Suflete mici

Probabil ca deja ati aflat de Bibi, micutul dragalas cu ochi albastri care sufera de o boala rara. Probabil ca deja ati donat prin sms la 848 2 euro sau ati sunat prin Romtelecom pentru o donatie mai mare. Daca nu ati facut-o deja, va rog trimiteti macar un sms pentru a-i da dreptul la viata acelui baietel minunat. Si faceti acest lucru cat mai repede, numarul dedicat e valabil doar pana pe 16. Deci de pe orice nr. de telefonie mobila, un sms la nr. 848 va depune in contul lui Bibi 2 euro si il va aduce mai aproape de ziua transplantului, atat de necesar pentru a avea viata minunata pe care o merita.
Gandindu-ma la el ma gandesc la copiii mei, cat sufar cand sunt raciti, cand se lovesc. Incerc sa iau durerea aceasta si sa o inmultesc exponential, de o mie sau de un milion de ori, pt a putea rezona mai bine cu ce e in sufletele parintilor lui. Toti cei care sunteti parinti sau aveti de gand sa deveniti,  intindeti-i lui Bibi o picatura de viata.
Mi se pare uman sa intinzi o mana de ajutor celui in suferinta. Orice ar vinde parintii lui, oricat s-ar indatora la banci, singuri nu vor reusi sa stranga niciodata (cel putin nu in timp util) suma ce le va salva viata copilasului.
Si citesc cu durere si revolta si nevenindu-mi sa cred ca exista inca suflete atat de mici care spun povesti fanteziste despre "bogatia" tatalui lui Bibi, descriind toate posesiunile la superlativ, in scopul de a impiedica oamenii sa doneze o suma mai mica decat pretul unui pachet de tigari pentru a salva o viata.
De ce face asta? I-am trimis un mesaj la articolul acesta , dar mesajul meu a disparut, desi initial a aparut la comentarii. L-am intrebat daca a vrut sa castige trafic pe blog, sponsorizari si bani pe seama vietii unui copil. Poate nu stiti ca o suma importanta de bani ii vin domnului respectiv de pe blog, deoarece cu cat are mai mult trafic, cu atat apar mai multe oferte de colaborare (platite, evident), de la firme precum Petrom sau Romtelecom. Asteptam si eu o replica, asa cum pretinde si el de la parintii lui Bibi. Nici nu mai pot posta un alt mesaj, banuiesc ca se duc acum direct in spam. Un raspuns inca nu am, dar cand il voi avea (sau daca il voi avea) il veti citi si voi.
Mamica lui Tudor Daniel (numele din certificat al lui Bibi) a avut un raspuns la articolul atat de jignitor al acestui "mare" blogger, pe blogul dedicat lui Bibi, in care a explicat calm, si cu multa durere ascunsa si cu multa delicatete (nici macar nu a dat numele celui care le-a facut atat rau) tot ce e cu posesiunile lor si ca totul e de vanzare.
Macar poate stiti pe cineva care ar vrea sa cumpere
AICI gasiti articolul ei.

Si inca ceva:
Daca doriti ceva frumos, delicat si deosebit pe care sa-l faceti cadou de Craciun, nu ezitati sa cumparati picaturi de frumusete decorate cu suflet, de pe blogul Loredanei, mamica micului luptator. Pe blogul ei minunat aveti ocazia sa daruiti de doua ori: o data pentru cei dragi ce vor primi ceva special si a doua oara pentru Bibi, caci toti banii proveniti din vanzari intra in contul operatiei lui.

Sa aveti Sarbatori frumoase, pline de iubire, caldura si sanatate

La mare

Mi se pare uneori ciudat cum timpul preschimba penibilul in amuzant. Ceea ce parea ridicol in momentul producerii dupa cativa ani se transforma in ilar. Probabil ca in momentul in care dispare implicarea directa si afectarea se schimba si perceptia asupra intamplarilor.
Intamplarea pe care vreau sa o povestesc acum s-a petrecut acum multi ani, pe vremea cand fiul nostru avea aproximativ 2 ani.
In vara aceea venisera la noi nasii, al caror fiu, Alex, este mai mic decat Tavi cu exact 3 luni. Pe plaja insa, nudisti inocenti, copiii nostri semanau atat de mult incat toata lumea ne intreba daca sunt gemeni. Aveau obiceiul sa mearga tinandu-se de manute si candoarea lor facea capetele sa se intoarca.
Parinti responsabili fiind, ne aprovizionasem cu tot ce puteau sa-si doreasca odraslele noastre. Aveam deci dulciuri de toate soiurile, fructe, placinte si... pepeni, si rosu si galben.
In ziua cu pricina insa, copiii nostri au descoperit o noua distractie. Tinandu-se de manuta, au inceput sa colinde toate cearceafurile invecinate. Am incercat sa ii chemam, sa le spunem ca nu e bine, dar nici o sansa. E incredibil uneori cata incapatanare se ascunde in capsoarele blonde ale unor pustani de 2 ani. Erau in plus sustinuti si de cei de pe plaja, care au insistat ca nu fac rau nimanui, deci sa ii lasam in pace sa vedem ce fac.
Nu faceau intr-adevar nimic rau. Doar se opreau langa un cearceaf unde detinatorii acestuia mancau ceva, nu conta ce, si asteptau. Nu cereau. Priveau. Daca aveti caini in casa stiti privirea cu care patrupedul se uita cand mancati ceva? Mancare, gura, iar mancare iar gura... privirea lor era focalizata pe mancare efectiv si pe drumul pe care aceasta il parcurgea pana cand disparea inghitita.
Pe masura ce oamenii le dadeau cate o bucatica, privirile celor care deja le dadusera ii urmareau in continuare.
Asa au colindat pustii nostri aproape toate oazele de pe langa noi. Noi asteptam sa se plictiseasca si sa vina inapoi de bunavoie, ca altfel nu prea aveam sanse sa le intrerupem turneul.
Mai ramasese insa un singur loc unde nu fusesera. Era vorba de o pereche tolanita cu fata spre noi si care manca pepene. Rosu. Copiii s-au postat strategic si au asteptat. Nimic. Privirea lor de catel pofticios nu a avut nici o sansa. Toti din jurul nostru stateau si priveau in asteptarea deznodamantului. Ei bine, perechea respectiva a continuat sa ii ignore. Mai mult decat atat, si-au schimbat pozitia, asezandu-se de-a curmezisul.
Copiii si-au schimbat si ei pozitia, postandu-se iar in fata lor. Noi am incercat sa-i chemam dar ei au ramas ferm pe pozitii. Pana cand, plictisit, Alex a revenit in bratele mamei lui. Dar al meu copil nu. Foarte calm, s-a intors cu spatele spre perechea respectiva, a indepartat putin picioarele si am vazut cu stupoare (nu numai eu, toti din preajma AU VAZUT) cum o materie bruna se incolaceste si se lungeste chiar pe nisipul din fata celor doi. Distanta nu cred ca era mai mare de jumatate de metru intre productia proaspata si nasul indivizilor. Noi am intepenit cand ne-am vazut fiul cacandu-se, toata lumea a inceput sa rada, inclusiv nasii nostri.
Daca s-ar fi deschis nisipul sa ne inghita cred ca eram mai multumiti decat sa auzim hohotul urias din jurul nostru.
Dupa isprava, Tavi s-a indreptat calm spre mare sa se spele, in timp ce spectatorii inca se tineau cu mainile de burta de atata ras. Cei doi si-au strans cearceaful de parca ar fi fost amenintati cu o bomba si au disparut in urmatoarele minute.
Lumea, multumita de spectacol, comenta in timp ce zambea inca... "Asa le trebuie la nesimtitii astia? Nu au vazut ca sunt doar niste copii? Ce, mureau daca le dadeau si lor o bucatica?"

Fiara

Baiatul nostru avea cam 1 an si ceva atunci cand a descoperit cainele. Nu orice caine, pentru ca nu se speria cu una cu doua. Nu il infricosau cainii lup sau dobermanii, dimpotriva. Starnea in bietii caini care aveau ghinionul sa ii iasa in cale sentimente care ii bulversau atat de tare incat bagau coada intre picioare.
Cainele pe care l-a intalnit Tavi si care avea sa ii inoculeze o teama atat de intensa incat fugea de cate ori vedea un caine asemanator, a fost un pekinez.
Apartinea unor prieteni care aveau si ei un copil mic si care ne-au convins ca animalul e inofensiv.
Era o zi de iarna, asa ca pustiul nostru era blindat cu o pereche de pantaloni grosi, vatuiti. Pe dedesubt mai avea o pereche de pantaloni, dar din moment ce vizita se dorise scurta, nu l-am mai schimbat.
Noi stateam de vorba, copiii se jucau in fata noastra, alergandu-se unul pe celalalt, cand din neant parca apare Fiara. O chestie mica, insignifianta, posesoare a unei cozi incolacite si labe bine infipte pe podea (nu pot sa spun pe pamant, deoarece eram la etajul 6). Animalul se oprise langa noi si se uita si el la copii.
La un moment dat Tavi s-a apropiat prea mult de baietelul prietenilor si atunci Fiara a tasnit. In secunda urmatoare coltii ei erau infipti in vatelina pantalonilor in timp ce incerca disperata sa atinga podeaua cu labele din spate.
Incercati acum sa va imaginati scena urmatoare: baiatul nostru incerca sa mearga aplecat in fata ca sa scape de caine si urla cat il tineau puterile :"Tati ! Tati !", animalul era cu coltii infipti in posteriorul pustiului si incerca disperat sa gaseasca un punct de sprijin iar noi ramasesem inmarmuriti de ce bruta de caine au prietenii nostri. Dupa ce ne-am dezmeticit (ne-a luat totusi cateva secunde interminabile), unul a luat copilul, unul a ridicat animalul si stapanul bestiei s-a chinuit sa-i desclesteze falcile.
Dupa ce a reusit sa ii desprinda pe unul de celalalt mi-am verificat odorul sa vad daca fizic era ok. Dragul de el nu patise nimic, pentru ca din fericire grosimea pantalonilor impiedicase coltii sa ii atinga pielea. Efectul psihic insa a fost devastator pentru pustiul cu obrajorii umezi de plans.
Desi l-am alinat atunci si animalul a fost inchis in alta camera ca pedeapsa, ani la rand, de cate ori Tavi observa in preajma lui un pekinez, dadea semnalul de alarma "Tati ! Tati !" si se arunca in bratele salvatoare.

Amintiri din tinerete 2

Dupa ce am petrecut doua zile razand in hohote si la munca si acasa citind serialele lui Sebi, mi-am adus aminte de o alta patanie.
Eram casatoriti doar de doi ani. Fiul nostru, un nazdravan blond cu ochi albastri, avea cam un an si abia invatase sa spuna mami si tati.
Fusesem pe undeva prin centru, nu mai stiu pe unde si ne intorceam cu troleibuzul. Stateam cum e si normal unul langa altul iar eu il tineam pe cel mic in brate. Cumva in diagonala cu noi statea o babatie. Dupa ce Sebi a descris-o pe Jeleasca atat de bine, as fi putut jura ca erau surori. A mers cu noi o buna bucata de vreme si abia intr-un tarziu mi-am dat seama de ce se zgaia insistent la noi.
Romi avea verigheta, eu nu. Pe perioada sarcinii, din pricina ca mi se umflasera degetele, imi taiasem verigheta ca sa o pot scoate. Practic nici nu ii simteam lipsa iar urma nu se mai cunostea. Aveam in plan sa le refacem, dar nu era nici o graba.
Baba continua sa se zgaiasca la noi, Romi se juca cu fiu-sau iar cel mic radea fericit si ii spunea tati. Si atunci m-am gandit ca e cazul sa-i prajim neuronii.
M-am intors spre Romi cu o mina foarte serioasa si preocupata.
"Auzi, ce mai face nevasta-ta?" il intreb pe un ton suficient de tare sa auda babatia si o data cu ea toti din troleu.
Babei i-au iesit ochii din orbite. Gatul costeliv i s-a intins. Urechea dinspre noi aproape sa juri ca devenise clapauga. Jubilam, aveam toata atentia ei. Si a celorlalti, bineinteles, dar ceilalti priveau ca la un meci de tenis : ochii pe noi, ochii pe babatie, iar pe noi, iar pe ea, sa vada reactia.
Al meu sot a intrat in joc imediat.
"Ce sa faca, pe acasa..." a zis el pe un ton aparent abatut si un pic mai jos ca al meu. Baba s-a intins mai mult spre noi, aproape sa cada de pe scaun. Ii era probabil frica sa nu piarda ceva. Va dati seama ca un sot cu o amanta si copil era un subiect bun de disecat cu alte babe timp de cateva saptamani.
"Si nu ii spui de noi, nu o parasesti?" am continuat eu pe un ton plangaret... "Mi-ai promis ca ii spui ..."
"Da, ti-am promis, dar stii ca ea e cu banii !", a continuat Romi. "Din ce sa va platesc apartamentul daca plec acum?"
Curata melodrama. Baba era aproape de un infarct. Ceilalti erau in culmea extazului. Nu se mai uita nimeni pe geam, toate privirile erau indreptate spre noi.
Din pacate troleibuzul a ajuns in statie iar baba si-a dat seama chiar cand sa se inchida usile ca trebuie sa coboare. S-a ridicat precipitat si cu ochii la noi a coborat. Toti ochii erau acum pe ea, ea era tot cu ochii pe noi.
Greseala fatala. Nu s-a gandit sa se opreasca cat timp ne tintuieste cu privirea iar picioarele au dus-o drept spre un stalp din statie. A intrat in el cu maxima viteza si in momentul acela in tot troleul s-a auzit un hohot tinut parca prea mult, in timp ce o voce din spate a concluzionat : "Asa-i trebuie !"

Amintiri din tinerete...

Privindu-mi copiii imi aduc aminte ca cele mai mari si mai datatoare de batai de cap "bucurii", le-am facut parintilor atunci cand aveam varsta pe care o au ei acum. Asa ca ma astept la reeditari. Si eu pe vremea aia chiar nu intelegeam de ce de cateori faceam cate o boacana si eram certata, mama imi spunea pe un ton amarat: "O sa intelegi cand o sa ai si tu copii". Numai ca parea atat de indepartat si improbabil gandul ca voi avea si eu copii vreodata, incat nu imi faceam prea mari griji.
Una din peripetii s-a petrecut la sfarsitul clasei a 8-a cand dupa examenul luat cu succes ai mei s-au gandit sa imi ofere o vacanta unica si m-au trimis in tabara. Acum imi dau seama ca de fapt au vrut si ei sa aiba parte de o binemeritata minivacanta fara mine si fara plangeri din partea vecinilor.
Plina de entuziasm si alaturi de cativa prieteni am pornit la drum. Am coborat din tren in Vintu si am mai mers cu autocarul vreo ora sau doua pana in comuna Horea, unde ne astepta "cea mai tare tabara" (asta ni se promisese). Copii de oras cum eram toti am fost cumpliti de dezamagiti sa vedem ca de fapt suntem cazati in scoala comunei, unde se bagasera paturi in clase, de spalat trebuia sa ne spalam in raul care curgea in spatele scolii, si nu oriunde ci inainte de locul unde se deversau dejectiile "proapete" de la WC.
Profesoara care avea grija de noi si in acelasi timp mama unuia din gasca, era cazata in "camera cu steagurile", lucru care s-a dovedit a fi foarte dureros mai tarziu pentru fiul ei.
Dupa primele zile de tabara, gasca noastra se marise la 10, eram 5 fete si 5 baieti care ne intitulasem cu mandrie "corabia nebunilor", corabie ca eram toti constanteni, nebuni ... nu cred ca are sens sa spun de ce.
Cat timp mergeam in excursii sau colindam imprejurimile totul era frumos. Problemele incepeau cand ajungeam in tabara. Mesele cel putin, in afara de celelalte probleme, erau un cosmar. Dimineata ni se dadea un ceai lung si urat mirositor si paine cu marmelada iar la pranz aveam invariabil macaroane cu branza. Seara ni se dadea ori branza ori marmelada, acompaniate de ceaiul care cred ca ramanea de dimineata. Prima zi ne-am bucurat de macaroanele cu branza, dar zilele urmatoare am ajuns sa le uram.
Intr-o zi cu soare am plecat voiosi sa vizitam comuna Albac, aflata la 7 km de tabara. In timp ce asteptam doborati de caldura venirea autobuzului care sa ne duca inapoi in tabara, am constatat ca in spatele nostru era o cladire destul de mare si poarta era intredeschisa, asa ca noi, cei zece, am decis sa prospectam locul. Am intrat si tocmai admiram un spalator in toata regula (de, cand te speli in rau apreciezi minunile tehnologiei moderne), cand un domn a rasarit langa noi ca din pamant si ne-a intrebat ce facem acolo. I-am explicat cine suntem iar el ne-a intrebat daca ne e foame si vrem sa mancam. A fost cea mai buna masa pe care am mancat-o cat am stat in tabara. Lucru inimaginabil pentru noi, am avut parte pana si de desert pe saturate dupa cele 2 feluri dinainte. Am multumit frumos si inca socati de cele intamplate, dupa ce am ajuns inapoi in tabara noastra, am tinut consiliu de razboi a carui concluzie a fost una singura "din moment ce astia nu ne dau sa mancam, lasa ca ne luam singuri".

Pe ulitele comunei zburataceau in deplina libertate niste pui superbi si grasi. Am decis ca 4 pui ne ajung sa ne saturam toti impreuna cu cele 2 invatatoare pe care le cooptasem in planul nostru si care aveau sarcina sa curete si sa prajeasca puii, caci nici unul din noi nu stia ce sa facem cu ei dupa ce ii prindem. Dupa ce am rezolvat problema asta, ne-am impartit sarcinile. Baiatul profesoarei cu inca unul trebuiau sa omoare puii, eu cu alta fata trebuia sa ii aducem la locul de adunare, alti membrii trebuiau sa se duca sa ia cartofi din gradinile pe care deja pusesem ochii. Doi dintre noi urmau sa stea de paza pana cand era totul rezolvat. Aveam toti spirit de coordonare si colaborare, nu gluma.
A doua zi dupa asta, spre pranz, toti cartofii necesari erau deja adunati iar doi pui erau deja pe cale sa fie fripti. Mai aveam nevoie doar de doi ca sa ne putem satura toti, asa ca ne-am mobilizat fortele si am plecat la vanatoare.
Pui erau cam prin toata comuna dar noi observasem ca pe langa o casa mare si frumoasa de pe malul raului erau niste pui albi mai grasi ca ceilalti. Din moment ce erau destul de multi ne-am gandit ca nu o sa li se observe lipsa.
Metodologia prinderii puilor era urmatoarea: unul din baieti punea ochii pe un pui si il alerga spre celalalt care astepta cu un par in mana. Puiul ajungea langa el, o lovitura rapida ajungea puiul si il arunca un pic mai incolo si trebuia doar cules si bagat in punga pana la locul pregatirii.
O sa spuneti ca e o metoda barbara, dar era foarte eficienta, mai ales ca ne scutea de rupt gatul. Si cum atunci nu ne puteam imagina decat in jurul focului si mancand pui prajit, nu prea mai aveam mila de bietele zburatoare.
Ok... Baietii isi fac treaba, o facem si noi pe a noastra pana la un anumit punct... adica tocmai bagasem in punga si al doilea pui cand se apropie de noi o femeie care ne intreaba ce avem in punga si pana sa apucam noi sa raspundem sau sa facem vreo miscare deja deschisese punga si am mai auzit doar "Aoleu, puii mei !!!"
Deja ne vedeam expulzati si facuti de rusine, cu atat mai mult cand am vazut ca de femeie se apropie sotul ei care era nimeni altul decat seful de post din comuna. Pe el il cunosteam ca mai juca un fotbal cu baietii, dar chiar nu stiam ca aia era casa lui si implicit puii erau puii lui. Ne-au luat pe sus si ne-au dus in tabara, au convocat profesorii si pe ceilalti elevi si ne-au scos in fata sa dea un exemplu tuturor. Pentru ca prinsesera doar patru dintre noi si nu au reusit sa afle de ceilalti oricat au incercat sa ne traga de limba, toata ocara a cazut pe noi, dar nu in mod egal. Baiatul profesoarei a patit-o cel mai rau, caci maica-sa l-a batut cu cozile de la steaguri pana cand a rupt unul din ele pe spinarea lui. Puii cu pricina au sfarsit in oala sefului de post spre marea noastra dezamagire, caci noi a trebuit sa impartim 12 insi 2 pui prajiti in "sange" adica aproape cruzi, ca invatatoarele nu avusesera timp sa ii lase sa se prajeasca asa cum trebuie si niste cartofi cam tari si parliti. Dar, doamne, ce buni au fost.
Cat timp am mai stat in tabara, de cate ori ieseam pe strada, lumea ne arata cu degetul si se ferea din calea noastra, bombanind "Uite-i si pe aia care au furat!". Deja eram cunoscuti de tot poporul si cred ca nu au uitat prea repede abominabila noastra fapta.
Au existat insa si doua parti bune la isprava noastra. Una a fost ca dupa ce am explicat motivele care au dus la "vanatoare', mesele din tabara s-au imbunatatit in mod simtitor, lucru apreciat de toti copiii din tabara, pentru care devenisem eroi.
A doua parte buna a fost ca la sfarsitul taberei seful de post a cumparat un miel si l-a prajit. Initial fusese gandit ca un cadou pentru noi 4, aia amarati si prinsi, dar noi am zis ca nu mancam fara prietenii nostri. Asa ca am mancat toti, inclusiv profesoara si fiul ei batut.