Sunt taranca

Ieri am cunoscut o tanara mamica, mutata recent in luminoasa noastra comuna. Ne intersectasem pe drumuri de cateva ori, dar ieri ne-am oprit sa stam de vorba. Are o delicioasa brunetica de doar o luna si un baietel de o varsta cu Ioana. Ii plimba singurica pe amandoi odata, un vadit act de curaj in opinia mea.
Nimic deosebit la prima vedere, pana aici. Mai tanara ca mine (nimic deosebit nici aici, toate mamicile cu copii mici din zona sunt mai tinere ca mine), a tinut sa ne anunte, pe mine si vecinica mea prietena cu care ma plimb seara (eu la "volanul" tricicletei Ioanei, ea pilotand caruciorul micutei ei de 6 luni), ca ea s-a mutat de la bloc si nu prea stie pe nimeni.
Nu sunt genul de persoana usor atacabila, dar termenul de "la bloc", cu o usoara nuanta de superioritate (adica noi eram tarance, ce mai), m-a facut sa ii aduc la cunostinta ca si noi suntem tot de la bloc, ca am trait amandoua in oras si ca la un moment dat, am decis, ca si ea, sa incercam viata la casa.
M-am mirat apoi de reactia mea. Imi era clar inca de cand am decis sa dam orasul pe sat si apartamentul pe casa ca in general toti cei care locuiesc in alta forma de organizare teritoriala decat orasul sunt considerati tarani.  Nu conteaza cum gandesti, nici nivelul de studii, nici aspiratiile, limbile straine vorbite sau cultura generala, ca traiesti mai bine intr-o casa, mai ales vara, decat intr-un apartament, ca tot taran esti.
Mi se intampla sa ma intalnesc cu vechi amici, pe care nu i-am vazut de ani si sa ma intrebe (cand afla unde ne-am mutat) daca am porci si gaini. Sunt stupefiati ca nu am decat 2 catele lup. E greu sa le explici ca mutatul la tara nu inseamna automat ca devii un pitoresc personaj, care se trezeste de dimineata sa hraneasca animalele si sa mulga vaca. Nu presupune nici ca ai wc-ul in curte si te incalzesti la sobe. In mod de-a dreptul ciudat te poti bucura de facilitatile civilizatiei si la tara. Si poti manca bio si fara sa cresti pasari. Am vecini care vand lapte si oua, am o curte in care imi cultiv legume, am cativa pomi fructiferi, capsuni si zmeura...
E mult mai mult decat aveam la bloc. Si mai am si niste vecini minunati, care nu imi inunda casa cand au ei chef, nu asculta manele la doua dimineata, nu imi bat in tevi cand se joaca cei mici prin casa si nici nu imi fugaresc copiii pe motiv ca fac galagie.

Primul banchet

S-a terminat o saptamana plina. Bine ca s-a terminat. 
Stau si scriu in timp ce fiica mea mai mare se distreaza la banchet. Inainte sa plece m-a intrebat daca voi fi treaza in noaptea asta. Eram sigura ca voi dormi, dar uite ca inca sunt in fata calculatorului intrebandu-ma ce face.

E frumoasa, normal ca e frumoasa daca e a mea (cra, cra).
A vrut sa isi dea colegele "pe spate", sa uimeasca, mai ales ca fiecare dintre colegele ei se laudase cu rochiile de milioane cumparate sau facute la comanda. Am vorbit cu ea pe la 21.30 si se pare ca reusise. Initial si-a dorit rochia pe alb si bleu, am schimbat pe alb si ciclam, apoi pe negru/ciclam, apoi negru/somon si in cele din urma a ramas alb/negru.
Transformari de culoare, apoi de design. Am lucrat la rochia aceasta ca niciodata. Pe hartie parea simpla, dar cu picaturile mele de timp lasate libere de copila atomica si ore din noapte pierdute cusand, rochia asta mi-a scos peri albi. Nu se mai vad, m-am vopsit !
I-am facut si poze, sa am ce arata sotului la intoarcere. Sa vada si el cum copila noastra de nici 14 ani a devenit o domnisoara care participa la prima ei petrecere la restaurant fara noi. Si sa fie si el la fel de mandru de ea cum sunt eu (stiu ca e oricum mandru, dar in seara asta arata nemaipomenit). Si nu o spun doar asa, priviti si convingeti-va

Capsule de fericire

Exersez fericirea in capsule de timp, mici, delicate si cu atat mai pretioase.
S-au acumulat atat de multe griji si ganduri incat uneori uit sa ma mai bucur. Si atunci evadez din realitate si imi traiesc fericirea in capsule.
Pentru moment las de o parte tot ce m-ar putea bruia (lipsa sotului, grijile pt sanatatea lui, facturile care se acumuleaza, examenele copiilor mai mari si alte multe lucruri) si imi permit sa fiu fericita, cu picatura.
Ieri un drum pana la posta s-a transformat pentru mezina intr-o adevarata expeditie. E adevarat ca am ocolit mult si ne-am plimbat fara graba, lasand pitica in iarba sa culeaga buruieni si sa admire gaze. Si cum e multa iarba, a avut copila ce sa adune.

Intoarcerea la copiii de pe strada, a insemnat pentru Ioana continuarea aventurii. Micuta iubeste animalele, le-ar aduna pe toate acasa. Vecinii mei au pisici, noi nu avem din cauza "animalelor" care le-au declarat razboi pe viata si pe moarte. Asa ca, atunci cand am vazut-o pe Ioana cu ceea ce am crezut ca e pisoiul vecinilor, nu mi-am facut deloc probleme. Problemele au inceput abia cand s-a dovedit ca nu e pisoiul lor si Ioana a vrut sa il ia acasa. Am incercat noi sa scapam de el, dar indiferent cum l-a tinut mezina, cat l-a agitat si strans de gat (abia il scoteam din mainile ei), odata lasat jos tot dupa noi venea.
Si pentru ca e musai sa va arat cum se poarta pitica mea cu pisoii, trebuie sa va arat filmuletul acesta

Domnisoara doctor

Mi se intampla uneori sa dau marunt din buze dupa o intalnire cu unii dintre distinsii reprezentanti ai sistemului sanitar. Luni dimineata am sunat la doctorita de familie sa stabilesc o programare cu mezina pentru a doua zi. De cateva zile Ioana e infundata si are niste pete ciudate pe obraz, de parca ar avea iar stafilococul auriu ce ne-a mai cauzat probleme. Nu stiu daca mi s-a spus si nu am auzit sau nu mi s-a spus ca doctorita noastra e in concediu. Recunosc ca nu stiu.

A doua zi, cu mandra deja maraita dupa drumul cu microbuzul ma infiintez la usa doctoritei, unde aflu ca e in concediu si ca o sa ma primeasca doctorita care ii tine locul.
Erau doar 2 persoane inaintea mea si m-am gandit ca in max 1/2 de ora sunt deja in drum spre casa.
Ca de obicei, teoria si planurile sunt una, realitatea e alta. Stimata domnisoara doctor a reusit sa stea cu primul pacient cam 40 de minute. Deja Ioana nu mai avea stare, am incercat sa o plimb, sa o tin de vorba, sa fac orice ca sa taca. Binevoitori, ceilalti pacienti care asteptau sa le vina randul (din fericire pt ei la alt cabinet), au incercat si ei sa potoleasca micuta, vorbindu-i, aratandu-i desene, etc. Nimic nu a dat rezultate. Copila mea urla deja de 10 minute cand usa cabinetului s-a deschis in sfarsit si cand domnisoara doctor a aflat ca astept tot la usa ei mi-a spus plictisita si oarecum siderata ca ma aflu acolo cu un copil urlator ca mai intai trebuie sa vada pacientii dansei si abia apoi ma poate primi. Era prea tarziu sa stau sa caut alt doctor, asa ca am ramas in continuare.

 Copila mea a mai urlat cu intermitente cam inca 35 de minute pana cand in sfarsit am fost primite. Urcasem si coborasem scarile alea (cabinetul e la et. 1) de ma durea spatele, plimbasem copila la aer la pasarele si floricele (unul din pacienti se oferise sa ma strige cand imi vine randul, deci puteam plimba copila) si totusi micuta mea inca urla cand am intrat. Aveam sa aflu apoi ca toata lumea din jur imi auzise copila urland, inclusiv asistenta doctoritei mele, aflata la parter si cu geamul pe cealalta parte a cladirii, deci nici nu vreau sa imi imaginez ce a fost in mintea si la gura celor de la gradinita din imediata apropiere si a celor de la facultatea de farmacie aflata la vreo 30 m de locul cu pricina.

Inauntru Ioana a fost consultata, dar sunt sceptica foarte ca a reusit doctorita sa auda ceva la plamani printre tipetele Ioanei. A incercat sa o calmeze, i-a oferit un pitic chitaitor, insa fara rezultat. Mi-a spus ca haraie, desi asta ii spusesem si eu ca fiind principalul motiv al vizitei mele acolo, ca nu e nimic grav si ca petele de pe obraz sunt cel mai probabil de la alergie (scria in fisa Ioanei ca e alergica la ou), iar eu nu sunt nebuna sa ii dau ce ii face rau. A fost insa de acord ca ar putea fi si stafilococ si ca daca vreau eu Baneocin mi-l prescrie desi nu e compensat...

Apoi, stupoare, si-a cerut scuze ca nu m-a primit mai devreme, dar a fost foarte ocupata si a avut foarte multi pacienti, de parca eu as fi gluga de coceni si nu as sti sa numar cati pacienti au intrat in cabinetul ei de cand am venit. Tinand cont ca ea a inceput programul la 13.00 si eu pe la 14.15 eram acolo, si reusind sa consulte 1 pacient la 40 de minute, cati pacienti ar fi putut fi inaintea mea de a fost asa aglomerata? Sau tot ce e mai mare de 1 constituie o multime?

Am trecut apoi cu fisa pe la asistenta noastra si Ioana s-a linistit in sfarsit si mi-a adormit in brate. Bine pentru ea, infernal pentru spatele meu... Decat in conditiile astea, mai bine imi tratez eu copila cum stiu. Sau incerc sa ajung la doctorita pediatra, dar si acolo e cu programare cu cateva zile inainte.

Ziua de marti deci a fost o zi ratata, dupa care nici azi nu mi-am revenit deplin. Poate maine se va simti spatele meu mai bine...

Experienta Western Union - Banca Carpatica

Ma gandeam zilele trecute la Western Union si la reclama lor ca poti trimite si primi bani oriunde. Eroare. Nu e chiar asa. De exemplu, la mirificul oficiul postal din comuna in care locuiesc mi s-a spus ca inainte sa primesc banii sa trec sa intreb daca au. Am preferat calea mai comoda a telefonului. Nu aveau. Am incercat la posta din Tomis III. Acolo aveau fantastica suma de 200 de euro si mi-au spus ca nu pot sa ma astepte pe mine. Oricum eu aveam nevoie de toata suma trimisa, nu de jumatate.
Apoi, dupa ce am inaltat imn de slava internetului, am cautat banci in zona Dacia (avand copilul dupa mine nu imi permiteam sa bat pasul prin tot orasul) si abia la a patra sau cincea incercare am avut noroc sa gasesc o banca dispusa sa ma ajute.

Si m-au ajutat. Obisnuita cu CEC, Raiffeisen, BCR si BRD, cozile de acolo si mutrele plictisite, Banca Carpatica a fost ca o gura de oxigen. Curat, intim, doamne dragute si serviabile, in pofida unei copile atomice care ar fi intors toata banca pe dos. Nu a trebuit sa completez nimic, doar am spus cati bani primesc, de unde si de la cine si totul s-a rezolvat rapid si elegant, inclusiv schimbarea lor in lei. Inca pastram in memorie ultima experienta horor de primit bani prin WU, cu formular completat, confirmare telefonica de 5 min, completat apoi fiecare serie de bancnota de am avut de semnat cateva serii de 3 pagini si am pierdut in total aproape o ora.

Macar stiu de acum inainte de unde sa ridic banii. Daca vreuna din doamnele de la Banca Carpatica din zona Dacia Constanta citeste aici, ii multumesc si pe aceasta cale.

La cules de flori

Doar 3 zile pana cand pitica mea implineste un an si 10 luni. Multe cuvinte tot nu spune ea inteligibil, dar ce a devenit foarte clar este "NU VLAAAUUUU!". Domnisoara personalitate a inceput sa isi afirme cu tarie dorintele si daca nu ii convine ceva (ca e vorba de schimbat, de intrat in casa, de culcat la pranz), incepe cu "nu vlaauuu".
In general nu are preferinte la imbracare, desi imi cere tot mai des (adica imi arata si trage de ele), sa o imbrac in tutu.
Azi l-a vrut pe ultimul facut, unul negru, care se potrivea ca nuca in perete cu ce avea deja pe ea, dar cum nu a vrut sa o schimb nici nu am insistat.
Doar am scapat de pantaloni si i-am pus tutu-ul.
Si ce e mai frumos pentru micuta printesa decat sa culeaga flori

Sa le miroasa

 

si apoi sa se aseze pe vine ca a obosit...

Candela cu bucluc

M-am trezit azi la 5 dimineata, intr-un miros de fum ce-mi invadase toata camera. Lasasem o candela din aceea de 3 zile cu lumina din noaptea Invierii, sa arda pe marginea biroului. Nu mi s-a intamplat niciodata sa se topeasca, dar exact asta a facut azi-noapte.
S-a topit, mi-a ars mileul abia primit de dedesubt si putin din birou. Din fericire insa, nu s-a aprins nimic alceva.
Am deschis imediat geamul, noroc ca nu era frig afara sa tin copila in frig (doarme cu mine). Inca mai miroase un pic a fum. Ioana e insa vesela si pusa pe sotii, deci nu a fost afectata.
Imi reprosez ca nu am simtit nimic, sa ma trezesc. Pe de o parte sunt usurata ca a fost doar atat, pe de alta parte nu pot sa nu ma gandesc ce s-ar fi intamplat daca focul s-ar fi extins...

Sarbatori fericite, tuturor

Sarbatori fericite, tuturor. Zile senine si fericite alaturi de cei dragi, bucurii si impliniri...

O zi

Daca ziua de ieri a fost relativ banala, seara insa a debutat cu surprize. Pentru inceput am lasat pupila acasa in grija fratiorului (e un fel de a spune, a stat cu el in camera pana am iesit, apoi a stat cu socrul meu) ca sa ma duc la Sandra la scoala.
Sedinta cu parintii elevilor claselor a 8-a s-a axat pe o singura problema: unde vor face copiii nostri banchetul. Pareri impartite, orgolii zgariate, o gramada de parinti vorbind odata... In final, nici o concluzie, dar tinand cont de parerile constructive emise ne vom mai intalni si saptamana viitoare.
S-a ridicat si spinoasa problema a strangerii banilor pentru protocolul de examen. Ce sa raspunda doamnele diriginte? Ca nu au nevoie de nimic. I-am explicat mamicii insistente (tot o tinea una si buna ca e normal sa dam) ca lucrul acesta ramane de discutat intre noi, parintii, fara doamnele diriginte. Conform legii, cadrele didactice nu trebuie sa aibe nimic de a face cu strangerea de fonduri, pentru indiferent ce motiv. Ramane si asta de discutat saptamana viitoare, sa vedem in ce cuantum ne incadram.
Acasa a fost mai dureros. Pe de o parte sotul mi-a ramas intepenit de spate, de a trebuit sa se intinda pe jos. Abia a reusit sa ajunga taras in pat. Ca urmare, i-am adus mancarea la pat, dar in timp ce veneam cu farfuria Ioana mi-a luat-o inainte, s-a impiedicat si eu nu am reusit sa o prind. Ca urmare, a cazut cu fruntea in tocul de la usa si acum are o zgaiba mare intre ochi si arata ca un klingonian. Noroc ca are bretonul mare si ii acopera umflatura.
Puiul mic a urlat de durere de abia am putut sa o calmez, nu a vrut nimic rece pe umflatura si acum a prins o frumoasa nuanta vinetie. Deja ma gandesc ca vine caldura si trebuie sa ma aprovizionez cu apa distilata, fese, pansamente, betadina si unguente. Vine sezonul de julituri.

Maidanezii pe strazi sau in adaposturi?

De cateva zile urmaresc comentariile suscitate de publicarea unui editorial pe avocatnet.ro care trateaza problema cainilor maidanezi si a hranirii lor de catre "persoane de bine".
Pun in ghilimele pentru simplul fapt ca eu nu le consider asa.
Mie mi-a placut articolul dar multi au vazut in el o instigare la ura si crima. Eu am considerat ca doar se cauta solutii pentru ca strazile noastre sa fie mai sigure si mai curate, ca micutii nostri sau chiar noi sa nu mai fim in pericol de a fi muscati daca incalcam teritoriul maidanezilor. Ii consider periculosi si cred cu tarie ca locul lor nu e pe strazi.
Parerea mea mai ca nu are sens sa o reiau aici. Mi-am postat si eu parerea, semnand simplu "Ana". Stiu ca multi nu au aceeasi parere ca mine. E dreptul lor.

"Ce nu trebuie sa ii spui copilului tau" - de pe utilecopii.ro

Azi am citit un articol relativ interesant aici. Spun "relativ" pentru ca nu cuprinde cea mai infricosatoare amenintare pe care am auzit-o spusa vreunui copil de catre mama lui: "Daca nu esti cuminte, nu te mai iubesc!".

Inutil sa spun ca mogaldeata de vreo 3-4 ani careia i-a fost adresata amenintarea a incremenit, i-au dat lacrimile si s-a conformat cererii mamei, iar mama era foarte mandra ca si-a obligat copilul sa o asculte.

Retragerea iubirii sau conditionarea iubirii mie mi se pare infricosatoare. Si daca mie mi se pare asa, cum i se pare oare unui copilas pentru care mama este tot universul? Prin natura ei, o mama iubeste neconditionat. Imi iubesc copiii indiferent cate traznai fac sau neascultatori sunt, indiferent de situatiile in care ma pun (pe strada, la scoala, in familia extinsa). Pur si simplu ii iubesc si nu imi pot concepe viata fara ei.

Nu sunt mereu de acord cu ce fac, pot sa ma supar pe comportamentul lor, ei au voie sa se supere pe mine (si parintii o dau in bara uneori), dar nici in cele mai negre scenarii nu le-as spune ca nu ii mai iubesc.

Un copil a carui iubire de catre parinti este conditionata de comportament, sunt convinsa ca va ajunge un adult schilodit sufleteste, care va crede mereu ca iubirea trebuie castigata in permanenta, care nu poate fi iubit pentru ceea ce este, ci pentru ceea ce face. Si asta e cumplit de trist.

Asa ca acum ma duc iar la copiii mei sa le spun ca ii iubesc. Si ca mai mult decat atat, voi fi toata viata mama lor iar ei copiii mei, chiar si cand vor avea 50-60 de ani (daca voi trai pana atunci)

Provocare

E de la sine inteles ca "meseria" de mama e una care nu iti permite niciodata sa iti iei concediu. Viata mea s-a schimbat la fiecare dintre copii. Atunci cand ai unul, nu-ti mai poti imagina viata fara el si nici nu prea mai stii cum arata viata ta inainte. Cel putin in primii ani, oarecum un pic depasita de situatie, incerci sa faci fata cu brio noptilor nedormite, pampersilor, educatiei, sertarelor golite, juliturilor, episoadelor de febra, urletelor fara motiv sau cu motiv, sa fii o mama perfecta si sa jonglezi in acelasi timp si cu serviciul si cu statutul de sotie... Cand se naste si al doilea, brusc ti se pare ca viata cu unul era simpla, floare la ureche si abordezi ceva mai relaxata problema noptilor nedormite si a celorlalte "provocari". Evident ca nici acum nu-ti poti imagina cum ar arata viata ta fara noul membru al familiei.
Ei bine, majoritatea familiilor  se opresc aici, daca nu cumva, voit sau independent de vointa lor, s-au oprit la unul. Noi, nu. Nu ca am fi vrut sau programat. Cand copiii cresc incepi sa simti iar gustul libertatii. Poti sa iesi seara cu sotul fara sa te simti vinovata ca lasi copiii nesupravegheati. Poti sa dormi toata noaptea fara sa te trezesti in urlete sau cu cineva mic inghesuit sub plapuma ta, ca ii e frica.
Curaj sau inconstienta sa iei totul de la capat ? Inca nu am reusit sa imi dau seama. Voci binevoitoare m-au indemnat la inceputul sarcinii sa avortez. Dar... eu nu-mi pot imagina viata fara mogaldeata care ma trezeste noapte de noapte, care  compenseaza prin dragalasenie toate traznaile pe care le face...
Libertate? Am uitat ce e aia. Dar in mod ciudat am descoperit ca imi place sa fiu mama cu norma intreaga, pentru ca la primii doi nu am putut fi. Ma gandesc cu groaza insa ca mai am doar vreo 3 luni pana cand pitica mea implineste 2 ani. Nu stiu cand a trecut timpul dar imi place sa ma uit pe pozele din primele ei ore de viata si apoi sa ii sarut buclele de acum...
Anul acesta e marea provocare a vietii. Un copil care termina liceul (deocamdata nu vrea sa dea mai departe), un copil care termina generala si intra la liceu si un copil care termina stagiul cu mami si trebuie sa intre in colectivitate. Este sau nu o mare provocare?

8 Martie

Cu intarziere urez si eu mamicilor, femeilor, LA MULTI ANI! Sa fiti iubite, fericite, sanatoase, inconjurate mereu de cei dragi.
Pentru mine ziua a fost una magica. Sa primesti cadouri de la cei apropiati e una dar sa primesti de la prieteni pe care i-ai intalnit doar virtual, e cu totul magic.
Am facut deci un drum la posta. Am avut de trimis niste bani, de primit niste bani si de ridicat 2 colete. AM facut cumparaturi pentru femeile familiei mele, excluzandu-ma, bineinteles. Nu am mai avut rabdare pana acasa, asa ca am desfacut la mama cadourile. Minunate, delicate, gingase, mustind de suflet pur si darnic, asa au fost cadourile primite, de la doua doamne cu maini fermecate si inimi de aur, Iuliana si Maria. Va multumesc din suflet si pe aceasta cale.

 

Tavi mi-a adus flori, Sandra mi-a facut o felicitare si mezina, vazandu-i pe amandoi ca ma pupa s-a bagat si ea repede la pupat. Am primit cadouri si de la mama si de la cumnata-mea, in timp ce socrul meu nici macar un La multi ani nu mi-a zis.

Cea mai mare surpriza insa mi-a facut-o sotul meu, care a venit cu flori, cu o felicitare muzicala cu inimioare si cu un cuptor cu microunde, dragul de el.

Acum pot sa incerc linistita reteta de portelan :))

Razvratire

Uneori intru pe un anumit forum doar ca sa ma enervez. Nu imi plac discutiile sterile despre Dumnezeu si biserica ortodoxa romana, despre oportunitatea construirii mult trambitatei catedrale a mantuirii neamului.
Ma scot din sarite habotnicii care cred ca e f oportuna, ca e ok sa fie rupti din buget zeci de milioane pentru asa ceva si e la fel de ok sa fie oamenii concediati, sa nu existe bani pentru spitale, pentru modernizarea lor, pentru asistenta sociala. Sa fie taiate o buna parte din subventiile pentru bolnavii cronici dar sa aruncam banii pe proiecte nerealiste, in categoria carora includ si banii pe care ii cheltuie o anumita blonda pe "promovarea" tarii.
Intr-o tara condusa in detrimentul societatii, al carei guvern este parca pornit pe diminuarea populatiei, reducand subventiile, concediind oamenii, distrugand si bruma de sistem sanitar pe care o mai avem, stergand doar cu o semnatura spitalele, incurajand populatia sa plece din tara pentru un trai mai bun, mentinand "magazinele de vise", ma apuca disperarea cand ma gandesc la zestrea pe care o lasam copiilor nostri, la enorma diferenta dintre valorile pe care ne dorim sa le sadim in sufletele lor si la realitatea pe care ei o traiesc pe strada, la scoala, pe care o zaresc afisata la televizor.
De zadarnicia urmaririi stirilor, nu mai vorbesc. Sunt utile doar pt cei carora le plac accidentele, crimele, jafurile, sinuciderile. Peste stirile importante se trece in fuga (asta in cazul in care sunt mentionate), in schimb se dau o groaza de detalii despre ce a facut fotbalistul x si manelistul y.
Detalii despre olimpicii nostri, despre concursurile internationale castigate, despre inventiile si inovatiile romanilor nu am auzit.
Suntem priviti ca o mare turma, buna sa inghita toate tampeniile servite de guvern si care trebuie doar sa dea din coada si sa vina in an electoral sa puna stampiluta pe alesi...

Noapte

Bloguiesc noaptea, cand nu am grija mezinei, cand pot gandi si la altceva decat la pampersi, invatat cuvinte si onomatopee si pazit zvarluga sa nu se loveasca. Tot aman cumpararea unei casti de formula 1 cred, ca e mai rezistenta...
Deja simt ca ma pierd, daca nu ar fi bijutereala m-as afunda in pasivitate si plafonare. Asa ma pot gandi si la altceva decat sa fiu mama cu norma intreaga. Nu ca nu mi-ar place, dar simt nevoia si de altceva, pentru mine, pentru sufletul meu si sanatatea mea mentala
Am descoperit acum 2 zile un blog care mi-a placut mult. Scris incitant, cu umor, cu o fina ironie care a dat de lucru ultimilor neuroni supravietuitori... Un blog viu, cu prieteni care comenteaza ca pe un forum... Negresit o sa revin pe acolo. Daca vreti si voi sa faceti o vizita,  asta e link-ul
In rest... In putinul timp liber (cand doarme Ioana), citesc tutoriale, incerc noi tehnici, ma documentez, lucrez, si incerc sa tin si casa pe linia de plutire. Nu sunt un geniu al bucatariei sau curateniei, nu sunt o mama perfecta, sotie sau fiica perfecta... Neeeeee. Asta o voi sustine pana la moarte. Vorba bunica-mii "De ce sa speli (*hainele copiilor) daca oricum se murdaresc?". Eiii, de spalat le spal, dar cu calcatul e mai greu. De obicei doar strictul necesar si doar cand e necesar...
Visez la cai verzi pe pereti si la dealuri inverzite, la pajisti alpine si paraiase susurand... Tare mare nevoie am de o vacanta...

Pana una alta ascult Tsuki no Akari. Fain, dar deja mi se inchid ochii. O noapte minunata va doresc si o noua zi pe masura

Update

Incredibil de repede trece timpul. Tavi e mai mult cu nasul in calculator si deja imi fac griji pt bac. El nu.
Sandra, la sf. primului semestru imparte un onorabil loc 1 pe clasa impreuna cu un coleg. Si (shhhht, nu mai spuneti la nimeni), cred ca e indragostita, chiar daca nu recunoaste.
Ioana creste. Trage, impinge, se catara, strange, imprastie, URLA, ma pupa, rade, alearga, cade, se da cu capul de ce prinde cand nu-i convine ceva. Are momente de urlat, tavalit pe jos, dat cu capul de orice (de podea daca nu are nimic la indemana), si momente in care vine si se pisiceste, ma pupa, imi aranjeaza parul si ma strange de gat in timp ce isi pune capsorul bucalat pe umarul meu.
"Asa" (lasa) a devenit un cuvant pe care il foloseste destul de des cand cineva din familie incearca sa ii mai puna frana. In rest vocabularul ei e cam acelasi ca acum 2-3 luni, cu mami, tati, dasa (Sandra), pa pa, ham-ham, un, doi, tei, tatu. In plus mai spune nasu' (nas), pui (orice pasare), sus. Se pare insa ca nu are nevoie de prea multe cuvinte, sporovaieste deseori fericita pe limba ei si cand vrea ceva si eu nu inteleg urla si imi arata.
E fericita cand o schimb, isi mangaie burtica, imi tine servetelele pt curatat...
Are 13 kg si 84 cm deocamdata. Creste fata mica

Cand doarme incerc si eu sa imi vad de hobby. Fac acum martisoare, le gasiti pe blogul meu de bijuterii daca vreti ceva deosebit pentru prietene, familie, profesoare, invatatoare, colege copii. albb, rosu, delicat

Filme de Craciun

Imi plac la nebunie filmele de Craciun... pentru ca indiferent ce se intampla pe parcursul filmului, povestea e moralizatoare si se termina cu happy end.
Si imi aduc aminte ca indiferent cat de greu e, indiferent ce incercari ne mai asteapta, e bine ca suntem sanatosi si impreuna, ca am si parintii aproape, ca ne sunt apropiati si fratele si cumnata.. Pentru ca familia conteaza... Iar asta ma face sa mi se para mai usor de dus greul...
Craciun Fericit tuturor si sarbatori pline de lumina si fericire.

Trece timpul

Nu am postat de mult, dar asta nu mai e o noutate. Pitica face atatea progrese si e atat de lipita de mine incat nu prea mai am timp de respirat. Parca e mai intins "cordonul ombilical" ca la ceilalti doi.

Nu ii place sa ma vada la calculator. Ori se baga sub scaun si se da cu capul de picioarele scaunului, ori imi trage mana de pe mouse... Rezultatul e ca stau tot mai putin pe net, pe forumuri, etc. Ma chinui sa lucrez la celalalt blog, dar nu prea am sanse cu terorista mica...

Dar mi-e draga, cu zulufii ei, cu pupaturile, cu descoperirile ei, cu "sh"-ul facut cu manuta la nasuc in loc de gurita, cu "pish-pish" sau "pisha" spus pisicii...

Cei mari ma fac sa ma simt altfel, ca o mama mai tanara... Baiatul m-a intrecut in inaltime (si in greutate :)), face proiecte pentru profesori, citeste lucruri interesante si stam de vb. Fata e la cor si a inceput de vreo luna antrenamentele la karate... Si-a ales deja liceul la care vrea sa invete

Bilant la 15 luni

Scriu din 2 in 3, printre picaturi de timp lasate mie de copila atomica. Are energie cat pntru 3, mereu gaseste cate ceva de explorat, bagat in gura, tarat prin casa. E la capitolul in care se urca peste tot, pune mana pe tot, prospecteaza, alearga, se impiedica, trage, impunge, restarteaza calculatorul...  Si undeva trebuie sa gasesc timp si pentru ceilalti 2, de povesti si directive, de lucruri facute impreuna.
Sunt obosita, incredibil de obosita, somnul meu e fractionat in 5-6 bucati tinzand spre 10.  Dimineata ea e fresh, eu sunt robotel. Ma misc in reluare, uit ce am de facut... Singurul lucru pe care mi-l permit pt mine e sa rup din somnul si asa putin vreo 2-3 ore, dupa ce adoarme mandra, ca sa ma dedic pasiunii mele cu pasta polimerica. Si cateodata, in timpul somnului de la pranz sa intru pe mess sau sa incerc sa lucrez la celalalt blog, dedicat pasiunii... Deja devin neserioasa, nu mai intru pe forum, noroc ca mai exista si telefon ca sa pot comunica.
De 15 luni, cat face azi mica mea mica, eu nu am mai avut o noapte dormita intreaga. De fapt, daca ma gandesc si la ultimele 2-3 luni de sarcina cand ma trezeam de cateva ori pe noapte sa ajung la baie, pot spune ca eu nu am mai dormit normal de un an jumate.
Citeam pe forum acum vreo luna cred despre o mama disperata ca pustiul de 8 sau 10 luni incepuse sa se trezeasca o data pe noapte si era disperata, ca ea vrea sa doarma toata noaptea! Si eu ma gandeam ca si asa as fi fericita, cu o trezire pe noapte!
Asa ca deocamdata imi duc zilele intre bucurie si agonie. Ma topeste cand ma ia de gat si intinde boticul la pupat, cand vine spre mine cu manutele intinse si toata fata luminata a zambet, cand ma mangaie pe par si imi spune "mai-mai", cand rade in hohote cand ne jucam. Agonizez de fiecare data cand ma trezesc noaptea, cand urla necontrolat de nu o pot linisti cu nimic, cand vine dupa mine si la baie si daca nu o las sa intre se da cu capul de usa, ca ea nu bate normal...

Iubita mamii... mare

Au trecut 13 ani si o zi de cand prima mea fiica a venit pe lume. Privind-o acum, retraind momentele acelea, m-am simtit cumva in afara timpului.
A crescut puiul mamii. A devenit o adolescenta frumoasa (cra-cra), desteapta, dar, cel putin in ultima perioada, f aeriana. Inteleg si eu ca la varsta asta sunt deja probleme existentiale, soptite si povestite doar intre prietene. Si ca mama e un pic cam anacronica si cam dura cand impune ora de intrare in casa... Peste un an iubita mea va avea buletin, peste alti 4 drept de vot si de conducere...
Parca ieri ma plimbam pe holurile maternitatii asteptand sa o aduc pe lume. S-a lasat asteptata si a trebuit sa fie convinsa sa iasa. Noroc cu mama, ca pe mine nu ma luasera asistentele in serios iar doctorul meu calarea camilele prin Egipt. O saptamana am facut naveta intre casa si spital, ca aflasem eu ca miscarea ajuta la nastere si trebuia sa imi vad celalalt pui. Deci dimineata asteptam vizita medicului apoi plecam acasa si ma intorceam la vizita de la 7 seara. Erau si ei multumiti ca ma aveau la inventar, eram si eu multumita ca pot sa imi vad familia. Si asta pana s-a saturat mama si a vb cu o moasa. Nu stiu cum o cheama, stiu doar ca a avut maini de aur, am nascut cu dansa in 2 ore.
Si de atunci au trecut 13 ani. Iar puiul meu tot mai independent si cu idei personale se pregateste pt spectacolul de peste 2 zile. Si eu ii tin pumnii de acum, cand nu ii am ocupati

Ma doare

Ma doare cumplit, inca, moartea in chinuri a micilor ingeri de la Giulesti. Cateva zile am plans, mult, neostoit, pe ascuns, sa nu ma simta pitica. Am asteptat sa treaca, sa se estompeze, dar inca nu pot trece peste. De cate ori imi strang micuta in brate, imi incurajez copiii mai mari, fac planuri... ma gandesc la ei si la parintii lor. La cumplita, infioratoarea lor moarte, la viata lor curmata in chinuri groaznice inainte de a incepe si la sufletele sfasiate de dor, de durere, de revolta, de neputinta, ale parintilor.
Zile in sir m-am gandit ca daca as fi fost acolo as fi facut ceva... Imi vine sa urlu cand ma gandesc, scotand asistenta care nu a fost prezenta din ecuatie, cati oameni au stat pe hol impasibili si nu au facut nimic. Cum au putut sa le auda plansetele si sa nu sparga usa aia? Cati ar fi fost salvati daca s-ar fi actionat de la inceput?
Si-mi vine sa urlu iar, de ciuda si neputinta. Si cand am auzit ca si jucariile puse pt ingerasi au fost furate mi-a venit sa imi iau lumea in cap si sa plec din tara asta care se transforma treptat in mormant


Nici cuvinte nu mai am sa imi strig furia si frustrarea ce imi inlocuiesc tristetea....

Motul moatei

Sambata, 07.08., i-am luat motul mezinei. Pitica maraita, ma-sa panicata la gandul pierderii podoabei capilare a motatei carliontate...
Una peste alta insa a iesit frumos. Evenimentul in cerc f restrans, doar noi (aici imi includ si parintii, fratele si cumnata) si nasa cu prietenul nasei.

 Nasa se chinuia sa prinda motul finei

Si aici deja moata nu mai avea mot, dar se simtea bine langa nasica

Pitica a ales o papusa din setul-jucarie cu mobila adus de nasa si doua pixuri. Speram deci la un top model care isi va scrie memoriile atunci cand se va retrage din bransa

Daca eu cresc...

Pana acum 2 zile eram convinsa ca toti copiii abia asteapta sa creasca. Cel putin eu numai la asta ma gandeam ... "cand voi fi mare...". Deja ma inchipuiam cu puteri demiurgice, singura stapana a timpului petrecut afara, ca doar asta ma durea cel mai tare: ca exact cand era joaca mai frumoasa mama ma chema in casa. Si eu trebuia sa ascult...
Ei bine, acum doua zile mi-a fost dat sa aud de la o copilita de 7 ani ca ea nu vrea sa creasca, vrea sa ramana mereu mica. Si cand am intrebat-o de ce, mi-a raspuns atat de serioasa incat m-a lasat fara replica "Pentru ca daca eu cresc, mami imbatraneste. Si eu nu vreau sa imbatraneasca!".
No comment. Ca oricum nu aveam ce.

Somnul mezinei

Chiar ieri vorbeam cu Sandra, avansata in functia de "ajutor principal de mama" despre somnul mezinei. E o tema foarte importanta, deoarece Sandra credea ca nu poate fi egalata in creativitatea pozitiilor de dormit. Adevarul e ca avea cele mai ciudate pozitii de dormit, unele din ele surprinse in poze - cu picioarele pe pereti, cu picioarele pe podea etc.
Ei bine, in seara asta am profitat ca mezina dormea si am iesit un pic din camera. De cand e sotul plecat Ioana doarme cu mine iar eu o lasasem dormind intro pozitie absolut normala. Ei bine, cand m-am intors in camera, mezina dormea pe marginea patului, cu picioarele pe podea, exact in aceeasi pozitie brevetata de sora-sa cu 10 ani in urma. Normal ca a trebuit sa imi chem fata sa o vada... Si normal ca s-a simtit atinsa in unicitatea ei... Pas de mai intelege. Eu credeam ca va fi mandra ca are cine sa-i continue traditia.

Triunghi verde

Azi ceva m-a determinat sa iau o pauza, sa fac un bilant, sa decid ce fac mai departe.

Pana acum nu m-am gandit cat timp pierd pe forumul dc si daca merita intr-adevar investitia. Un triunghi verde cu un imaculat semn al exclamarii m-a adus cu picioarele pe pamant. Slava domnului ca sunt moderatori vigilenti si obiectivi, care au vazut ca am jignit o "forumista", dupa ce ea m-a jignit repetat si odata cu mine inca vreo 80.

Vad ca se aplica si aici dictonul "pt unii muma, pt altii ciuma". Nimic nou sub soare. Cred ca nici scarba pe care o simt acum nu e noua, oricat de hilara mi se pare totusi situatia.

As renunta imediat daca nu ar fi umanitarele si daca nu mi-ar parea rau sa imi las prietenele de la odisee si nu numai. Cred insa ca as supravietui. Doar exista atatea alte moduri de comunicare.

Taierea "cordonului ombilical" insa a inceput deja. Sa vad cat dureaza pana la desprinderea totala, probabil pana termin produsele de la umanitare sau pana cand orgoliul meu ranit de nedreptate isi oblojeste ranile.

Telecomanda vs guvernanti

Mezina mea de aproape un an a descoperit adevarata intrebuintare a telecomenzii. Pana acum era un obiect bun de ros si de dat cu el in perete.
Numai ca de cateva zile si-a dat seama ca atunci cand mami apasa anumite butoane, poate sa vada programul ei preferat, VH1. Asa ca azi, inarmata cu telecomanda si cu ochii in televizor, a inceput sa apese si ea pe butoane, doar, doar s-o schimba programul si va putea sa asculte muzica.
Evident ca nu i-a iesit manevra, dar privind-o cum incerca sa obtina ceea ce vrea, nu m-am putut abtine sa nu ma gandesc la guvernul nostru. Ciudata analogie, veti spune. E insa o oarecare similitudine intre bajbaielile unei bebeluse cu o telecomanda si actiunile guvernantilor.
Ambele personaje incearca sa obtina ceva. Prima, programul favorit, al doilea iesirea din criza (cel putin aceasta e intentia declarata). Ambii apasa niste butoane: bebelusa butoanele telecomenzii, guvernantii "butoanele" economiei. Problema e ca nici unul nu stie pe ce sa apese exact ca sa obtina ce vor.
Au instrumentele necesare, dar nu stiu ce sa faca exact cu ele.
Bebelusa apasa la nimereala, guvernantii iau si ei masuri la nimereala, dupa cum viseaza noaptea, probabil. Indatorarea continua, taierea salariilor, a ajutoarelor de somaj si a pensiilor, a indemnizatiilor mamelor, nu e o solutie pe termen lung.
In ciuda totusi a implicatiilor acestor reduceri,  probabil ca lumea ar fi inteles ca e o masura necesara toata aceasta "crima" impotriva propriului popor daca ar fi vazut ca parlamentarii au mai putine drepturi, lefuri, ca au mai putine cheltuieli, ca nu mai arunca banii pe proiecte inutile si fanteziste.
Ar trebui scumpii nostri guvernanti sa faca un exercitiu de umilinta, sa traiasca ei macar o luna cu un venit de aproximativ 2000 lei (ca sa nu fiu rea sa spun 1400) pentru 4 insi, cat au multe familii din Romania. Poate ca atunci vor reusi sa gaseasca parghiile necesare iesirii din criza si vor gasi "butoanele" corecte pe care sa apese pentru atingerea scopului.

Pasta polimerica

Am de vreo 3 luni o noua pasiune, pasta polimerica. Am descoperit-o butonand pe net inainte de 1 martie pt a vedea ceva martisoare mai ieftine. Nu am gasit ce vroiam, adica suma totala pt a multumi pe toata lumea era f mare, prea mare pt buzunarul meu gaurit. Intamplator insa am vazut si cateva martisoare facute din pasta polimerica si am zis ca e preferabil sa dau 1/2 din suma rezultata ca urmare a insumarii banilor necesari pt a multumi atat profesoarele cat si colegele copiilor si sa rezolv problema singurica.
Asa ca am comandat niste sculpey si m-am apucat de martisoare cu drag si spor. Per total, vreo 70 de bucati. Cum dupa isprava asta mi-a mai ramas ceva material, am inceput sa ma joc, sa experimentez si sa citesc despre metode de prelucrare si coacere (dupa ce arsesem un rand).
Noroc ca sunt o gramada de tutoriale pe youtube care te invata tot ce vrei sa stii.
Aici http://news.webshots.com/album/577238792nmtilz sunt cateva din rezultatele jocului meu

Pampersii Ioanei

Daca mai aveam vreo urma de simpatie si sustinere pt Basescu, s-a dus toata atunci cand am citit ca pampersii pentru copii "au facut bugetul Romaniei un buget de asistenta" si ca "dacă vrei să faci un copil, trebuie să ştii ce e aia, trebuie să-i poţi cumpăra pamperşi".
Am gasit deci vinovatii pentru starea crunta in care se afla Romania. Nu incapacitatea guvernului de a gestiona tara in conditii de criza, nu cheltuielile inutile, de zeci de milioane de euro, nu larghetea cu care se arunca banii pe contracte fictive mai mult sau mai putin. Vinovati de starea in care ne aflam sunt copiii, batranii, somerii... Hai sa le dam la toti in cap, sa curatam Romania.
Ce ne trebuie noua servicii sociale? Ca sa incurajam nemunca? Ia toti la munca, de la sugari la cei care abia se tin pe picioare din cauza batranetii si a bolilor.Ce conteaza ca locurile de munca au scazut cu 1 mil in ultimul an? Sa se duca la tara, sa "munceasca cu ziua" si sa "culeaga o pruna din livada". A gasit Base solutia si la locurile de munca insuficiente.
Se pare ca scumpii nostri guvernanti reinventeaza dictonul "divide et impera", intorcand copiii impotriva parintilor pensionari, pe cei fara copii impotriva copilasilor utilizatori de pampersi, pe cei care muncesc impotriva somerilor si toata tara impotriva bugetarilor.
Imi fac si eu mea culpa ca in momentul in care am decis sa aduc pe lume al treilea copil stiam "ce e aia", aveam amandoi (si eu si sotul) servicii, deci puteam cumpara linistiti pampersi. Numai ca pe parcurs ceva s-a schimbat, am ramas amandoi fara munca, ni s-a nascut copilul si acum aflu cu stupoare ca e vinovat de convertirea bugetului Romaniei in buget de asistenta pt simplul fapt ca are nevoie de pampersi. Sa spunem ca renunt, din avant muncitoresc si profund spirit civic, la folosirea scutecelor de unica folosinta, dar atunci cine stie ce mai fac fara intentie, in conditiile in care va trebui sa folosesc mai multa apa, curent, detergenti. Cine stie in ce haos si poluare a mediului arunc biata tarisoara fara sa imi dau seama?
Mare noroc am ca exista cineva care imi spune ca nu stiam ce fac atunci cand am nascut. Si nu oricine, chiar presedintele!
Solutia? Sa emigrez oare intr-o tara in care e incurajata cresterea demografica? In care familia e sustinuta, in care serviciile sociale se vad, in care batranii sunt pretuiti si in care copiii au un viitor?
Niciodata pana acum nu mi-a fost rusine ca sunt romanca. Acum imi e. Si mai mult decat atat, mi-e rusine ca am crezut ca se poate trai decent in Romania. Mi-e rusine ca l-am votat pe Basescu. Si mi-e rusine de rusinea celor care au uitat ca viitorul unei tari sta in copii, de la cei in pampersi la cei aflati pe bancile scolii.

Povestea unei manute pierdute

Citesc si ma cutremur citind povestea Ioanei, superba papusa cu ochi mari, chip de inger si nume ca al mezinei mele. Ma razvratesc absurd si inutil, inca o data, impotriva sistemului medical romanesc, impotriva incompetentei si nepasarii celor pe care ii platim sa vegheze asupra sanatatii si implicit asupra unui trai normal al nostru.
Daca cititi aceste randuri, va rog din suflet ajutati micuta papusa sa zambeasca mai frumos, sa se poata juca la fel cu ceilalti copii.
Are oricum de infruntat dureri pe care nici nu le putem inchipui dar am putea alina oricum macar un pic din suferinta, ajutand. Asa ca, va implor, intrati aici si faceti ca visul parintilor Ioanei sa ajunga mai aproape de implinire.

La "doctor"

Acum mai bine de o saptamana in urma am fost la doctor, sperand (ce gluma buna) sa rezolv cu 2 copii la acelasi drum: cu Ioana pt ceea ce s-a dovedit in final a fi piodermita si cu Tavi pt a vedea ce diagnostic si ce tratament primeste pentru durerile de stomac ce il chinuie in ultima vreme.
Daca am rezolvat-o in final cu Ioana, cu Tavi a fost alta poveste. Cu trimiterea de la medicul de familie ne-am prezentat in spital pe sectie la consult. Separat pe o hartiuta, doctorita noastra ne scrisese doua nume: Alexandrescu Luana si Suceveanu Andra. Cum nu am gasit-o pe dr. Alexandrescu, pasul logic urmator a fost sa mergem la Suceveanu. Nu ii pot pune titulatura "dr." in fata deoarece s-a purtat de parca ne-am fi dus la ea cu cersitul. Pt ca eu eram cu mezina in brate, au intrat in cabinet doar sotul meu si Tavi. Doamna sau ce o fi ea a fost foarte agasata ca ne-am dus la ea, ca doar, vezi Doamne, nu era ea prima pe lista, ci a doua. Si dupa ce a debitat chestia asta, fara macar sa imi consulte baiatul, sa il intrebe ce simptome are etc. s-a debarasat de ai mei trimitandu-i sa se programeze pt un echo la asistenta sefa.
In mod deloc surprinzator pt sistemul nostru de sanatate, asistenta sefa a aparut abia dupa 1/2 de ora, cand Ioana deja isi pierduse rabdarea si incepuse sa urle. Foarte senina, ne-a anuntat ca nu poate face programarea, ca are amandoua aparatele stricate si ca sa venim noi dupa data de 20 sa vedem daca il poate programa.
Asa ca mi-am bagat ceva in sistemul public de sanatate la care am cotizat din greu ani in sir si daca vreodata se va mai aduce discutia despre salariile personalului medical eu sunt total impotriva majorarii lor. In momentul de fata, din punctul meu de vedere, majoritatea celor care lucreaza in sistem nu isi merita nici pe departe banii pe care ii iau lunar. Sunt foarte putini cei pe care ii respect intr-adevar si care isi fac intr-adevar datoria.

Memento

Ar fi implinit luna aceasta 4 ani. L-am fi sarbatorit si ne-am fi incalzit la zambetul lui. Ne-am fi jucat si l-as fi alintat. Ar fi fost finutul nostru, dar din pacate nu am mai apucat sa-l botezam.
Ma gandesc la el, la cum ar fi aratat Denis Florin. Si mi se strange inima cumplit. De aproape 4 ani, el doarme somnul de veci intrun mormant micut, departe de noi.
A fost un copil dorit si iubit de mama lui, chiar daca bunica lui nu l-a vrut. Si de aici a inceput toata drama. Mama lui nu era casatorita, asa ca mama ei a vorbit cu asistentele sa ascunda copilul si sa ii externeze mama. Au externat-o fara el, l-au ascuns la un alt etaj, unde l-am gasit doar dupa ce am facut scandal si am amenintat personalul ca venim cu televiziunea.  Timp de o luna, mamica lui a avut voie sa il viziteze la spital doar o data pe zi, maxim o ora, fara sa i se permita insa sa il alapteze. Pentru ca nu avea unde sa se duca cu el, au scris pe fisa ca a fost abandonat, desi am incercat sa demonstram contrariul. Dupa o luna, fara sa instiinteze mama, l-au dat in grija unei asistente maternale. Mama lui a aflat doar cand s-a dus sa il vada, ca de obicei.
Intre timp am inceput demersurile pentru a-l lua de la Protectia Copilului spre a-i fi incredintat mamei. Bunica revenise la sentimente mai bune si era de acord sa isi primeasca fiica si bebelusul. Ne pregateam deja de botez cand am primit vestea naucitoare ca Denis Florin murise. Mama lui a fost instiintata doar in ziua inmormantarii. Noi am aflat mai tarziu. Prea tarziu. La autopsie s-a constatat ca micutul avusese un cheag urias pe creier. O lovitura foarte puternica. Mai mult nu am aflat. Cazul a fost musamalizat, asistenta respectiva nu stiu daca a patit ceva.
Cand am fost  la mormantul micutului Denis m-am infiorat. Pe aleea din cimitir unde fusese ingropat, o multime de alte cruci simple, din lemn, tineau companie finutului nostru. Pe toate erau doar nume de ingerasi care traisera doar cateva luni... Coincidenta? Eu simt ca nu. Cred doar ca erau semnul si dovada unui sistem de "protectie" bolnav si parsiv.
In loc sa ii sarbatorim ziua, pot doar sa ma rog pentru micutul ingeras, sa se odihneasca in pace. Si ma rog, in acelasi timp, sa nu mai fie si alti micuti si alte mame care sa treaca prin ce au trecut Denis si Doina.
Poate cineva vede si aude. Si face ceva inainte sa mai fie si alte cruci adaugate pe "aleea necunoscutilor".

timp

Timpul trece... Copiii cresc...
Iar eu, privindu-mi copiii, ma topesc.
Uneori insa parca nu reusesc sa le spun, sa le arat, cat de mult inseamna pentru mine. Parca ma pierd in cuvinte nerostite si in priviri fugare. Cum sa le spun oare ce mandra sunt de ei cand in adolescenta lor eu par uneori doar un adjuvant suportat in mod inevitabil?
Ma consolez ca vor creste si vor intelege. Tarziu, dar vor intelege ca pentru parinte fiecare copil e unic, fiecare are partea lui de iubire... Nu doar o bucata, divizata, ci o "bucata" intreaga, unica, la fel ca individualitatea lor.

Cine, Doamne?

Am gasit ratacita poezia asta, scrisa intr-un moment de deznadejde, mai demult. O scriu aici pt ca mi-e teama ca, daca o pierd iar, cine stie cand sau daca o mai gasesc. Cred ca e inca ancorata in prezent, asa ca...

Spune-mi, Doamne, cine hotărăşte
câtă suferinţă-avem în viaţă,
cine drămuie la fiecare-n parte
umilinţa pentru o povaţă?

Cine hotărăşte bogăţia,
traiul fără griji şi fără muncă,
şi ne îngenunche pe noi, restul,
plecând capul "Înţeles, poruncă!"

Şi când ni se pare că-i mai bine
cine, Doamne, spune că ajunge
şi ne-aruncă iar în deznădejde,
nevrând sărăcia s-o alunge?

Doamne, dacă-auzi cum plâng săracii
pleacă ochii şi ajută-i iară,
şi din iarna deznădejdii plănse
fă să fie iarăşi primăvară.

Dă-le pâine, Doamne, şi speranţă,
dă-le dreptul de-a-şi decide soarta,
si când vin cu mâinile întinse,
Doamne, te implor, deschide poarta!

Sanatate

Mi se intampla cateodata, cand fac treaba, sa vorbesc cu mine ca si cum as scrie aici. Pana ajung insa in fata calculatorului, uit.
Nu stiu ce ar fi mai important, ce mi se intampla sau ce gandesc eu referitor la diverse evenimente. Asa ca de multe ori renunt sa mai scriu. Sunt unele subiecte insa care ma ating dur, cum este cel cu orfanii si familiile care ar adopta. Sau uneori ma darama efectiv durerea mamelor care lupta cu bolile grave ale copiilor si care au nevoie de mii de dolari sau euro ca sa le salveze viata. Nu-mi pot imagina ce e in sufletul lor.  Nu pot sti cum e si nici nu imi doresc (iertat sa imi fie egoismul) sa vezi viata copilului tau masurata in bani. Dar e imposibil sa nu ma doara, sa nu ma opresc cu ochii in lacrimi si sa ma rog sa fie bine, sa depaseasca etapa, sa gaseasca banii necesari, iar micutii sa isi regaseasca zambetul si sa creasca frumos, sa se bucure de primavara si de flori si de fructe culese direct din pomi toamna si de zapada cu nasucul rosu de ger iarna...
Si ma gandesc cum e posibil ca intro tara in care se vehiculeaza sume imense in scop electoral sau in contracte  paguboase pt stat si deci pt noi toti (cum sunt banii aruncati pe autostrazi aproape inexistente) sa fie atat de putini bani alocati cazurilor grave si sanatatii in general. Si nu pot sa nu ma gandesc de ce nu avem aici infrastructura necesara pentru a trata bolile grave, de ce e nevoie ca micutii sa trebuiasca sa fie dusi peste hotare pentru a se insanatosi. Poate ca aici ar costa mai putin si parintii ar trebui sa stranga mai putini bani. Sau poate asigurarile acelea de sanatate pe care oricum le platim ar acoperi aici cheltuielile.
Si uneori cred ca nu e vorba doar de lipsa banilor din sistem ci si de proasta lor administrare si cu foarte putine exceptii de insuficienta pregatire a cadrelor medicale. Nu pot uita ca fiica mea putea fi moarta acum daca as fi acceptat "tratamentul" cu algocalmin prescris de o "doctorita" in urma unei intoxicatii cu matraguna. Nu imi dispare din minte "diagnosticul" pus de un medic ORL cumnatei mele cu otita, ca nu are nimic si trebuie doar sa mestece guma, in timp ce de la el din cabinet doi interni ieseau razand carand pe o targa un om ce mirosea a bautura si caruia ii administrau oxigen. Iar omul era aproape de coma alcoolica. Si nu am putut sa nu ma intreb daca se invata sau nu la medicina efectul pe care oxigenul il are asupra unui om care a baut fie si numai jumatate de pahar de alcool.
Nu pot uita nici bebelusii morti in maternitati sau schiloditi pe viata pentru care nimeni nu isi asuma raspunderea si nimeni nu plateste. Si in continuare, nimic nu se schimba.
E de inteles poate ca nu sunt bani, dar macar mentalitatile de ce nu se schimba? De ce sunt doar banii expresia unui sistem ineficient si bolnav? De ce ascundem neputinta celor mai multi dintre medici (sa ma ierte cei care intr-adevar sunt buni in ceea ce fac si pentru care viata si sanatatea pacientului chiar conteaza) si lipsurile din spitale in spatele crizei?
Citeam azi ca in spitalul nostru judetean (constantean), bolnavii sunt internati cate doi in pat sau pe paturi improvizate din targi sau scaune si tratati uneori cu medicamente provenite din mostrele lasate de companiile farmaceutice.
Bugetul lor banuiesc ca tinde vertiginos spre 0 si totusi nu stiu de ce in asemenea conditii se mai percep (sau cel putin se percepea acum 1/2 de an si banuiesc ca au pastrat sistemul) 5 ron pt fiecare vizitator intrat in spital. Am zis ok atata timp cat am crezut ca din banii respectivi se mai face ceva pt bolnavi si imbunatatirea conditiilor. Dar nu se face nimic vizibil. Nu neg faptul ca acum nu au bani. Cred mai degraba ca e vorba de o proasta administrare, pentru ca aceasta situatie nu e de acum, ca urmare a crizei. E o poveste veche, doar adancita acum.
E o diferenta imensa intre spitalul judetean si spitalul din Cernavoda, unde am nascut eu. Totala diferenta, lumi total diferite. Personal fantastic, curatenie, dotari, preturi mult mai mici pentru rezerve mult mai dotate in Cernavoda. Ciudat, nici o taxa la intrare, pt vizite.
Am vazut cam tot spitalul de acolo, dar maternitatea m-a impresionat, mai ales ca am stat o saptamana. Si m-am simtit acolo cum m-as fi simtit probabil intr-o clinica particulara, fara a plati sau a ma simti obligata sa "cotizez" pentru a fi tratata uman. Nu am avut si nu am decat cuvinte de lauda pentru tot personalul de acolo, condus de dr. Chazli Fawaz, un Om si un medic extraordinar, de mare tinuta morala si profesionala. Si stiu ca sunt in acelasi sistem si se confrunta cu aceeasi criza. Si atunci, de ce acolo se poate si aici nu?
Poate ca, la urma urmei, oamenii fac diferenta?

Copilasi

Imi privesc micuta dormind. E atata candoare si seninatate in zambetul fugar ce-i lumineaza fata in somn incat parca intreaga fericire s-a cuibarit in trupul acesta micut si curat.
Ioana e copilul tarziu al batranetilor noastre, ultimul cadou, ultimul dar al lui DD. Fiul meu s-a nascut intro perioada in care inca mai cresteam si noi, inca nu ne maturizasem suficient, inca nu stiam cum se creste un copil. Am exersat pe el, iubindu-l, dar si gresind uneori. Poate si acum voi gresi dar singurul lucru ce nu se va schimba este iubirea mea pentru copiii mei.
Si atunci cand imi strang copiii in brate nu ma pot opri sa nu ma intreb cine ii iubeste pe micutii orfani. Cine ii ia in brate cand incep sa planga, cine ii leagana, cine le canta, cine face nopti albe purtandu-i in brate atunci cand sufera? Ce inima au cei care isi parasesc copiii, abandonandu-i prin tomberoane sau in spitale sau cei care ii chinuie si ii schilodesc?
Sunt atatia copii care plang fara sa fie mangaiati, ale caror lacrimi nu le sterge nimeni. Atatia micuti care nu au catre cine sa intinda manutele pentru a fi luati in brate sau care sa-i prinda inainte sa cada. Atatia micuti care merita o familie. Si atatea familii care si-ar dori un micut dar al lui DD sa le lumineze viata.
Si atunci de ce sunt atatea piedici cand o familie doreste sa infieze un copilas? De ce le sunt acordate atatea drepturi celor care ii lasa de izbeliste, fara sa se uite in urma, si nici un drept adevaratelor victime, micutii care au nevoie de o familie? De ce nu este usurat procesul adoptarii si taierea legaturilor cu parintii biologici cat mai curand?
Daca ar sta in puterile mele, as face adoptarea posibila inca din momentul sau cel mult la o saptamana de cand copilasul a fost parasit si as usura cat mai mult procesul de adoptie. Pentru a putea avea mai multe familii fericite si implinite si mai putini orfani, pentru a le da copilasilor linistea de a zambi in somn in bratele unei mame iar mamelor adoptive bucuria de a isi strange micutul in brate si de a-l privi crescand.

noutati

Micuta mea creste. Si ceilalti doi, dar la ei schimbarile sunt acum mai lente. Am notat insa, undeva, ca, potrivit spuselor ei, fiica mea de 12 ani are IQ-ul mai mare decat al meu, iar fiului meu de 17 ani i-am stricat avantul de a cheltui niste bani care nu i se cuveneau. A cheltuit doar vreo 160 ron din 360 si era foarte suparat pe mine. Asta pana cand i-am atras atentia ca nu vrea sa afle cum e cand ma supar eu cu adevarat pe el.
Revin deci la micuta. Pentru ca pentru ea, inca sunt cea mai cea. Inca i se lumineaza ochii atunci cand ma vede si intoarce capusorul sa ma caute in camera. Voi vedea peste vreo 10 ani cum o fi, dar acum ma simt iar utila, si nu doar un ghimpe in adolescenta "neinteleasa" a copiilor mei. Asa i-oi fi amarat si eu zilele mamicii mele? Daca o intreb, sigur imi va confirma imposibilitatile mele si credinta mea in superioritatea inteligentei...
Ajung si eu la ceea ce imi spunea mama acum mai bine de 20 de ani: copiii mei vor intelege cu adevarat abia cand vor avea si ei copii la randul lor.

La cumparaturi

Timpul trece, copiii cresc, iar eu abia mai fac fata.
Am fost sambata cu Sandra sa isi caute ceva de imbracat de iarna. Nici cand am umblat pentru mine nu am intrat in atatea magazine ca ieri. Am crezut ca va fi simplu, dar nu mai tine sa o conving sa ii iau ce imi place. Neeeee...
Acum mi-a explicat ca nu avem aceleasi gusturi, ca daca s-a nimerit sa ii placa o geaca pe care i-am aratat-o "am avut noroc" ca am nimerit ce ii place.
Ca sa aveti totusi o idee cum aratam: fii-mea mare inainte, stramband din nas, eu dupa ea, tata-su cu pitica in carucior incheia sirul. Ma mir ca a rezistat eroic saracul, mai ales ca el a avut o partida de cumparaturi si saptamana trecuta si tot fara rezultat.
Am aflat insa ca nu am gusturi si ca nu stiu ce se mai poarta. Sunt depasita. In cele din urma a pus ochii pe o scurta alba pe care am refuzat sa o cumpar. Stiind din experienta ce repede se murdareste mandra mea fiica, am ajuns la concluzia ca scurta respectiva ar sta mai mult la uscat decat pe ea. Si cum ar fi trebuit spalata la mana, ar fi cazut pe mine grija pastrarii imacularii ei. Asa ca am zis pas.
Mai cautam, mai sunt zile, dar cred ca data viitoare imi las sotul acasa cu pitica sa nu ii mai chinuim si pe ei.

Fara pretentii

"Frunzarind" acum cateva zile ceva bloguri, am dat intr-unul din ele peste o remarca ce m-a cam lezat, desi cred ca era scrisa la modul general. Nu am retinut citatul exact, dar se cam lua de cei care isi fac blog doar pentru a-si tine jurnalul. Cica nu ar interesa pe nimeni viata unui oarecare si atunci mai bine sa scrii pe hartie.
Poate asa o fi. Da' eu prefer sa scriu pe net. Neuronul meu care isi revine atat de greu dupa ultima perioada, uita pe unde lasa lacrurile. Un caiet de impresii e ultimul lucru de care am nevoie sa stiu pe unde e.
Ma "bloguiesc" deci fara pretentia de a fi un blogger. Nu vreau sa ajung in top-uri sau sa particip la blog fest, nu ma intereseaza prea tare cati "unici" am zilnic. Sau poate mi-ar place un pic sa imi stiu blogul cunoscut, dar nu fac din asta un scop in viata.

Mama...

Are mama doua fete
una mica si-una mare
si-un baiat al carui par
parca este rupt din soare.

Si-am crescut si eu cu ei
retraind copilaria,
descalcind din taina vietii
speranta si bucuria.

Zile grele si nopti albe
plans cu plansul lor plangand,
gangurind cu fiecare,
sprijinind un pas plapand,

Alergand in brate calde,
cuib de-alint si de rasfat...
Am fost ploaie si-am fost soare
invatand... si-acum invat

Sa fiu mama... Stiu si eu...
uneori poate-am gresit,
poate nu intotdeauna
am facut ce si-au dorit,

Dar pe fiecare-n parte
l-am iubit si il iubesc
cum o mama stie numai,
ca doar pentru ei traiesc.

Si inteleg abia acum
ce-mi spunea mama-n ani zglobii:
"Vei intelege doar atunci
cand vei avea si tu copii!"

Si-mi vine-acum sa ii sarut
maicutei mele mult iubite
si parul sur si ochii blanzi
si mainile imbatranite.

Maicuta scumpa, -acuma cand
sunt si eu mama ca si tine
sa stii ca-ncerc si eu sa fac
pentru copiii mei ce-i bine.

Bogatie

Au trecut lunile ca un fulg de papadie luat de vant. Intre timp am devenit mai bogata. Nu in bani, nu. Dar, mai mult decat banii... Bogatia mea se masoara in copii si in prieteni.
Sunt mai bogata !
Pe 30 iunie ni s-a nascut a doua fetita, Ioana, copil al batranetilor noastre. Tata imi facea un calcul ca atunci cand Ioana va avea 20 de ani tatal ei va avea 60 si eu doar cu 2 ani mai putin. Ei, si?
Pana la nasterea Ioanei, am castigat prietene minunate. Cred ca niciodata nu voi reusi sa le multumesc suficient pentru tot ce au facut, pentru gesturile lor pline de delicatete si altruism. Le-am gasit prin intermediul unui forum despre care un inger cu chip de mama, nume de sfanta si fapte pe masura imi povestise.
Va multumesc acum din nou, prietene dragi sufletului meu. Voi m-ati ajutat sa inlocuiesc disperarea cu speranta. Sa va fie viata plina de iubire si fericire alaturi de cei dragi.

perfectiune

N-am scris de mult. Prinsa intr-o mie de ganduri si probleme, am lasat deoparte scrisul.
Se intampla atatea in devenirea copiilor mei incat nu incetez sa ma minunez si sa invat alaturi de ei. Mi-am dorit sa fie perfecti dar cred uneori ca perfectiunea lor e doar o mandrie de mama. Invat sa le iubec imperfectiunea, sa ma bucur de ei asa cum sunt, sa ii sprijin si sa ii incurajez.
Daca eu recunosc faptul ca nu sunt perfecta, cum as putea sa le cer lor mai mult?
Imi invat baiatul sa nu plece capul atunci cand are dreptate, atunci cand mandria si demnitatea ii sunt calcate in picioare. A invatat si ca noi vom fi mereu langa el sa il sprijinim atunci cand are de suferit.
Imi invat fata ca viata e facuta din alegeri. Poate nu intotdeauna cele mai bune, dar cel putin cele care par corecte la momentul respectiv. Si ii spun ca e preferabil sa ia singura o decizie decat sa se supuna deciziei luate de altcineva si apoi sa ii para rau.
Nu stiu cum arata mama perfecta. Dar stiu cum arata o mama care isi iubeste copiii mai mult decat pe sine. Nu imi doresc perfectiune. De altfel cred ca perfectiunea e doar o utopie.
Vreau doar ca la sfarsit de drum sa pot spune ca am crescut oameni. Iar ei sa poata creste la randul lor alti oameni si sa strecoare in devenirea lor iubire si mandrie, grija si frumusete, modestie si altruism...

Rautate sau ignoranta

Nu incetez sa ma minunez de rautatea unora care se considera altruisti si plini de compasiune dar nu suporta sa vada cum o multime de oameni se mobilizeaza pentru un scop nobil.
Evident ca fac aici referire la babycafe, unde am descoperit o mare familie si un spirit de solidaritate cum nu am mai gasit nicaieri in lumea virtuala si la concursul de pe cancan, unde dorintele se pot preschimba in realitate.
Nu inteleg de unde vine nevoia unora de a murdari ceea ce e frumos, de a nega ceea ce e evident si de a incerca sa faca rau psihic cel putin, daca nu fizic, celor care au nevoie de incurajari.
Aceasta e lumea in care traim si e putin trist ca nu toti reusesc sa se ridice deasupra ambitiilor personale pentru a face un bine dezinteresat.
Sa fii tratat ca arogant cand vrei doar sa ajuti ma face sa imi doresc sa imi fi crescut copiii intr-o alta lume, mai buna si mai altruista.
Insa nu e totul pierdut atata timp cat mai exista oameni de suflet... pe net si in afara lui...

reclama Delaco

Suntem o societate de consum. In consecinta, apar noi si noi reclame. Unele dragute si inofensive, cum sunt cele de la Orange, care le plac si copiilor, altele care ma fac sa-mi vina sa urlu.
Una dintre ultimele reclame vazute e cea de la delaco, aia cu cascavalul, unde un individ intra intr-o clasa si sperie copilasii. Dincolo de faptul ca urla la ei, facandu-te sa te intrebi in mod normal ce pazeau directoarea sau directorul scolii si invatatoarea, mesajul emis e cel putin ciudat, daca nu revoltator din punctul meu de vedere. Anume ca mai importanti sunt muschii decat creierul, lucru exact pe dos decat ce vreau eu sa-mi invat copiii.
Intr-o tara in care oricum avem incultura si manele, propagarea ideii ca nu conteaza cat de destept esti ca altii care au "cascavalul" trec oricum inaintea ta, mi se pare daunatoare si de prost gust.
Ma deranjeaza reclama asta poate chiar mai mult decat fundul Raduleascai bombat pe toate bannerele si gardurile orasului, cu mesajul ala neconvingator si ambiguu impotriva fumatului. Nu stiu daca se poate lua atitudine impotriva celor care vin cu reclame de doi bani, cu mesaje daunatoare, dar as vrea sa se poata face ceva.

Copilarie

Privind azi un blog plin de poze ale unui pusti spaniol mi-am dat seama brusc cat de mult semanam toti. Acelasi ras, poate cam aceleasi experiente (tobogan, de-a v-ati ascunselea, jocuri cu mingea sau mazgalit peretii), toate sunt incredibil de multiplicabile. Poate difera un pic mediul in care se intampla, dar... doamne, cat seamana oamenii...
Si totusi desi semanam atat, si avem parte uneori cam de aceleasi experiente pe drumul nostru spre cunoastere devenirea noastra e diferita iar unii dintre noi sunt mai greu incercati de soarta...

Baba si motanul

Intr-o lume macinata de contradictii, in care pentru multi omul de langa ei e doar un numar dintr-o multime si nimic mai mult, am vazut o faza care m-a socat. Amuzat nu, dar scarbit, da.
Intr-o postare anterioara am explicat ca am vizitat toaleta Teatrului de Vara din Mamaia si in aceasta "incursiune" am dat peste un personaj bizar si grotesc.
O baba, gatita pruna, tinand in brate un cotoi cu lesa, isi facea loc prin multime dand din coate ca sa ii dea odraslei nepretuite un castron cu apa.
Castron pe care il adusese cu ea de acasa probabil ca sa nu sufere "spectatorul" de sete. Era aproape sa ne darame pe mine si pe Maria in drumul ei croit navalnic prin multime. Bietul odor suferea de sete si bineinteles ca era mult mai important decat femeia care abia se tinea pe picioare.
Lumea se dadea la o parte, clatinand din cap :"Te pui cu nebuna?". Iar eu fir-ar sa fie nu aveam nici o mana libera. Ca eu m-as fi pus. Macar un branci mititel sa ii fi dat, sa se duca invartindu-se cu tot cu motan.
Nu am nimic de obicei cu iubitorii de animale. Dar tineti-va, domne, cotarlele acasa. Puteti sa-i pupati si sub coada daca vreti, dar numai sa nu va vad eu.
Sau sa va vad facand macar un gest de omenie pentru alti semeni de ai vostri...

Festivalul Mamaia

Dezamagitor pentru mine, nu stiu cum pentru altii, festivalul de la Mamaia de anul acesta m-a convins ca nu prea mai avem tinere talente. Sau daca avem, sunt ascunse bine.
Cu cateva exceptii, restul nu aveau ce sa caute pe scena. Mi-a placut insa Irina Popa, care a castigat trofeul festivalului. O voce de exceptie, care a mai luminat un pic sala.
Mihai Alexandru, cu "Da-mi o bere" a castigat inimile tuturor spectatorilor, iar piesa, amuzanta si usor de retinut, ar fi avut probabil mai multe sanse daca nu ar fi fost atatia scortosi in juriu. In opinia mea merita sa ia locul 1 la creatie.
In rest, prezentare jalnica, rochiile cantaretelor patetice, daca nu hidoase majoritatea. Focul de artificii, desi superb, a eclipsat decernarea trofeului si inmanarea cheilor Skoditei.
In fine...
Nu despre asta vroiam sa vorbesc, ci despre altceva.
La festival am cunoscut niste oameni deosebiti. Ea, imobilizata intr-un scaun cu rotile, desi poate sa mearga, insa foarte greu si numai sustinuta, el cu o mana paralizata in urma unei injectii din copilarie.
Ii cheama simplu, Maria si Lucian. I-am cunoscut cand ma indreptam intr-o pauza spre toaleta (care apropo e incredibil de mizerabila). Lucian se chinuia sa o ajute pe Maria sa ajunga tot acolo. Se pare ca persoanele cu dizabilitati nu prea au ce sa caute la teatrul de vara din Mamaia, asa ca nu sunt nici rampe de acces si nici alte facilitati.
M-am oferit sa ii ajut. Caruciorul ala era al naibii de greu, nu stiu efectiv cata vointa a avut Lucian sa il clinteasca pana acolo. Si trebuie sa spun ca sunt o gramada de trepte. Altcineva insa nu s-a oferit sa ajute, asa ca...
Lumea se dadea la o parte, se uita lung si trecea mai departe.
La plecare, ne-am oferit sa ii ducem acasa si asa am aflat mai multe despre ei. Sunt casatoriti de trei ani si vor sa fie considerati oameni normali. Veniturile insa le sunt foarte limitate. Din fericire organizatorii i-au lasat sa intre fara bilet, si mai au si alte facilitati la transport, dar cam atat.
Lucian se pare ca a participat la concursuri cu tenis de masa si a fost ani la rand campion. Vreo 10 ani. Numai ca de vreo 2-3 ani, autoritatea nationala pentru persoanele cu handicap nu i-a mai suportat cheltuielile de participare si a trebuit sa renunte.
As vrea sa ii ajut cumva, dar nu stiu cum. Cel putin momentan si fondurile mele sunt serios limitate. M-ar ajuta insa propuneri si idei. Cum pot fi altfel ajutati, fara bani?

bluetooth in orice conditii?

Probabil ca ma depaseste tehnologia telefoniei mobile, sau nu mai inteleg eu toate utilizarile unui bluetooth.
Pot sa pricep ca e absolut necesar atunci cand esti la volan. E ok si atunci cand ai mainile ocupate sau chiar si atunci cand esti ocupata pana peste poate cu treburile casei. Sunt deschisa si la alte utilizari, cu conditia sa ai mainile ocupate.
Ce nu pot sa pricep e de ce ar avea cineva nevoie de el atunci cand se afla pe strada, cu o mana libera si in cealalta tinand telefonul.
... A trecut pe langa mine incruntata, vorbind tare si gesticuland. Daca nu as fi observat ca are telefonul in mana, as fi zis ca e nebuna. In dreptul meu s-a oprit, si-a infipt o mana in sold si a izbucnit dupa un tunator "hhaaa". Vai de bietul interlocutor care a suportat cu stoicism injuriile spuse pe un ton rastit si repezit. Sau cel putin banuiesc ca a suportat, ca doar nu era sa vorbeasca tipa in continuare de una singura. Sau mai stii?
Ptiu, drace!

Filmul

Cu riscul de a-mi supara mama, trebuie sa recunosc faptul ca nu imi plac telenovelele. Nu le inteleg. Nu inteleg nici suferintele si discutiile gen "Ai vazut ce a patit, saraca?".
Of, Doamne, patimi si lacrimi...
Din punctul meu de vedere e pierdere de vreme. Nu ca m-ar enerva asta foarte tare, nu e timpul meu pierdut si nici nu ma prea intereseaza ce fac altii cu timpul lor. Dar cand merg la mama, in anumite zile, pe la 8 seara fara cate minute, mama ma anunta, pe un ton abatut : "Pe mine ma scuzi, dar incepe FILMUL". Mama lui de film!
Intr-un fel are dreptate, pe mine ma vede si peste cateva zile, dar daca pierde actiunea, nici nu mai intelege ce se intampla. Asa ca, degeaba se spune ca viata bate filmul. Uneori e invers!

la plaja

De cate ori ne vin vara prietenii si rudele in vizita, apare eterna intrebare "Da' voi de ce nu sunteti bronzati? Ca doar aveti marea aproape..."
Explicatia e mereu aceeasi. Ei cand vin, sunt in concediu. Noi in concediu plecam la munte. In cursul saptamanii suntem la munca, sambata e zi administrativa iar duminica e zi de odihna. Si nu neaparat pe malul marii.
Noi cand mergem la plaja nu o facem ca sa stam cu orele la soare...
Mergem doar pentru baie. Cantitatea de soare care se prinde de piele e doar un bonus, si nu un scop in sine.
Asa ca, asta e. Poate ca o sa ne mutam la munte ca sa putem veni vara in concediu la mare...

Luni

Ca in fiecare zi de luni, mi s-a parut ca ceasul suna mult prea devreme. Asa ca am mai lungit cat am putut sederea in pat si mi-am dezamagit caina, care ma astepta cu limba scoasa sa o scot la plimbare.
Mi se pare mai simplu ca luni dimineata sa se decreteze zi post-weekend si sa avem posibilitatea sa venim macar cu 2 ore mai tarziu, daca nu cumva deloc, la munca.
Oare numai eu am lenea asta de luni dimineata?