapuma ta, ca ii e frica.
Curaj sau inconstienta sa iei totul de la capat ? Inca nu am reusit sa imi dau seama. Voci binevoitoare m-au indemnat la inceputul sarcinii sa avortez. Dar... eu nu-mi pot imagina viata fara mogaldeata care ma trezeste noapte de noapte, care  compenseaza prin dragalasenie toate traznaile pe care le face...
Libertate? Am uitat ce e aia. Dar in mod ciudat am descoperit ca imi place sa fiu mama cu norma intreaga, pentru ca la primii doi nu am putut fi. Ma gandesc cu groaza insa ca mai am doar vreo 3 luni pana cand pitica mea implineste 2 ani. Nu stiu cand a trecut timpul dar imi place sa ma uit pe pozele din primele ei ore de viata si apoi sa ii sarut buclele de acum...
Anul acesta e marea provocare a vietii. Un copil care termina liceul (deocamdata nu vrea sa dea mai departe), un copil care termina generala si intra la liceu si un copil care termina stagiul cu mami si trebuie sa intre in colectivitate. Este sau nu o mare provocare?

joi, 10 martie 2011

8 Martie

Cu intarziere urez si eu mamicilor, femeilor, LA MULTI ANI! Sa fiti iubite, fericite, sanatoase, inconjurate mereu de cei dragi.
Pentru mine ziua a fost una magica. Sa primesti cadouri de la cei apropiati e una dar sa primesti de la prieteni pe care i-ai intalnit doar virtual, e cu totul magic.
Am facut deci un drum la posta. Am avut de trimis niste bani, de primit niste bani si de ridicat 2 colete. AM facut cumparaturi pentru femeile familiei mele, excluzandu-ma, bineinteles. Nu am mai avut rabdare pana acasa, asa ca am desfacut la mama cadourile. Minunate, delicate, gingase, mustind de suflet pur si darnic, asa au fost cadourile primite, de la doua doamne cu maini fermecate si inimi de aur, Iuliana si Maria. Va multumesc din suflet si pe aceasta cale.



Tavi mi-a adus flori, Sandra mi-a facut o felicitare si mezina, vazandu-i pe amandoi ca ma pupa s-a bagat si ea repede la pupat. Am primit cadouri si de la mama si de la cumnata-mea, in timp ce socrul meu nici macar un La multi ani nu mi-a zis.
Cea mai mare surpriza insa mi-a facut-o sotul meu, care a venit cu flori, cu o felicitare muzicala cu inimioare si cu un cuptor cu microunde, dragul de el.

Acum pot sa incerc linistita reteta de portelan :))