Amintiri din tinerete...

Privindu-mi copiii imi aduc aminte ca cele mai mari si mai datatoare de batai de cap "bucurii", le-am facut parintilor atunci cand aveam varsta pe care o au ei acum. Asa ca ma astept la reeditari. Si eu pe vremea aia chiar nu intelegeam de ce de cateori faceam cate o boacana si eram certata, mama imi spunea pe un ton amarat: "O sa intelegi cand o sa ai si tu copii". Numai ca parea atat de indepartat si improbabil gandul ca voi avea si eu copii vreodata, incat nu imi faceam prea mari griji.
Una din peripetii s-a petrecut la sfarsitul clasei a 8-a cand dupa examenul luat cu succes ai mei s-au gandit sa imi ofere o vacanta unica si m-au trimis in tabara. Acum imi dau seama ca de fapt au vrut si ei sa aiba parte de o binemeritata minivacanta fara mine si fara plangeri din partea vecinilor.
Plina de entuziasm si alaturi de cativa prieteni am pornit la drum. Am coborat din tren in Vintu si am mai mers cu autocarul vreo ora sau doua pana in comuna Horea, unde ne astepta "cea mai tare tabara" (asta ni se promisese). Copii de oras cum eram toti am fost cumpliti de dezamagiti sa vedem ca de fapt suntem cazati in scoala comunei, unde se bagasera paturi in clase, de spalat trebuia sa ne spalam in raul care curgea in spatele scolii, si nu oriunde ci inainte de locul unde se deversau dejectiile "proapete" de la WC.
Profesoara care avea grija de noi si in acelasi timp mama unuia din gasca, era cazata in "camera cu steagurile", lucru care s-a dovedit a fi foarte dureros mai tarziu pentru fiul ei.
Dupa primele zile de tabara, gasca noastra se marise la 10, eram 5 fete si 5 baieti care ne intitulasem cu mandrie "corabia nebunilor", corabie ca eram toti constanteni, nebuni ... nu cred ca are sens sa spun de ce.
Cat timp mergeam in excursii sau colindam imprejurimile totul era frumos. Problemele incepeau cand ajungeam in tabara. Mesele cel putin, in afara de celelalte probleme, erau un cosmar. Dimineata ni se dadea un ceai lung si urat mirositor si paine cu marmelada iar la pranz aveam invariabil macaroane cu branza. Seara ni se dadea ori branza ori marmelada, acompaniate de ceaiul care cred ca ramanea de dimineata. Prima zi ne-am bucurat de macaroanele cu branza, dar zilele urmatoare am ajuns sa le uram.
Intr-o zi cu soare am plecat voiosi sa vizitam comuna Albac, aflata la 7 km de tabara. In timp ce asteptam doborati de caldura venirea autobuzului care sa ne duca inapoi in tabara, am constatat ca in spatele nostru era o cladire destul de mare si poarta era intredeschisa, asa ca noi, cei zece, am decis sa prospectam locul. Am intrat si tocmai admiram un spalator in toata regula (de, cand te speli in rau apreciezi minunile tehnologiei moderne), cand un domn a rasarit langa noi ca din pamant si ne-a intrebat ce facem acolo. I-am explicat cine suntem iar el ne-a intrebat daca ne e foame si vrem sa mancam. A fost cea mai buna masa pe care am mancat-o cat am stat in tabara. Lucru inimaginabil pentru noi, am avut parte pana si de desert pe saturate dupa cele 2 feluri dinainte. Am multumit frumos si inca socati de cele intamplate, dupa ce am ajuns inapoi in tabara noastra, am tinut consiliu de razboi a carui concluzie a fost una singura "din moment ce astia nu ne dau sa mancam, lasa ca ne luam singuri".

Pe ulitele comunei zburataceau in deplina libertate niste pui superbi si grasi. Am decis ca 4 pui ne ajung sa ne saturam toti impreuna cu cele 2 invatatoare pe care le cooptasem in planul nostru si care aveau sarcina sa curete si sa prajeasca puii, caci nici unul din noi nu stia ce sa facem cu ei dupa ce ii prindem. Dupa ce am rezolvat problema asta, ne-am impartit sarcinile. Baiatul profesoarei cu inca unul trebuiau sa omoare puii, eu cu alta fata trebuia sa ii aducem la locul de adunare, alti membrii trebuiau sa se duca sa ia cartofi din gradinile pe care deja pusesem ochii. Doi dintre noi urmau sa stea de paza pana cand era totul rezolvat. Aveam toti spirit de coordonare si colaborare, nu gluma.
A doua zi dupa asta, spre pranz, toti cartofii necesari erau deja adunati iar doi pui erau deja pe cale sa fie fripti. Mai aveam nevoie doar de doi ca sa ne putem satura toti, asa ca ne-am mobilizat fortele si am plecat la vanatoare.
Pui erau cam prin toata comuna dar noi observasem ca pe langa o casa mare si frumoasa de pe malul raului erau niste pui albi mai grasi ca ceilalti. Din moment ce erau destul de multi ne-am gandit ca nu o sa li se observe lipsa.
Metodologia prinderii puilor era urmatoarea: unul din baieti punea ochii pe un pui si il alerga spre celalalt care astepta cu un par in mana. Puiul ajungea langa el, o lovitura rapida ajungea puiul si il arunca un pic mai incolo si trebuia doar cules si bagat in punga pana la locul pregatirii.
O sa spuneti ca e o metoda barbara, dar era foarte eficienta, mai ales ca ne scutea de rupt gatul. Si cum atunci nu ne puteam imagina decat in jurul focului si mancand pui prajit, nu prea mai aveam mila de bietele zburatoare.
Ok... Baietii isi fac treaba, o facem si noi pe a noastra pana la un anumit punct... adica tocmai bagasem in punga si al doilea pui cand se apropie de noi o femeie care ne intreaba ce avem in punga si pana sa apucam noi sa raspundem sau sa facem vreo miscare deja deschisese punga si am mai auzit doar "Aoleu, puii mei !!!"
Deja ne vedeam expulzati si facuti de rusine, cu atat mai mult cand am vazut ca de femeie se apropie sotul ei care era nimeni altul decat seful de post din comuna. Pe el il cunosteam ca mai juca un fotbal cu baietii, dar chiar nu stiam ca aia era casa lui si implicit puii erau puii lui. Ne-au luat pe sus si ne-au dus in tabara, au convocat profesorii si pe ceilalti elevi si ne-au scos in fata sa dea un exemplu tuturor. Pentru ca prinsesera doar patru dintre noi si nu au reusit sa afle de ceilalti oricat au incercat sa ne traga de limba, toata ocara a cazut pe noi, dar nu in mod egal. Baiatul profesoarei a patit-o cel mai rau, caci maica-sa l-a batut cu cozile de la steaguri pana cand a rupt unul din ele pe spinarea lui. Puii cu pricina au sfarsit in oala sefului de post spre marea noastra dezamagire, caci noi a trebuit sa impartim 12 insi 2 pui prajiti in "sange" adica aproape cruzi, ca invatatoarele nu avusesera timp sa ii lase sa se prajeasca asa cum trebuie si niste cartofi cam tari si parliti. Dar, doamne, ce buni au fost.
Cat timp am mai stat in tabara, de cate ori ieseam pe strada, lumea ne arata cu degetul si se ferea din calea noastra, bombanind "Uite-i si pe aia care au furat!". Deja eram cunoscuti de tot poporul si cred ca nu au uitat prea repede abominabila noastra fapta.
Au existat insa si doua parti bune la isprava noastra. Una a fost ca dupa ce am explicat motivele care au dus la "vanatoare', mesele din tabara s-au imbunatatit in mod simtitor, lucru apreciat de toti copiii din tabara, pentru care devenisem eroi.
A doua parte buna a fost ca la sfarsitul taberei seful de post a cumparat un miel si l-a prajit. Initial fusese gandit ca un cadou pentru noi 4, aia amarati si prinsi, dar noi am zis ca nu mancam fara prietenii nostri. Asa ca am mancat toti, inclusiv profesoara si fiul ei batut.