Un fluture...

Pornesc azi de la o reclama pe care deja o stie toata lumea si care probabil atinge corzi sensibile in sufletul majoritatii privitorilor.
Problema mea e ca nu pot vedea o reclama sau un film fara sa disec rezultatul sau actiunea sa imi dau seama cat de veridica e. Asa si acum, desi probabil voi starni proteste.
Cred ca deja aveti idee la ce reclama ma refer: la cea cu fluturele, de la Cosmote, in varianta originala cu o vrabie, nu un fluture

Deci, dupa ce am vazut de n ori reclama, nu pot sa nu remarc urmatoarele:
1. batranul sta pe banca cu tanarul. Pana aici e clar
2. batranul vede un fluture si intreaba ce e ala de 3 ori. Cand e intrebat a treia oara, tanarul se infurie
     De aici deriva mai multe optiuni:
a) batranul chiar nu stie ce e ala (poate sufera de Alzheimer)
b) batranul stie, dar verifica rabdarea si dragostea tanarului.
3. Varstnicul scoate de nicaieri un jurnal, il deschide la o anumita pagina si il da tanarului sa citeasca. Tare!
Buuuuun. Aici am ajuns la mai multe concluzii
a) Teama mea ca batranul ar suferi de Alzheimer e nefondata. Nu numai ca stie ce e un fluture, dar si-a adus aminte si in ce caiet/jurnal (ca probabil au fost mai multe la un tatic atat de atent si rabdator cu nestiutorul si enervantul intrebatorul fiu.
Fac aici o paranteza, pentru ca eu consider supraom pe unul care nu numai ca are rabdare sa raspunda la aceeasi intrebare de 21 de ori, dar mai si numara si apoi noteaza atent ce s-a intamplat. Eu recunosc deschis ca dupa o intrebare (aceeasi!) pusa de mai mult de 5 ori pierd sirul numararii si incerc sa abat atentia copilului spre altceva.
Revin insa la batran si fiul lui.
b) Intrebarea cu fluturele e premeditata (batranul avand la el jurnalul cu pricina si stiind exact unde se gaseste postarea respectiva)
c) Batranul vrea sa sublinieze ca tinerii din ziua de azi nu au fata de parinti rabdarea pe care au avut-o acestia cand erau tineri cu copiii lor (sunt insa curioasa cum ar fi reactionat cei doi, pe aceeasi banca, daca tanarul si-ar fi intrebat tatal ce e ala)
Dar....

Ma intorc iar la mine si la modul meu de a reactiona. Eu imi pierd rabdarea in fata intrebarilor mezinei daca depasesc un anumit numar, dar incerc totusi sa raspund la cat mai multe dintre ele (bineinteles, mai ales daca sunt diferite). Pe de alta parte, nici unul din copiii mei nu a suportat sa fie sarutat si imbratisat in mod repetat, la nesfarsit si din fericire nici nu prea repetau acelasi lucru la fel de nesfarsit. Or fi inteles ei mai repede explicatiile mele :))
Celor mari le raspund la subiect, sau daca subiectul ma depaseste ii trimit la dex sau google (tata ma trimitea la dictionar de fiecare data cand il intrebam ceva). Daca vorbim insa despre teoria cosmosului, relatiile interumane, ce s-a mai intamplat la scoala sau alte teme arzatoare, stam mai mult de vorba, pentru ca atunci experienta are un cuvant de spus.
Presupun insa (probabil in mod eronat) ca de la o anumita varsta un adult gestioneaza bine informatiile pe care le primeste, are un vocabular dezvoltat si o capacitate crescuta de adaptare la mediul inconjurator (exclud aici situatiile nefericite in care apare vreo boala, vreun atac cerebral sau alte probleme, temporare sau nu, care diminueaza capacitatea creierului de a stoca si prelucra date si informatii).
Orice intrebare, pusa repetat, in conditiile in care un adult deja primeste raspunsul denota in opinia mea ori un auz slab (care se exclude in cazul de fata) ori intentii ascunse (ca sa nu spun rea intentie)
Si atunci, in pofida sloganului Cosmote, nu pot sa nu ma intreb daca nu cumva batranul vrea sa isi faca fiul sa se simta vinovat ca nu are rabdare cu tatal sau si sa-i arate :"Uite ce am facut eu pentru tine cand aveai 3 ani! Tu de ce nu poti face acelasi lucru pentru mine?"
Si mai am o curiozitate: pe la 6 sau 9 ani sau chiar la adolescenta, ce a mai facut pentru fiul lui? De fapt, numai adolescenta m-ar interesa cum a gestionat-o. Exista si pentru asta jurnal?

20 de ani

au trecut de cand am spus, emotionati, "DA" in fata ofiterului de stare civila.

Jumatate de viata... Cu suisuri, coborasuri, cu momente crancene dar si momente incredibil de frumoase, cu intelegere si dragoste dar si cu momente tensionate si cateva certuri, cu 3 copii, griji pentru ei, nopti nedormite dar si momente de mandrie, si dragalasenie cand simti din plin ca merita sa fii parinte....
Eh, au trecut... Cand, nici nu stiu.
Ar fi atat de multe de spus, ca sa pot cuprinde cei 20 de ani, incat mai bine nu mai scriu nimic. Doar ca pe 12 octombrie s-au implinit, zi pe care am petrecut-o in pat, racita cobza, cu frisoane. Inca imi simt creierul de pasla, dar mai am un pic si termin saptamana de raceala.

Facebook pur si simplu

Ma intreba ieri o prietena de ce nu scriu mai des. Uneori mi se pare insa ca ce as scrie suna atat de banal incat nu mai are sens sa umplu si eu net-ul de banalitati.
De ceva vreme insa incerc sa trec cu vederea o chestie care ma agaseaza pe facebook. Nu stiu daca ati remarcat sau daca prietenii vostri preiau mesajele astea dar eu deja devin atat de satula incat mai am putin pana explodez, de mesajele preluate de n-spe persoane care se considera destupate la minte (printre care si prietene dragi mie).
Ei bine, pe "peretele" meu apar uneori mesaje care se cred a fi ale unei persoane cu o gandire elaborata, un fel de guru care are dreptate in toate, a carei (banuiesc ca e o ea, nu stiu de ce, si mai banuiesc si ca toate mostrele astea de gandire "avansata" apartin unei singure persoane) unica parere e valabila... Mesajele se incheie invariabil cu chestii de genul "Copiaza daca ... si esti mandra de asta", "Posteaza si tu daca... crezi la fel", "Preia si tu daca...".
E adevarat ca sunt gandite astfel incat sa indemne la actiune dar asta imi demonstreaza o data mai mult ca omul e un animal social si deseori nu ii place sa ii fie pus/a la indoiala curajul/indrazneala de a urma turma. In consecinta pagina mea se umple constant de mesaje de genul asta care ma fac sa filozofez pe seama prostiei si naivitatii umane. Acum sunt convinsa ca prietenii mei care preiau mesajele ma vor condamna ca lovesc atat de adanc in spiritul lor de sustinere, dar mie mi se pare absurd sa las pe altul sa gandeasca pentru mine.
De multe ori chestiile astea pe post de gandire filozofica sunt pline de alte chestii implacabile, generalizari absurde, gen intotdeauna/niciodata, toti/toate, sau niciunul/niciuna. Nu stiu cine genereaza tampeniile astea dar eu sunt satula de ele. Daca ar aparea unul la cateva zile nu m-as formaliza si l-as trece cu vederea. Problema mea insa rezida in faptul ca vad acelasi mesaj de nu stiu cate ori pe zi, preluat de o gramada de persoane. Si mai ca imi vine sa urlu.
La fel de satula ca de reclamele la "Tuc", care ma scot din sarite si imi cresc tensiunea. Cu "Tuc"-ul e alta poveste, dar daca aia care au conceput reclama isi imagineaza ca o persoana ca mine ar credita un/o individ/a care inghite o casa de marcat sau un colet ca stie ce e ala gust, se insala amarnic. In consecinta asociez biscuitii cu pricina cu un gust de carton expandat un pic metalic si pana acum nu am facut efortul de a verifica daca e asa.
Asa ca, revenind la problema initiala, dragi prieteni, daca cititi aici si credeti intr-adevar in mesajele astea, abtineti-va sa le mai preluati. Un singur comentariu la postarea initiala, daca sunteti total de acord cu ce elucubreaza, e suficient. Chiar nu trebuie sa dovediti nimic nimanui preluand mesajul. Si eu va voi fi recunoscatoare!

La multi ani, fiule!

In urma cu 19 ani fara o zi, imi ardeau calcaiele sa ma duc la Sala Sporturilor. Eram chiar la termen sa nasc, dar daca nu ar fi intervenit si sotul si mama eram in stare sa imi transport burtoiul in tribune ca sa fac galerie sotiorului care participa la un concurs de karate, full contact.
El a plecat cu inima cam stransa ca ma lasa acasa iar eu am ramas acasa la mama, sa nu care cumva sa se intample in lipsa lui vreo chestie neintamplata si sa nu fie cineva langa mine.
Am stat cu sufletul la gura pana pe la vreo 10 seara, cand a aparut la usa mamei plin de sange. A rasuflat usurat cand a vazut ca sunt inca acolo, dar pe mine m-au luat durerile instantaneu. Pe vremea aia nu erau telefoane mobile, telefon fix nu a avut in zona, asa ca spre final, cu gandul la mine, nu s-a mai putut concentra.
Deci, odata ajuns la mama s-a spalat un pic, am trecut pe acasa sa luam bagajelul pt spital si dusi am fost. Asteptam cu nerabdare sa imi strang fetita in brate, Romulus era si el emotionat, poate la fel de mult ca parintii mei care asteptau sa isi vada prima nepotica.
Da, vorbesc despre o "ea", pentru ca pe parcursul sarcinii, inclusiv la echo, mi s-a spus ca avem fetita. In consecinta, tot ce am cumparat inainte a fost roz si rosu. Alesesem si numele, deci totul era pregatit pentru venirea ei pe lume.
Medicul meu era de garda, asa ca a fost doar o chestie de timp pana cand durerile alea usoare s-au transformat in dureri atroce, apoi, cand am simtit ca deja corpul meu se rupe in zeci de bucatele, dupa cateva ore cat o eternitate, am reusit sa imi aduc mogaldeata pe lume.
S-a nascut in dimineata zilei de 11 septembrie, la ora 04.17, cu un scor Apgar 9 si o greutate de 3200 g. Initial am vazut doar un corp micut si rozaliu vanat, intors cu spatele la mine si care avea o claie mare de par blondut. Socul a venit cand doctorul mi-a zambit, m-a felicitat si mi-a urat sa imi traiasca baiatul! Baiat! Si fetita mea? Apoi m-a intrebat calm cum il cheama. Cum sa-l cheme? Habar nu aveam, nu pregatisem nici un nume de baiat, in eventualitatea ca...
Doctorul a iesit sa imi felicite si sotul care masura holul si numara dalele de gresie. Din cate am inteles apoi, se pare ca acelasi soc l-a avut si el, incat a si uitat sa-i multumeasca doctorului. I-a intors spatele, convins ca doctorul rade de el.
Cand mi-am revazut puiutul in salon, era o mica mumie infasata si doar fata micuta si aparent lipsita de gene si sprancene se schimonosea a plans. Era blond, atat de blond incat parea aproape alb parul lui, lung pana la umeri. Singurul baiat intre 9 fete.
Sar peste tot ce ni s-a intamplat in spital, peste perfuzia bagata in capusor dupa vreo 2 zile de stat in spital, ca nu se hranea, peste disperarea mea cand a inceput sa miste capusorul si imposibilitatea de a gasi vreo asistenta sau doctor timp de 10 minute...
Eh, a trecut, dar sperietura de atunci nu am uitat-o nici acum
Problema principala la nastere a fost ca nu stiam cum se numea mostenitorul nostru. In lipsa de alte idei si nume ales inainte, ne-am gandit ca daca il cheama ca pe tata se supara socru-meu, daca il cheama ca pe socru-meu se supara tata... Asa ca pe fiul nostru il cheama ca pe doctor: Octavian. Nici macar nu ne-am gandit ca ar putea avea 2 prenume, atat de greu ne-a fost sa ne gandim macar la unul.
Si a crescut, cu parinti nebuni care il aduceau de la plaja in geanta de voiaj, leganat in mers, care il  duceau la concerte si la teatru unde dormea dus in timp ce acasa se trezea la cea mai mica miscare...

 

 La multi ani, fiule, sa iti fie viata plina de bucurii si impliniri, sa ai parte de tot ce iti doresti, sa fii iubit si inconjurat mereu de oameni dragi!

Reteta pentru dezastru

Am mai scris ca locuiesc la tara, dar deseori fac drumuri in urbea mea natala. Ca de obicei, mezina ma insoteste si pe cat trece timpul, pe atat e mai greu, ca mica mea mica e fasneata, curioasa si neastamparata. De obicei trebuie sa o tin zdravan sa nu o zbugheasca de langa mine, si tot ca de obicei, cealalta mana e invariabil ocupata.
Asa ca azi, dupa o tura pe la magazine, cu sacosa incarcata si pitica tinuta de manuta, iau decizia deloc inteleapta de a nu mai ocoli piata din Tomis III si a trece direct printre randuri. S-a intamplat ca in momentul in care am luat decizia asta sa ma sune o buna prietena, asa ca pun ditamai geanta burdusita pe umar, pun telefonul la ureche si cu ochii pe pitica incerc sa o ghidez printre lazi si ladite pe un culoar ingust.
Ioana mi se zmuceste din mana, eu dau sa o tin mai bine, fac un gest necugetat cu geanta si vad in fractiuni de secunda cum o ladita cu zmeura de pe o taraba isi imprastie continutul pe jos. Ma uit nedumerita la fructele rostogolite, la individa care venise repede urland de dupa tejghea, ca ce se face ea, ca nu le mai cumpara nimeni si trebuie sa le iau eu. Ioana statea incredibil de cuminte langa mine.
Si le-am luat... Logic, era vina mea ca nu fusesem atenta. As fi putut face pe nesimtita si sa plec de acolo doar cerandu-mi scuze. Numai ca spiritul meu civic si simtul raspunderii urlau simultan in mine. Am scapat insa destul de ieftin, pentru ca, din fericire, nu se varsase tot continutul lazii. Ramasesera destule in ladita! Asa am adaugat la bagajul deja existent cu o idee mai mult decat un kilogram de zmeura si am scos din buzunar 16 lei.
Cat pretuieste, domne, o secunda!

Vine frigul

De cateva zile ma chinuie rau talentul in ale tricotatului. Am vazut niste fire pe Breslo, mi-am comandat avand deja in minte destinatia finala. Si m-am apucat plina de avant sa ii tricotez un poncho Ioanei, in pauzele de la celelalte chestii pe care le fac in acelasi timp. Am masurat, am lucrat, am incheiat in parte si nu am mai avut rabdare sa il cos pe tot si l-am probat Ioanei. Copila nu a inteles ce vreau. Ea tot incerca sa bage manutele in ... ceva, si a tot incercat si daca a vazut ca nu reuseste l-a scos, iar mie mi-a pierit tot avantul de a-l mai incheia. Acum o astept sa mai creasca, poate pricepe ca exista si lucruri de imbracat care doar stau pe tine...Si cand ma gandesc ca deja o vedeam cu poncho si fustita si ghetute si....
Acum trebuie sa ma apuc sa ii fac si Sandrei un fular si un fes, poate pana la iarna le termin... Si daca imi iese planul, poate ii fac si niste mitene ca de mult ma roaga iar eu habar nu am cum se fac. Macar am bunavointa si avant muncitoresc. Ce o iesi la final, oi vedea eu daca poate fi purtat

Asta-i impricinatul. Observati firele iesind artistic in partea dreapta jos.V-am zis ca nu l-am terminat...

Prietenie virtuala

In ultima vreme citesc bloguri ale unor prieteni de suflet. Particip, spectator nevinovat in fata monitorului, la trairile lor, plimbarile, experientele lor de viata. Si ma simt apropiata de ei de parca i-as cunoaste de cand lumea.
Si cum gandul zboara, inevitabil, uneori, catre ce am facut bine sau nu in cresterea copiilor mei, imi revine in minte un moment de acum cativa ani, cand ii dadeam, credeam eu, o lectie de viata fiului meu: adica ii spuneam ceea ce credeam eu ca e un adevar imbatabil, reflectat in experienta mea (de atunci) de viata.
Ei bine, fiul meu imi spunea de "prietenii" lui de pe net, de pe mess, iar eu insistam ca nu sunt prieteni, ca sunt doar cunostinte. Prietenii ti-i faci in viata reala, traind, intalnindu-te, impartasind aceleasi experiente, bune sau rele.
Ba bine ca nu! Recunosc ca am gresit, desi nu total. La cei vreo 600 pe care ii avea atunci in lista de mess, ma indoiesc serios si acum ca toti erau prieteni. Insa la fel de deschis recunosc ca poti avea prieteni pe care sa nu-i fi intalnit niciodata, dar pe care sa ii simti aproape, pliati pe sufletul tau, gata oricand sa iti spuna o vorba buna, sa te incurajeze sau sa iti dea un sfat, de departe. Prieteni care sa rezoneze cu tine, sa simta ce simti, sa iti puna inima la bataie si creierul la incercare.
Asa ca... dragii mei prieteni virtuali, va fac acum o marturisire: va iubesc si va multumesc ca faceti parte din viata mea si o imbogatiti atat de deplin si delicat.

14 ani

Au trecut 14 ani de cand imi priveam, in patucul ei minuscul, fetita mea dodoloata, abia intrata in lume. Pe 26 august 1997, abia trecusera 17 minute din noua zi cand Alexandra a intrat in noua lume tipand. Un bot de om negricios, cu manutele si piciorusele incretite, isi cerea asurzitor dreptul de a fi iubita si ocrotita si alinata in brate calde.Si din primul moment, de cand a fost pusa imediat in incubator, alaturi de un baietel pe care aproape se urcase si catre care isi intindea manutele mici, a inceput lungul drum spre devenire.
O incantare, ca si acum, micuta mea fiica a devenit pe parcurs o domnisoara delicata, desteapta si frumoasa. Cum altfel sa o vad, daca e a mea?
Sunt atatea de spus si atat de putine cuvinte gasesc acum sa pot exprima ce simt.
La multi ani, scumpa copila! La multi ani! Sa iti fie viata plina de iubire si fericire, sa ai parte de provocari pe care sa le depasesti surazand si care sa iti intareasca vointa si caracterul, sa fii inconjurata de prieteni dragi si sinceri, sa fii iubita, cand va veni timpul de un om care sa stie sa te aprecieze pentru ceea ce esti si sa traiesti facand bine celor din jurul tau chiar daca nu vei primi mereu recunostinta lor.
Scumpa mea scumpa, te iubim mai mult decat voi putea vreodata spune in cuvinte.

Zile normale

Am chiulit iar de pe blog, desi intru zilnic pe net. Se intampla atat de multe si eu sunt doar spectator. A venit tabara de la Ibanesti, a trecut, am rezonat alaturi de tabarasi, mi-am incarcat sufletul cu imagini minunate, mi-am dorit sa fiu si eu acolo, mi-am facut o gramada de planuri...
In rest viata decurge "normal", iar uneori simt ca sunt spectator doar al propriei vieti, sau mai bine zis, dupa o replica aproximativa dintr-un film, sunt personajul secundar si nu eroina din viata mea.
Ma multumesc sa exist si sa imi duc molcolm existenta. Astept inca furtuna care ma va scoate de pe fagasul asta, imi va face sangele sa pulseze in vene, adrenalina imi va invada corpul si voi trece la tranformarea planurilor in realitate. Acum insa, atat cat mai e vara, sunt parca o ursoaica hibernand. Ma privesc din afara, nu prea imi place ce vad dar trec mai departe, surazand. Inca o zi, si inca una...

Noua lege a Sanatatii (buzunarelor catorva alesi)

Rasfoind stirile, am dat peste geniala idee a ministerului sanatatii (a scumpilor guvernanti ai acestei tari de fapt) de a reforma sistemul sanitar si de a organiza spitalele ca fundatii. Cica dupa modelul olandez, cel mai performant din Europa. Zic ei. Numai ca aia au implementat sistemul acum 11 ani si inca mai lucreaza la el. Si cum la noi orice reforma tine de cel putin 2 ori mai mult decat in restul lumii cu rezultate de 2 ori (ca sa nu zic mai mult) mai proaste, nu stiu cat va dura pana cand asa zisul nou sistem va fi implementat. Ce ma frapeaza insa, in majoritatea articolelelor ce comenteaza noua lege a sanatatii se specifica faptul ca " În Olanda, cea mai ieftină asigurare de sănătate este 1.000 de euro pe an."
Uita insa sa spuna ca acolo salariul minim este de 1398 euro pe luna (vezi salariul minim pe tara pe wikipedia), in timp ce la noi este de 162. In plus, ei platesc direct asigurarea de sanatate, aia de 1000 de euro, in timp ce la noi statul ia 12% din salariul ala amarat (am pus si ce ii e retinut salariatului si ceea ce plateste firma pt el). Un calcul sumar arata ca un olandez plateste 71% din salariul pe o luna pentru a beneficia de servicii medicale un an intreg, in timp ce la noi cuantumul, raportat la o luna, ajunge la 144%. Deci noi platim mult mai mult, in sistem real, decat platesc olandezii si beneficiem de servicii mult mai proaste.
Am serioase indoieli ca se va schimba ceva in bine odata cu implementarea noii legi, in opinia mea banii doar isi vor schimba destinatarul. Daca insa se va schimba si cuantumul contributiei, ca sa ii ajungem pe olandezi, va fi si mai rau decat e deja.

Nu incercati acasa!

Majoritatea covarsitoare a celor ce gatesc va spun cum sa faceti. Eu va spun cum sa nu faceti. Deci, nu lasati ouale sa fiarba si sa intrati pe blogurile preferate. Riscati sa ajunga asa:

Sa va spun ca nici macar fumul nu l-am simtit pana nu a venit fiul meu sa-mi spuna de ele? Camera lui este insa mai aproape de bucatarie...

Ioana si pisicile

Am mai scris ca mezina iubeste pisicile. Evident ca iubeste cam tot ce misca, mai putin insectele. Tot ce poate lua in brate, ia. Daca e ceva mai mare, se multumeste sa priveasca. Ceva mai incolo de casa noastra, pe un teren viran, un nene isi aduce caprele la pascut. De cate ori trece pe acolo Ioana se opreste la gard si behaie pana cand ii raspunde o capra. O fi vreun ritual de care eu nu stiu, vreo formula de politete care scapa urechilor mele de adult? Perfect posibil.
Pisici sunt cam peste tot in comuna. Noi nu avem, din cauza catelelor care nu le suporta. Dar cred ca nu ar avea viata lunga la noi nici daca as feri-o de catele dar ar intra pe mainile Ioanei. Ar scapa rapid de toate cele 9 vieti pe care se presupune ca le are.

Orice pisica e binevenita pentru dragalit, indiferent de dimensiuni si culoare. Si ca sa va arat ca e asa cum va povestesc, va las sa va delectati cu 3 filmulete, fiecare avand-o protagonista principala pe Ioana. Protagonista secundara e schimbabila. Faceti insa, va rog, abstractie de comentariile si rasetele din primul clip. Motanul, Mosu', le apartine parintilor mei :). Desi imaginile sunt uneori dure si nu sunt indicate persoanelor sensibile, mentionez ca nici un animal nu a fost grav ranit pe timpul filmarilor.

 

Interactiuni

Rareori se intampla sa plec undeva fara mezina. Nu stiu, de fapt, daca am iesit fara ea de cel mult 10 ori in 2 ani. Numai ca ieri a fost una din zilele astea, cand plec (numai cu treaba), fara ea dupa mine.
Drumurile la dentist nu sunt pentru ochi de copil nevinovat, ca mie imi e o frica de mor de fiecare data cand ma duc. Am tot amanat mersul la doctor, iar acum a devenit stringenta problema...
Ei bine, o apuc eu vitejeste pe ulitele comunei mele luminate, ajung in statie si ma asez pe bancuta. Ce sens avea sa stau in picioare, in soare, langa ceilalti potentiali calatori, cand bancuta aia, cu parasolar, statea singurica?
Asaaaa, ma asez, ma uit ca nu vine microbuzu' si cad in reverie. Langa mine se protapeste un nene, de vreo 65-70 de ani. Il privesc de jos in sus, el ma priveste de sus in jos. Nu stiu ce sa admir mai intai: zambetul stirb, smecher si destul de sincer, sclipirea jucausa din ochi, camasa albastra cu maneci lungi suflecate inegal, pantalonii deschisi dar legati vitejeste cu o sfoara sau toiagul din mana lui, completand perfect pitoreasca aparitie?
Se decide sa imi vorbeasca, asa ca ma intreaba:
-Soarele nu ii bun?
-Nu, prefer sa stau la umbra...
-Aha, si te-au gonit de acasa?
-Am plecat ca am treaba...
-Unde? vrea el sa stie
-La dentist! urla sinceritatea din mine
-Auzi... Da' bani ai?
-Am!
-Vrei sa iti dau una? ma intreaba el brusc aratandu-mi toiagul
-Pentru ce? ma mir eu, nevenindu-mi a crede, tot mai convinsa ca mosul ma crede vreo cunostinta de-a lui, ratacita, care trebuie adusa pe drumul cel bun prin mijloace neortodoxe
-Ca sa te faci mai frumoasa, raspunde el, si zambetul sugubat ii apare iar in coltul gurii
-Nu mai imi trebuie, ii raspund eu, dupa ce socotesc scurt cati ani am
-Bine atunci, se intoarce sa plece
-O zi buna, ii urez, cand il vad ca pleaca
Se intoarce spre mine, cu un zambet deplin, si imi spune pe un ton incredibil de bland
-O zi buna si tie!

Un alt motiv de fericire

Scriam ieri despre motive de fericire. Azi insa plutesc. Nu numai ca imi vine combina, dar am aflat o veste pentru care imi vine sa chiui si sa cant prin casa. Prietena mea virtuala, Gabi , a iesit din spital si acum e acasa, inconjurata de cei dragi. Asteptam de mult vestea asta, de cand citisem cu lacrimi in ochi ca a fost la un pas de moarte dupa nasterea micutului, ca trece prin clipe foarte grele, ca nu il vede pe micul Vladimir, ca... o multime. E greu sa stii ca cineva pe care il simti aproape, cu care ai impartasit temeri, bucurii si sperante, sufera. Oarecum (pt ca suferinta ta nu se poate compara nici pe de parte cu a lui) suferi alaturi de el, ai vrea sa-i dai din puterea ta, sanatate din sanatatea ta, sa ii stergi lacrimile si sa ii pui pe buze un suras. Dar, gata! Ieri incepea o noua saptamana in spital, azi e in sfarsit acasa, alaturi de familie!
Asta da, motiv de fericire.

Fiti si voi alaturi de ea, traiti si voi bucuria ei, urati-i si voi sa se refaca repede (inca mai are mult de recuperat si mers la controale). Orice vorba si gand bun ii vor da mai multa putere si vor grabi vindecarea.

Motive de fericire

Ma surprinde uneori de cat de putin avem nevoie sa fim fericiti. Nu spun ca fericirea e eterna, dar uneori unele momente sunt perfecte, magice. Si le purtam uneori cu noi  uitand de ele ca peste zile sau ani brusc sa ne aducem aminte de ziua respectiva, de momentul respectiv, de mirosul care plutea in aer sau orice alt detaliu, aparent insignifiant, care a contribuit la creionarea ACELUI moment.

Azi aparent un lucru simplu m-a facut sa zburd. Am platit (am imprumutat dar nu mai spuneti la nimeni) pentru combina frigorifica atat de necesara si maine o primesc. Ei bine, uitasem cum e sa stai, sa te gandesti, sa admiri, sa alegi, sa te razgandesti, sa te uiti iar, sa compari si in final sa decizi :pe asta il vreau! Cam asa a decurs dimineata mea. Si apoi a sunat al meu sa ma intrebe ce platim mai inainte (fir-ar!), ca el a luat salariul, la fel de mic ca scrisul ala de pe etichete pe care comerciantul nu vrea sa il vezi, dar pe care e obligat sa il puna. Ei bine, de cate ori vine momentul platii si cand fac totalul vad ca nu imi ramane mai nimic, indiferent in ce dispozitie eram initial se intuneca totul si ma gandesc iar cum o sa rezistam.

Probabil ca nu va spun nimic nou si pentru multi dintre voi viata asa e: multa disperare si putine momente  fericire in scurte reprize care lumineaza intunericul si te tin pe linia de plutire. Stiu ca probabil peste ani (cand o sa moara si combina asta frigorifica), imi voi aminti de momentele de azi. Momentele alea in care pentru cateva minute am uitat de toate greutatile.

Popa - omul diavolului

Ieri a fost o zi iesita din banal, cel putin a doua jumatate. Programul de seara cuprinde invariabil iesirea pe afara cu prietenele cu copilasi, timp in care realizam doua lucruri majore: copiii se joaca si socializeaza si noi stam de vorba. Nici nu va inchipuiti cate lucruri au mamicile sa isi povesteasca.!
Ei bine, aseara am sarit peste programul asta. Sotul meu a venit de la munca, s-a schimbat si a iesit in fata casei sa indeparteze buruienile. Am imbracat mezina si am iesit si eu sa il ajut, cu toti copiii. Uitate in fata curtii erau si niste pietre pe care le-am tot lasat in ideea ca le vom folosi cumva, dar aseara am decis sa le caram in curte.
Nu m-am gandit sa o leg pe Leea, cat timp noi am stat pe langa gard ea a stat cuminte in curte, ca stie ca nu are voie. Insa, intr-un moment de neatentie, tentatia fiind prea mare, a zbughit-o pe poarta.
Caina mea a uitat bunele maniere si ce a invatat candva la dresaj si nu mai vine cand o chem. Unul din noi trebuie sa se duca dupa ea, asa ca s-a dus al meu sot.
Cateva case mai incolo, in dreptul casei preotului, era plin de copii si cativa adulti. Popa s-a dotat in ultima perioada cu pistol cu aer comprimat, cu care omoara pisicile care ii tulbura porumbeii, ca e crescator de porumbei popa ist.
Si il vad pe idiot cum ridica mana, cu arma, o indreapta spre caina mea si TRAGE. Primul l-a ratat, caina a inceput sa latre (a simtit ea ca are asta suflet hain), l-a tras si pe al doilea (tot ratat) si la al treilea a reusit sa ajunga al meu in fata lui, sa se puna in fata armei si sa ii spuna :"Trage in mine!". "Nu, ca in dumneata nu trag!". Eu ramasesem blocata, m-as fi dus sa ma infig in gatul ticalosului dar Ioana urla de se auzea pana la coltul strazii, asa ca m-am intors. Culmea e ca tot popa era cu gura mare, ca el cheama politia, ca am lasat cainele dezlegat si fara botnita pe strada! Eu as fi vrut sa o cheme, sa fac si eu sesizare cu privire la faptul ca individul trage cu arma din mijlocul copiilor (daca lovea vreunul?) si ca e vinovat de cruzime si rele tratamente impotriva animalelor. Eu plateam o amenda, el ce patea? Tind totusi sa cred ca nimic, la cate relatii are
Leea parca era teleghidata. Ar fi venit si s-ar fi dus, nu stia daca sa aibe incredere sau nu, latra in stanga, se intorcea, se ferea, mai latra un pic... Caina mea e debusolata, ca a vazut si adulti, si copii langa ea, care, cel putin in opinia ei, vroiau toti sa ii faca rau. Abia am prins-o si am adus-o in curte, unde e logic ca am legat-o si pe ea. Acum sunt doua care schelalaie sa le dau drumul. O sa le dau pe rand voie sa alerge prin curte...
Am iesit dupa aceea cu prietena mea, dar eram inca atat de ravasita incat nu prea am discutat nimic, mai mult am monologat eu si injurat pe preot. Mai scotea si ea cate o interjectie din cand in cand si incerca (fara preamare succes) sa imi mute gandul de la incident. Nici cu cealalta prietena a mea nu cred ca am vorbit la telefon prea inteligibil. Totusi, printre picaturi, am reusit parca sa spun si cateva chestii normale, dar nu bag mana in foc pentru asta.
Cand am intrat eram inca atat de furioasa incat am mai stat inca 2 ore fierband la foc molcom, pana cand, gratie divinitatii am intrat pe blogul lui Mel si am gasit acolo oameni minunati cu care am putut vorbi, am pus tara la cale si m-am calmat. Daca citesti aici (nu-i nevoie sa te deconspir ca stii ca de tine vorbesc), stii ca iti multumesc din suflet pentru discutia noastra nocturna.

Kabea - concurs cu premii minunate, naturale si-aromate

In ultima vreme mi se intampla sa fac tot mai multe lucruri in ultimul moment, adica in ultima zi. Mai ales la concursuri. Las de la mine, las... ma gandesc ca oricum nu am cum sa castig, asa ca la ce bun sa mai particip, si apoi brusc, in ultima zi, de fapt in a doua jumatate a ultimei zile, ma paleste intrebarea :"Dar ce-ar fi daca...? Daca as participa si as castiga ceva?"
Acum insa, particip nu numai pentru ca premiile sunt minunate ci si pentru ca imi face placere sa impartasesc cu voi blogul acesta, care gazduieste concursul, si produsele acestea fine, naturale, extraordinare.
Gasiti aici toate detaliile despre concurs. Daca vreti sa participati, si ar fi de dorit sa o faceti, actionati acum, ca e ultima zi!
Cat despre blog si stapana lui, numai lucruri bune. Indiferent ca va doriti un sapun prietenos cu pielea dumneavoastra, spumos, hidratant, antibacterian, un gel inmiremat de dus, creme naturale, pentru corp sau pentru picioarele obosite, sau daca vreti o prajitura buna -buna, gata de savurat dupa o zi plina, aici e locul pe care il cautati si pe care trebuie neaparat sa il vizitati. Si daca aveti si copilasi si vreti sa impartasiti nastrusniciile varstei, atunci cu atat mai mult trebuie sa pasiti "pragul" acestui blog minunat.
Va poftesc inca o data la concurs. Haideti si voi! Cu cat suntem mai multi, cu atat e mai distractiv!

Salon de tatuaje - tinere talente

Spuneam de mezina mea ca a luat obiceiul sa isi mazgaleasca burtica, si nu numai: mainile, picioarele sunt la fel de bune pentru desenat. Frate-sau a venit cu ideea sa ma dotez cu o halca de porc, cu tot cu sorici, sa iau un aerograf pentru tatuaje si sa dau posibilitatea tanarului talent sa se desfasoare. In cazul acesta in maxim 2-3 ani imi deschid o firma cu tatuaje extreme si periculoase, ca va trebui sa fii si curajos si inconstient si doritor de senzatii tari, un pic si deschis la nou, ca nu se stie ce opera va iesi din manutele dibace ale fie-mii.
Ca sa va faceti totusi o idee despre cum arata acum tatuajele cu pixul, trebuie sa va arat o mostra:

Ce ziceti, am sanse sa-i deschid un salon de tatuaje?

Si frigiderele se impusca

Incepusem mai devreme sa scriu despre Arctic si faptul ca am asteptat ieri degeaba sa vina careva de la ei sa imi spuna ce are. Asteptam de fapt de o saptamana, de cand chestia care ar fi trebuit sa imi tina alimentele in siguranta a devenit dulap. Am aflat insa cu stupoare, dupa o zi de asteptare, ca fuseseram reprogramati pt 3 august.
Dimineata deci eram furioasa, m-am apucat sa scriu despre ce cred eu despre asta, cand m-a sunat al meu sa imi spuna ca totusi vine cineva intr-o ora. Si diagnosticul a fost trist... Combina mea frigorifica a murit, fie-i tarana usoara.
 Se pare ca nu a mai rezistat saraca si a pierdut freon, undeva in partea de sus. Ca sa o inlocuiesc, ar costa 8-9 milioane. Si pt ca si motorul e ars, ar costa si ala 5 milioane.
Numai bine cat as lua o combina noua.
Problema problemelor e ca deocamdata nu am banii cu pricina si nici cum sa iau un frigider in rate. Am avut acum cativa ani ceva luat in rate, am intarziat cu plata si amu suntem pe lista neagra.
Cineva mi-a spus glumet ca mai e un pic si vine iarna. Vine, vine, da' frigider tot imi trebuie. Ceva idei aveti cum ies eu din chestia asta?

Catelele mele razboinice

Am mai povestit despre catelele mele. Una are 4 ani, cealalta cred ca vreo 3 ani si jumatate. Amandoua sunt catele lup si practic fac parte din familie, chiar daca stau in curte.
Pe cea mare, pe Leea, am luat-o cand era doar un bot de blana, cu urechi ciulite si codita neastamparata. Avea doar 2 luni si 2 zile cand a intrat in familia noastra si a fost indragita din prima clipa. O cunoscusem cu doua zile inainte, la niste prieteni. De fapt la prietena, ca sotul era plecat in voiaj. Sotul meu, cand a vazut-o, mi-a spus ca va fi a noastra, iar eu doar am zambit, ca nu ma gandeam ca ar fi dat-o. Dar 2 zile mai tarziu, cand a venit sotul, prietena noastra m-a sunat plangand si m-a intrebat daca vrem sa o luam. In apartamentul lor de 2 camere nu era loc si pentru ea. Si am luat-o. Delicata, jucausa, era compania perfecta pentru Sandra. Cat a fost sotul meu plecat am tinut-o cu mine in camera, apoi pe hol pana in primavara. Ce m-a facut sa o exilez in curte a fost faptul ca in mintea ei locul ei in haita era imediat dupa mine, inaintea copiilor mei.
In momentul in care a dat sa o muste pe Sandra, cu mare parere de rau, am exilat-o in curte, in casuta ei. Fiind crescuta in casa practic, e inspaimantata de moarte de tunete si fulgere. Cam cu o ora inaintea unei furtuni simte ca vine ploaia si incepe sa se agite si sa schelalaie. Brusc cusca nu mai e buna si cauta adapost in holul de la intrare.
Pe Xara am adoptat-o acum mai bine de doi ani. Eram inca insarcinata cand in dimineata unei zile de martie, cand sotul pleca la munca, am vazut-o prima oara. Era plina de sange, cu o sarma in jurul gatului. Ploua marunt si rece, Romulus era deja in criza de timp, eu nu as fi reusit sa ma descurc cu ea, asa ca am lasat-o unde era. M-am uitat dupa ea in cursul zilei, dar nu am mai vazut-o. Seara, cand Romi a venit acasa, mi-a spus ca e in fata casei preotului, la 3 porti distanta de noi. Tot plina de sange, tot cu sarma aia nenorocita in jurul gatului, dar leoarca si epuizata. Avea langa ea 2 bucatele de paine. Am adus pateu, botnita Leei si o pelerina de ploaie ca sa o putem lua sa o ingrijim. Cu putin pateu in fundul botnitei am reusit sa i-o fixam ca sa putem avea curaj sa o transportam. Nu stiam cum va reactiona, daca e agresiva, daca va incerca sa muste. Era clar ca oamenii o adusesera in halul ala si nu stiam cata incredere are in oameni.
Am bagat-o in casa, am sters-o, i-am scos sarma care i se strangea in jurul gatului. Sarma simpla, doar cu un lat, era proiectata sa se stranga in jurul gatului daca s-ar fi smucit. Initial crezusem ca i-a patruns in carne, dar sangele era de la picior.
Unul din prietenii nostri dragi este medic veterinar si l-am chemat sa o vada. Ne-a spus ca are tripla fractura de humerus, fusese batuta zdravan si trebuia operata. A si operat-o cateva zile mai tarziu. Avea osul facut zob, a trebuit sa indeparteze toate micile fragmente si sa incerce sa adune la un loc ce mai ramasese cat de cat intreg. I-a pus tija pentru a permite osului sa se refaca. O luna de zile, pana cand s-a vindecat rana, am tinut-o in casa. Ne temeam ca o va ataca Leea si ea nu va putea sa se apere. In plus trebuia sa am permanenta grija de rana, avea obiceiul sa isi sfasie bandajul si sa linga rana. A lins-o atat de mult odata incat a desfacut partial cusatura...
E de la sine inteles ca Leea nu a privit cu ochi buni intrusa, iar eu nu am putut sa o dau mai departe, chiar daca Radu, prietenul nostru veterinar ii gasise alti stapani. Asa ca dupa ce s-a refacut, Xara a primit si ea o casuta si a ramas sa imparta curtea cu Leea.
Recunosc ca sunt mult mai linistita cu ele in curte, pentru ca in zona s-au inmultit tiganii. Au inceput sa intre in curtile oamenilor si sa fure. La mine insa nu intra... Nici macar aia de la apa nu au curaj sa intre fara sa ma strige sa tin catelele...
E la fel de la sine inteles ca au uneori dispute. Pana ieri Xara se lasa batuta si reuseam sa le despart singura destul de usor. Ieri insa ceva s-a schimbat. Se innorase, Leea era agitata si stiam ca vine furtuna. Ea isi ocupase locul din hol cand banuiesc ca a intrat si Xara. S-au luat la bataie. Am iesit rapid si am incercat sa le despart. Nu am reusit. A iesit si Tavi, el tragea de Leea, eu de Xara... Erau atat de inclestate incat nu am reusit sa le despartim. Am trimis-o pe Sandra sa imi aduca apa, am turnat-o peste boturile lor... Nici uneia nu ii place apa, dar acum nici nu s-au sinchisit. Cand am reusit in cele din urma sa le despartim, Leea era plina de sange. O ureche sfartecata, cu varful lipsind, cealalta si ea sfartecata... Xara numara 3 urme de colti, deasupra ochiului una, una pe bot si una la ureche.
Imi venea sa plang de mila Leei, sangera cumplit si eu nu stiam ce sa ii fac. Am incercat sa ii dau cu apa oxigenata (a luat sotul meu in drum spre casa ca eu nu mai aveam), dar sangerarea a fost si mai puternica. S-a scuturat de cateva ori langa mine si eram plina de sange din cap pana in picioare. Holul la fel de plin de sange. Din nou a venit Radu sa le vada, sa ne prescrie un praf cu care sa ingrijesc rana, cu recomandarea sa il amestec cu naftalina maruntita ca sa tin mustele (si ouale lor) la distanta de rana.
Am cautat aseara naftalina de am innebunit. Am intrebat la toate magazinele din zona (singurul care stiam ca are era inchis), vecinii, prietenii, oamenii de pe strada. Nimeni nu avea asa ca i-am dat doar cu praful ala simplu si dimineata am cumparat. Pe Xara am legat-o...
Leea nu va mai arata niciodata ca un caine lup. Dar e frumoasa si mi-e draga si asa. Imediat ce i se va vindeca rana voi pune poze sa o vedeti.

Apa si consecinte

De cateva zile Ioana a descoperit paiele si noi modalitati de a se juca cu apa. Stie sa bea cu paiul dar nu prea are haz sa bei apa asa, insa daca sufli prin pai in paharul cu apa distractia e mare!
In consecinta, in ultimele zile, covoarele, lenjeria de pat, chiar patul, hainele de pe ea, unele chiar din sifonier au inceput sa cunoasca APA in afara experientei spalarii.
Pana acum nu m-am opus acestei noi descoperiri, pe principiul ca e vara, se usuca repede si copilul trebuie sa exploreze. Nu sunt convinsa ca as fi reactionat la fel daca ar fi fost iarna.
Ei bine, azi Ioana a cerut iar apa si dupa numai 5 minute a venit sa ii mai dau. Statea pe hol, la televizor (dimineata are 1/2 de ora de desene) unde are si o canapea.  M-am dus sa vad ce s-a intamplat cu apa. Balta pe canapea, pe jos, pe telecomanda...
M-am suparat. Nu pentru ce facuse, ar fi trebuit sa intuiesc ce va face, ci pentru ca cerea imperativ sa ii mai dau apa. Inlocuiti "imperativ" cu "urlete"..
Am asteptat sa traga un pic aer si pe un ton mai rastit i-am spus ca nu ii mai dau si apoi am intrebat-o ce a facut cu apa. Copila mica m-a privit lung cu ochii aia mari si negri, si-a dus degetelul la gurita si mi-a facut "shhhhhhh".

 Si cum am repetat si ca nu ii mai dau apa a iesit din camera cu un "offf" lung. Mai ca-mi venea sa o iau in brate si sa o pupacesc toata. Numai ca banuiesc eu ca nu mai intelegea ea daca are sau nu voie sau daca atunci cand ma supar e pe bune sau de fatada.
Dupa 2 minute a venit sa ma pupe.  Smecheria mica!

Inceput de saptamana

Azi am chef de lancezeala si de stat fara sa fac nimic. Admir un pic burtica Ioanei, decorata artistic cu pixul si ma intorc pe net sa imi iau cocteil-ul (sau cocktail-ul) de dimineata de bloguri.

Va trebui apoi sa ma apuc sa fac fustita pe care cumnata mea o doreste pentru nepotica ei si sa termin setul de care m-am apucat acum doua zile. Treaba multa, nu grea, dar consumatoare de timp. Ce nu fac eu insa pentru cumnatica? Profit insa ca am cateva zile libere de comenzi.
Seara avem program de iesit si socializat.
Ioana devine posesiva. Vaneaza copiii care se apropie de caruciorul Andreei (fetita prietenei mele) si ii indeparteaza. Daca stau departe de carucior, se joaca frumos cu ei. Daca depasesc zona de confort se lasa cu tipete si imbranceli. Daca iau micuta in brate (imi place la nebunie mirosul de bebelus pe care inca il mai are) se lipeste de mine.
Vorbeste tot mai mult si mai bine. Incep si eu in sfarsit sa ma descurc cu chineza ei babiloniana. A inceput sa faca propozitii scurte si sa cante inteligibil. Inca fugareste pisicile si avem o reala problema cu asta ca e satul plin de pisici iar o plimbare fara carucior e o aventura. Creste pitica si cresc si grijile mele.

Cat de curand va trebui sa scriu cam tot ce poate face la varsta asta

O zi oarecare

Ca de obicei cand plec pe undeva iau mezina cu mine. Astazi am avut un drum greu de facut. Greu pentru ca m-a izbit abia acum constientizarea faptului ca sunt somera. Pana acum puteam spune oricui, cu mana pe inima, ca sunt in concediul de crestere a copilului. Faceam ceva important deci. Desi sunt 3 saptamani de cand am depus cererea de reluare in plata (ultimele 2 luni de sarcina am fost in somaj si nu mi s-a parut ciudat ca oricum nu puteam munci), abia azi, cand am fost la prima viza, m-a socat realitatea.
Am deci un copil bun de munca, o copila abia intrata la liceu si mezina care inca ma mentine tanara. Si nu muncesc. Nu in sensul de stat 8-9-10 ore la birou si 2 pe drum.
In fine...
Drumurile cu mezina incep sa semene tot mai mult a cosmar. Inca iau permanent si caruciorul atunci cand am destul de mers pe jos, dar sta tot mai putin in el, alearga tot mai mult, iar eu sunt deja biruita tocmai cand ea e mai plina de viata. In cele din urma cade la datorie, spre linistirea nervilor mei si a pacii celor din jur.
Astazi mi-a adormit in brate, in microbuz, asa ca la coborare am depus-o pe un scaun, am coborat bagajul si caruciorul si mi-am recuperat pretioasa incarcatura. A dormit mandra mea inca 2 ore dupa ce am ajuns acasa.
Tot in carucior.

Bloguind

Revin periodic pe blogurile mele de suflet, cum revin ciutele la izvorul curat din inima padurii... Iau o gura, ascult freamatul frunzelor si al vietii apoi revin la realitatea mea banala.
Imi place sa citesc, sa ma las informata, distrata, sau dimpotriva, sa vibrez in lacrimi atunci cand prietenii mei dragi, neintalniti vreodata, se iau la tranta cu moartea si o biruiesc.
Nu cred ca voi avea vreodata cuvinte sa descriu ce simt citind despre bucuriile sau tristetile unor oameni pe care ii simt atat de aproape in ciuda distantei, pe care ii cunosc atat de "cald", in ciuda faptului ca nu i-am vazut niciodata...

Surprize bio

Au trecut 2 saptamani de cand mezina a implinit 2 ani. Pe cat de dragalasa si inocenta e, pe atat de mult imi da de furca. Afara sau in vizita vaneaza pisicile, cateii, mangaie, sau, dupa caz, imbranceste copiii, indeasa in gura fetitei prietenei mele pufuleti si seminte (daca nu suntem pe faza eu sau mama ei risca sa moara copila asfixiata), alearga, se catara, culege flori, admira gaze si prinde muste. Saluta toti trecatorii, spune "mutumes mut" sau "mesi mut" cand cumparam ceva, raspunde " cu palacele" cand i se multumeste...

Cu pletele buclate, cu fata rotofeie si rumena, in permanenta miscare si agitatie, e un vis de fetita. Se opreste uneori din joaca ei si vine sa se pisiceasca si sa ma pupe, apoi se avanta iar printre copii sau fugareste pisicile.

De obicei rutina zilnica a noastra cuprinde cel putin 4 ore de stat afara si cu mici variatiuni se intampla cam aceleasi lucruri. Astazi insa, pe seara, am lasat-o un pic cu prietena mea cat sa intru sa iau ceva cu maneca lunga de imbracat pentru ca se lasa seara si ma gandeam ca e posibil sa fie rece. In trecere spre iesire m-am agatat si de carucior, cu gandul ca o voi putea plimba fara sa stau 15-20 minute dupa o pisica sau alt animal umblator.

Buuuuuuun... Pun mezina deci in carucior, apucam sa mergem cam 100 de metri cred si vad la un moment dat pe mainile Ioanei ceva maroniu. Initial m-am gandit la ciocolata, nu ar fi prima oara cand primeste ceva cu crema, insa la o privire mai atenta observ cum pitica baga degetelele pe langa pampers, se manjea de chestia aia maronie, se ungea pe picioare si in momentul in care a dus manutele la gura am avut brusc revelatia identitatii substantei cu pricina.

Am dat rapid copila jos din carucior, i-am spalat manutele cu apa din sticluta ei si am facut urgent cale intoarsa sa o schimb. Apoi m-am gandit ca dincolo de faptul ca e scarbos (nu gasesc alt termen mai dragut acum), surpriza aceasta bio (naturala si degradabila) m-a amuzat. Imi place cand se descopera, cand imi arata unde are burtica sau picioarele sau nasul. Ochii nu prea ii arata, insa cand o intreb imi vara mie degetele in ochi si imi spune incantata "ochii". E adevarat ca a trebuit sa o spal de sus pana jos si sa bag si tot ce era pe ea la spalat, dar stiu si stie si ea ca nu e bine ce a facut, asa ca nu va repeta figura. Nici nu a cracnit cand am intors-o pe toate partile sa o curat desi spalatul in chiuveta nu e elementul ei forte.

Astept cu nerabdare noile surprize si descoperiri si sunt convinsa ca si ea e la fel de nerabdatoare sa descopere mai departe lumea.

Sunt taranca

Ieri am cunoscut o tanara mamica, mutata recent in luminoasa noastra comuna. Ne intersectasem pe drumuri de cateva ori, dar ieri ne-am oprit sa stam de vorba. Are o delicioasa brunetica de doar o luna si un baietel de o varsta cu Ioana. Ii plimba singurica pe amandoi odata, un vadit act de curaj in opinia mea.
Nimic deosebit la prima vedere, pana aici. Mai tanara ca mine (nimic deosebit nici aici, toate mamicile cu copii mici din zona sunt mai tinere ca mine), a tinut sa ne anunte, pe mine si vecinica mea prietena cu care ma plimb seara (eu la "volanul" tricicletei Ioanei, ea pilotand caruciorul micutei ei de 6 luni), ca ea s-a mutat de la bloc si nu prea stie pe nimeni.
Nu sunt genul de persoana usor atacabila, dar termenul de "la bloc", cu o usoara nuanta de superioritate (adica noi eram tarance, ce mai), m-a facut sa ii aduc la cunostinta ca si noi suntem tot de la bloc, ca am trait amandoua in oras si ca la un moment dat, am decis, ca si ea, sa incercam viata la casa.
M-am mirat apoi de reactia mea. Imi era clar inca de cand am decis sa dam orasul pe sat si apartamentul pe casa ca in general toti cei care locuiesc in alta forma de organizare teritoriala decat orasul sunt considerati tarani.  Nu conteaza cum gandesti, nici nivelul de studii, nici aspiratiile, limbile straine vorbite sau cultura generala, ca traiesti mai bine intr-o casa, mai ales vara, decat intr-un apartament, ca tot taran esti.
Mi se intampla sa ma intalnesc cu vechi amici, pe care nu i-am vazut de ani si sa ma intrebe (cand afla unde ne-am mutat) daca am porci si gaini. Sunt stupefiati ca nu am decat 2 catele lup. E greu sa le explici ca mutatul la tara nu inseamna automat ca devii un pitoresc personaj, care se trezeste de dimineata sa hraneasca animalele si sa mulga vaca. Nu presupune nici ca ai wc-ul in curte si te incalzesti la sobe. In mod de-a dreptul ciudat te poti bucura de facilitatile civilizatiei si la tara. Si poti manca bio si fara sa cresti pasari. Am vecini care vand lapte si oua, am o curte in care imi cultiv legume, am cativa pomi fructiferi, capsuni si zmeura...
E mult mai mult decat aveam la bloc. Si mai am si niste vecini minunati, care nu imi inunda casa cand au ei chef, nu asculta manele la doua dimineata, nu imi bat in tevi cand se joaca cei mici prin casa si nici nu imi fugaresc copiii pe motiv ca fac galagie.

Primul banchet

S-a terminat o saptamana plina. Bine ca s-a terminat. 
Stau si scriu in timp ce fiica mea mai mare se distreaza la banchet. Inainte sa plece m-a intrebat daca voi fi treaza in noaptea asta. Eram sigura ca voi dormi, dar uite ca inca sunt in fata calculatorului intrebandu-ma ce face.

E frumoasa, normal ca e frumoasa daca e a mea (cra, cra).
A vrut sa isi dea colegele "pe spate", sa uimeasca, mai ales ca fiecare dintre colegele ei se laudase cu rochiile de milioane cumparate sau facute la comanda. Am vorbit cu ea pe la 21.30 si se pare ca reusise. Initial si-a dorit rochia pe alb si bleu, am schimbat pe alb si ciclam, apoi pe negru/ciclam, apoi negru/somon si in cele din urma a ramas alb/negru.
Transformari de culoare, apoi de design. Am lucrat la rochia aceasta ca niciodata. Pe hartie parea simpla, dar cu picaturile mele de timp lasate libere de copila atomica si ore din noapte pierdute cusand, rochia asta mi-a scos peri albi. Nu se mai vad, m-am vopsit !
I-am facut si poze, sa am ce arata sotului la intoarcere. Sa vada si el cum copila noastra de nici 14 ani a devenit o domnisoara care participa la prima ei petrecere la restaurant fara noi. Si sa fie si el la fel de mandru de ea cum sunt eu (stiu ca e oricum mandru, dar in seara asta arata nemaipomenit). Si nu o spun doar asa, priviti si convingeti-va

Capsule de fericire

Exersez fericirea in capsule de timp, mici, delicate si cu atat mai pretioase.
S-au acumulat atat de multe griji si ganduri incat uneori uit sa ma mai bucur. Si atunci evadez din realitate si imi traiesc fericirea in capsule.
Pentru moment las de o parte tot ce m-ar putea bruia (lipsa sotului, grijile pt sanatatea lui, facturile care se acumuleaza, examenele copiilor mai mari si alte multe lucruri) si imi permit sa fiu fericita, cu picatura.
Ieri un drum pana la posta s-a transformat pentru mezina intr-o adevarata expeditie. E adevarat ca am ocolit mult si ne-am plimbat fara graba, lasand pitica in iarba sa culeaga buruieni si sa admire gaze. Si cum e multa iarba, a avut copila ce sa adune.

Intoarcerea la copiii de pe strada, a insemnat pentru Ioana continuarea aventurii. Micuta iubeste animalele, le-ar aduna pe toate acasa. Vecinii mei au pisici, noi nu avem din cauza "animalelor" care le-au declarat razboi pe viata si pe moarte. Asa ca, atunci cand am vazut-o pe Ioana cu ceea ce am crezut ca e pisoiul vecinilor, nu mi-am facut deloc probleme. Problemele au inceput abia cand s-a dovedit ca nu e pisoiul lor si Ioana a vrut sa il ia acasa. Am incercat noi sa scapam de el, dar indiferent cum l-a tinut mezina, cat l-a agitat si strans de gat (abia il scoteam din mainile ei), odata lasat jos tot dupa noi venea.
Si pentru ca e musai sa va arat cum se poarta pitica mea cu pisoii, trebuie sa va arat filmuletul acesta

Domnisoara doctor

Mi se intampla uneori sa dau marunt din buze dupa o intalnire cu unii dintre distinsii reprezentanti ai sistemului sanitar. Luni dimineata am sunat la doctorita de familie sa stabilesc o programare cu mezina pentru a doua zi. De cateva zile Ioana e infundata si are niste pete ciudate pe obraz, de parca ar avea iar stafilococul auriu ce ne-a mai cauzat probleme. Nu stiu daca mi s-a spus si nu am auzit sau nu mi s-a spus ca doctorita noastra e in concediu. Recunosc ca nu stiu.

A doua zi, cu mandra deja maraita dupa drumul cu microbuzul ma infiintez la usa doctoritei, unde aflu ca e in concediu si ca o sa ma primeasca doctorita care ii tine locul.
Erau doar 2 persoane inaintea mea si m-am gandit ca in max 1/2 de ora sunt deja in drum spre casa.
Ca de obicei, teoria si planurile sunt una, realitatea e alta. Stimata domnisoara doctor a reusit sa stea cu primul pacient cam 40 de minute. Deja Ioana nu mai avea stare, am incercat sa o plimb, sa o tin de vorba, sa fac orice ca sa taca. Binevoitori, ceilalti pacienti care asteptau sa le vina randul (din fericire pt ei la alt cabinet), au incercat si ei sa potoleasca micuta, vorbindu-i, aratandu-i desene, etc. Nimic nu a dat rezultate. Copila mea urla deja de 10 minute cand usa cabinetului s-a deschis in sfarsit si cand domnisoara doctor a aflat ca astept tot la usa ei mi-a spus plictisita si oarecum siderata ca ma aflu acolo cu un copil urlator ca mai intai trebuie sa vada pacientii dansei si abia apoi ma poate primi. Era prea tarziu sa stau sa caut alt doctor, asa ca am ramas in continuare.

 Copila mea a mai urlat cu intermitente cam inca 35 de minute pana cand in sfarsit am fost primite. Urcasem si coborasem scarile alea (cabinetul e la et. 1) de ma durea spatele, plimbasem copila la aer la pasarele si floricele (unul din pacienti se oferise sa ma strige cand imi vine randul, deci puteam plimba copila) si totusi micuta mea inca urla cand am intrat. Aveam sa aflu apoi ca toata lumea din jur imi auzise copila urland, inclusiv asistenta doctoritei mele, aflata la parter si cu geamul pe cealalta parte a cladirii, deci nici nu vreau sa imi imaginez ce a fost in mintea si la gura celor de la gradinita din imediata apropiere si a celor de la facultatea de farmacie aflata la vreo 30 m de locul cu pricina.

Inauntru Ioana a fost consultata, dar sunt sceptica foarte ca a reusit doctorita sa auda ceva la plamani printre tipetele Ioanei. A incercat sa o calmeze, i-a oferit un pitic chitaitor, insa fara rezultat. Mi-a spus ca haraie, desi asta ii spusesem si eu ca fiind principalul motiv al vizitei mele acolo, ca nu e nimic grav si ca petele de pe obraz sunt cel mai probabil de la alergie (scria in fisa Ioanei ca e alergica la ou), iar eu nu sunt nebuna sa ii dau ce ii face rau. A fost insa de acord ca ar putea fi si stafilococ si ca daca vreau eu Baneocin mi-l prescrie desi nu e compensat...

Apoi, stupoare, si-a cerut scuze ca nu m-a primit mai devreme, dar a fost foarte ocupata si a avut foarte multi pacienti, de parca eu as fi gluga de coceni si nu as sti sa numar cati pacienti au intrat in cabinetul ei de cand am venit. Tinand cont ca ea a inceput programul la 13.00 si eu pe la 14.15 eram acolo, si reusind sa consulte 1 pacient la 40 de minute, cati pacienti ar fi putut fi inaintea mea de a fost asa aglomerata? Sau tot ce e mai mare de 1 constituie o multime?

Am trecut apoi cu fisa pe la asistenta noastra si Ioana s-a linistit in sfarsit si mi-a adormit in brate. Bine pentru ea, infernal pentru spatele meu... Decat in conditiile astea, mai bine imi tratez eu copila cum stiu. Sau incerc sa ajung la doctorita pediatra, dar si acolo e cu programare cu cateva zile inainte.

Ziua de marti deci a fost o zi ratata, dupa care nici azi nu mi-am revenit deplin. Poate maine se va simti spatele meu mai bine...

Experienta Western Union - Banca Carpatica

Ma gandeam zilele trecute la Western Union si la reclama lor ca poti trimite si primi bani oriunde. Eroare. Nu e chiar asa. De exemplu, la mirificul oficiul postal din comuna in care locuiesc mi s-a spus ca inainte sa primesc banii sa trec sa intreb daca au. Am preferat calea mai comoda a telefonului. Nu aveau. Am incercat la posta din Tomis III. Acolo aveau fantastica suma de 200 de euro si mi-au spus ca nu pot sa ma astepte pe mine. Oricum eu aveam nevoie de toata suma trimisa, nu de jumatate.
Apoi, dupa ce am inaltat imn de slava internetului, am cautat banci in zona Dacia (avand copilul dupa mine nu imi permiteam sa bat pasul prin tot orasul) si abia la a patra sau cincea incercare am avut noroc sa gasesc o banca dispusa sa ma ajute.

Si m-au ajutat. Obisnuita cu CEC, Raiffeisen, BCR si BRD, cozile de acolo si mutrele plictisite, Banca Carpatica a fost ca o gura de oxigen. Curat, intim, doamne dragute si serviabile, in pofida unei copile atomice care ar fi intors toata banca pe dos. Nu a trebuit sa completez nimic, doar am spus cati bani primesc, de unde si de la cine si totul s-a rezolvat rapid si elegant, inclusiv schimbarea lor in lei. Inca pastram in memorie ultima experienta horor de primit bani prin WU, cu formular completat, confirmare telefonica de 5 min, completat apoi fiecare serie de bancnota de am avut de semnat cateva serii de 3 pagini si am pierdut in total aproape o ora.

Macar stiu de acum inainte de unde sa ridic banii. Daca vreuna din doamnele de la Banca Carpatica din zona Dacia Constanta citeste aici, ii multumesc si pe aceasta cale.

La cules de flori

Doar 3 zile pana cand pitica mea implineste un an si 10 luni. Multe cuvinte tot nu spune ea inteligibil, dar ce a devenit foarte clar este "NU VLAAAUUUU!". Domnisoara personalitate a inceput sa isi afirme cu tarie dorintele si daca nu ii convine ceva (ca e vorba de schimbat, de intrat in casa, de culcat la pranz), incepe cu "nu vlaauuu".
In general nu are preferinte la imbracare, desi imi cere tot mai des (adica imi arata si trage de ele), sa o imbrac in tutu.
Azi l-a vrut pe ultimul facut, unul negru, care se potrivea ca nuca in perete cu ce avea deja pe ea, dar cum nu a vrut sa o schimb nici nu am insistat.
Doar am scapat de pantaloni si i-am pus tutu-ul.
Si ce e mai frumos pentru micuta printesa decat sa culeaga flori

Sa le miroasa

 

si apoi sa se aseze pe vine ca a obosit...

Candela cu bucluc

M-am trezit azi la 5 dimineata, intr-un miros de fum ce-mi invadase toata camera. Lasasem o candela din aceea de 3 zile cu lumina din noaptea Invierii, sa arda pe marginea biroului. Nu mi s-a intamplat niciodata sa se topeasca, dar exact asta a facut azi-noapte.
S-a topit, mi-a ars mileul abia primit de dedesubt si putin din birou. Din fericire insa, nu s-a aprins nimic alceva.
Am deschis imediat geamul, noroc ca nu era frig afara sa tin copila in frig (doarme cu mine). Inca mai miroase un pic a fum. Ioana e insa vesela si pusa pe sotii, deci nu a fost afectata.
Imi reprosez ca nu am simtit nimic, sa ma trezesc. Pe de o parte sunt usurata ca a fost doar atat, pe de alta parte nu pot sa nu ma gandesc ce s-ar fi intamplat daca focul s-ar fi extins...

Sarbatori fericite, tuturor

Sarbatori fericite, tuturor. Zile senine si fericite alaturi de cei dragi, bucurii si impliniri...

O zi

Daca ziua de ieri a fost relativ banala, seara insa a debutat cu surprize. Pentru inceput am lasat pupila acasa in grija fratiorului (e un fel de a spune, a stat cu el in camera pana am iesit, apoi a stat cu socrul meu) ca sa ma duc la Sandra la scoala.
Sedinta cu parintii elevilor claselor a 8-a s-a axat pe o singura problema: unde vor face copiii nostri banchetul. Pareri impartite, orgolii zgariate, o gramada de parinti vorbind odata... In final, nici o concluzie, dar tinand cont de parerile constructive emise ne vom mai intalni si saptamana viitoare.
S-a ridicat si spinoasa problema a strangerii banilor pentru protocolul de examen. Ce sa raspunda doamnele diriginte? Ca nu au nevoie de nimic. I-am explicat mamicii insistente (tot o tinea una si buna ca e normal sa dam) ca lucrul acesta ramane de discutat intre noi, parintii, fara doamnele diriginte. Conform legii, cadrele didactice nu trebuie sa aibe nimic de a face cu strangerea de fonduri, pentru indiferent ce motiv. Ramane si asta de discutat saptamana viitoare, sa vedem in ce cuantum ne incadram.
Acasa a fost mai dureros. Pe de o parte sotul mi-a ramas intepenit de spate, de a trebuit sa se intinda pe jos. Abia a reusit sa ajunga taras in pat. Ca urmare, i-am adus mancarea la pat, dar in timp ce veneam cu farfuria Ioana mi-a luat-o inainte, s-a impiedicat si eu nu am reusit sa o prind. Ca urmare, a cazut cu fruntea in tocul de la usa si acum are o zgaiba mare intre ochi si arata ca un klingonian. Noroc ca are bretonul mare si ii acopera umflatura.
Puiul mic a urlat de durere de abia am putut sa o calmez, nu a vrut nimic rece pe umflatura si acum a prins o frumoasa nuanta vinetie. Deja ma gandesc ca vine caldura si trebuie sa ma aprovizionez cu apa distilata, fese, pansamente, betadina si unguente. Vine sezonul de julituri.

Maidanezii pe strazi sau in adaposturi?

De cateva zile urmaresc comentariile suscitate de publicarea unui editorial pe avocatnet.ro care trateaza problema cainilor maidanezi si a hranirii lor de catre "persoane de bine".
Pun in ghilimele pentru simplul fapt ca eu nu le consider asa.
Mie mi-a placut articolul dar multi au vazut in el o instigare la ura si crima. Eu am considerat ca doar se cauta solutii pentru ca strazile noastre sa fie mai sigure si mai curate, ca micutii nostri sau chiar noi sa nu mai fim in pericol de a fi muscati daca incalcam teritoriul maidanezilor. Ii consider periculosi si cred cu tarie ca locul lor nu e pe strazi.
Parerea mea mai ca nu are sens sa o reiau aici. Mi-am postat si eu parerea, semnand simplu "Ana". Stiu ca multi nu au aceeasi parere ca mine. E dreptul lor.

"Ce nu trebuie sa ii spui copilului tau" - de pe utilecopii.ro

Azi am citit un articol relativ interesant aici. Spun "relativ" pentru ca nu cuprinde cea mai infricosatoare amenintare pe care am auzit-o spusa vreunui copil de catre mama lui: "Daca nu esti cuminte, nu te mai iubesc!".

Inutil sa spun ca mogaldeata de vreo 3-4 ani careia i-a fost adresata amenintarea a incremenit, i-au dat lacrimile si s-a conformat cererii mamei, iar mama era foarte mandra ca si-a obligat copilul sa o asculte.

Retragerea iubirii sau conditionarea iubirii mie mi se pare infricosatoare. Si daca mie mi se pare asa, cum i se pare oare unui copilas pentru care mama este tot universul? Prin natura ei, o mama iubeste neconditionat. Imi iubesc copiii indiferent cate traznai fac sau neascultatori sunt, indiferent de situatiile in care ma pun (pe strada, la scoala, in familia extinsa). Pur si simplu ii iubesc si nu imi pot concepe viata fara ei.

Nu sunt mereu de acord cu ce fac, pot sa ma supar pe comportamentul lor, ei au voie sa se supere pe mine (si parintii o dau in bara uneori), dar nici in cele mai negre scenarii nu le-as spune ca nu ii mai iubesc.

Un copil a carui iubire de catre parinti este conditionata de comportament, sunt convinsa ca va ajunge un adult schilodit sufleteste, care va crede mereu ca iubirea trebuie castigata in permanenta, care nu poate fi iubit pentru ceea ce este, ci pentru ceea ce face. Si asta e cumplit de trist.

Asa ca acum ma duc iar la copiii mei sa le spun ca ii iubesc. Si ca mai mult decat atat, voi fi toata viata mama lor iar ei copiii mei, chiar si cand vor avea 50-60 de ani (daca voi trai pana atunci)

Provocare

E de la sine inteles ca "meseria" de mama e una care nu iti permite niciodata sa iti iei concediu. Viata mea s-a schimbat la fiecare dintre copii. Atunci cand ai unul, nu-ti mai poti imagina viata fara el si nici nu prea mai stii cum arata viata ta inainte. Cel putin in primii ani, oarecum un pic depasita de situatie, incerci sa faci fata cu brio noptilor nedormite, pampersilor, educatiei, sertarelor golite, juliturilor, episoadelor de febra, urletelor fara motiv sau cu motiv, sa fii o mama perfecta si sa jonglezi in acelasi timp si cu serviciul si cu statutul de sotie... Cand se naste si al doilea, brusc ti se pare ca viata cu unul era simpla, floare la ureche si abordezi ceva mai relaxata problema noptilor nedormite si a celorlalte "provocari". Evident ca nici acum nu-ti poti imagina cum ar arata viata ta fara noul membru al familiei.
Ei bine, majoritatea familiilor  se opresc aici, daca nu cumva, voit sau independent de vointa lor, s-au oprit la unul. Noi, nu. Nu ca am fi vrut sau programat. Cand copiii cresc incepi sa simti iar gustul libertatii. Poti sa iesi seara cu sotul fara sa te simti vinovata ca lasi copiii nesupravegheati. Poti sa dormi toata noaptea fara sa te trezesti in urlete sau cu cineva mic inghesuit sub plapuma ta, ca ii e frica.
Curaj sau inconstienta sa iei totul de la capat ? Inca nu am reusit sa imi dau seama. Voci binevoitoare m-au indemnat la inceputul sarcinii sa avortez. Dar... eu nu-mi pot imagina viata fara mogaldeata care ma trezeste noapte de noapte, care  compenseaza prin dragalasenie toate traznaile pe care le face...
Libertate? Am uitat ce e aia. Dar in mod ciudat am descoperit ca imi place sa fiu mama cu norma intreaga, pentru ca la primii doi nu am putut fi. Ma gandesc cu groaza insa ca mai am doar vreo 3 luni pana cand pitica mea implineste 2 ani. Nu stiu cand a trecut timpul dar imi place sa ma uit pe pozele din primele ei ore de viata si apoi sa ii sarut buclele de acum...
Anul acesta e marea provocare a vietii. Un copil care termina liceul (deocamdata nu vrea sa dea mai departe), un copil care termina generala si intra la liceu si un copil care termina stagiul cu mami si trebuie sa intre in colectivitate. Este sau nu o mare provocare?

8 Martie

Cu intarziere urez si eu mamicilor, femeilor, LA MULTI ANI! Sa fiti iubite, fericite, sanatoase, inconjurate mereu de cei dragi.
Pentru mine ziua a fost una magica. Sa primesti cadouri de la cei apropiati e una dar sa primesti de la prieteni pe care i-ai intalnit doar virtual, e cu totul magic.
Am facut deci un drum la posta. Am avut de trimis niste bani, de primit niste bani si de ridicat 2 colete. AM facut cumparaturi pentru femeile familiei mele, excluzandu-ma, bineinteles. Nu am mai avut rabdare pana acasa, asa ca am desfacut la mama cadourile. Minunate, delicate, gingase, mustind de suflet pur si darnic, asa au fost cadourile primite, de la doua doamne cu maini fermecate si inimi de aur, Iuliana si Maria. Va multumesc din suflet si pe aceasta cale.

 

Tavi mi-a adus flori, Sandra mi-a facut o felicitare si mezina, vazandu-i pe amandoi ca ma pupa s-a bagat si ea repede la pupat. Am primit cadouri si de la mama si de la cumnata-mea, in timp ce socrul meu nici macar un La multi ani nu mi-a zis.

Cea mai mare surpriza insa mi-a facut-o sotul meu, care a venit cu flori, cu o felicitare muzicala cu inimioare si cu un cuptor cu microunde, dragul de el.

Acum pot sa incerc linistita reteta de portelan :))

Razvratire

Uneori intru pe un anumit forum doar ca sa ma enervez. Nu imi plac discutiile sterile despre Dumnezeu si biserica ortodoxa romana, despre oportunitatea construirii mult trambitatei catedrale a mantuirii neamului.
Ma scot din sarite habotnicii care cred ca e f oportuna, ca e ok sa fie rupti din buget zeci de milioane pentru asa ceva si e la fel de ok sa fie oamenii concediati, sa nu existe bani pentru spitale, pentru modernizarea lor, pentru asistenta sociala. Sa fie taiate o buna parte din subventiile pentru bolnavii cronici dar sa aruncam banii pe proiecte nerealiste, in categoria carora includ si banii pe care ii cheltuie o anumita blonda pe "promovarea" tarii.
Intr-o tara condusa in detrimentul societatii, al carei guvern este parca pornit pe diminuarea populatiei, reducand subventiile, concediind oamenii, distrugand si bruma de sistem sanitar pe care o mai avem, stergand doar cu o semnatura spitalele, incurajand populatia sa plece din tara pentru un trai mai bun, mentinand "magazinele de vise", ma apuca disperarea cand ma gandesc la zestrea pe care o lasam copiilor nostri, la enorma diferenta dintre valorile pe care ne dorim sa le sadim in sufletele lor si la realitatea pe care ei o traiesc pe strada, la scoala, pe care o zaresc afisata la televizor.
De zadarnicia urmaririi stirilor, nu mai vorbesc. Sunt utile doar pt cei carora le plac accidentele, crimele, jafurile, sinuciderile. Peste stirile importante se trece in fuga (asta in cazul in care sunt mentionate), in schimb se dau o groaza de detalii despre ce a facut fotbalistul x si manelistul y.
Detalii despre olimpicii nostri, despre concursurile internationale castigate, despre inventiile si inovatiile romanilor nu am auzit.
Suntem priviti ca o mare turma, buna sa inghita toate tampeniile servite de guvern si care trebuie doar sa dea din coada si sa vina in an electoral sa puna stampiluta pe alesi...

Noapte

Bloguiesc noaptea, cand nu am grija mezinei, cand pot gandi si la altceva decat la pampersi, invatat cuvinte si onomatopee si pazit zvarluga sa nu se loveasca. Tot aman cumpararea unei casti de formula 1 cred, ca e mai rezistenta...
Deja simt ca ma pierd, daca nu ar fi bijutereala m-as afunda in pasivitate si plafonare. Asa ma pot gandi si la altceva decat sa fiu mama cu norma intreaga. Nu ca nu mi-ar place, dar simt nevoia si de altceva, pentru mine, pentru sufletul meu si sanatatea mea mentala
Am descoperit acum 2 zile un blog care mi-a placut mult. Scris incitant, cu umor, cu o fina ironie care a dat de lucru ultimilor neuroni supravietuitori... Un blog viu, cu prieteni care comenteaza ca pe un forum... Negresit o sa revin pe acolo. Daca vreti si voi sa faceti o vizita,  asta e link-ul
In rest... In putinul timp liber (cand doarme Ioana), citesc tutoriale, incerc noi tehnici, ma documentez, lucrez, si incerc sa tin si casa pe linia de plutire. Nu sunt un geniu al bucatariei sau curateniei, nu sunt o mama perfecta, sotie sau fiica perfecta... Neeeeee. Asta o voi sustine pana la moarte. Vorba bunica-mii "De ce sa speli (*hainele copiilor) daca oricum se murdaresc?". Eiii, de spalat le spal, dar cu calcatul e mai greu. De obicei doar strictul necesar si doar cand e necesar...
Visez la cai verzi pe pereti si la dealuri inverzite, la pajisti alpine si paraiase susurand... Tare mare nevoie am de o vacanta...

Pana una alta ascult Tsuki no Akari. Fain, dar deja mi se inchid ochii. O noapte minunata va doresc si o noua zi pe masura

Update

Incredibil de repede trece timpul. Tavi e mai mult cu nasul in calculator si deja imi fac griji pt bac. El nu.
Sandra, la sf. primului semestru imparte un onorabil loc 1 pe clasa impreuna cu un coleg. Si (shhhht, nu mai spuneti la nimeni), cred ca e indragostita, chiar daca nu recunoaste.
Ioana creste. Trage, impinge, se catara, strange, imprastie, URLA, ma pupa, rade, alearga, cade, se da cu capul de ce prinde cand nu-i convine ceva. Are momente de urlat, tavalit pe jos, dat cu capul de orice (de podea daca nu are nimic la indemana), si momente in care vine si se pisiceste, ma pupa, imi aranjeaza parul si ma strange de gat in timp ce isi pune capsorul bucalat pe umarul meu.
"Asa" (lasa) a devenit un cuvant pe care il foloseste destul de des cand cineva din familie incearca sa ii mai puna frana. In rest vocabularul ei e cam acelasi ca acum 2-3 luni, cu mami, tati, dasa (Sandra), pa pa, ham-ham, un, doi, tei, tatu. In plus mai spune nasu' (nas), pui (orice pasare), sus. Se pare insa ca nu are nevoie de prea multe cuvinte, sporovaieste deseori fericita pe limba ei si cand vrea ceva si eu nu inteleg urla si imi arata.
E fericita cand o schimb, isi mangaie burtica, imi tine servetelele pt curatat...
Are 13 kg si 84 cm deocamdata. Creste fata mica

Cand doarme incerc si eu sa imi vad de hobby. Fac acum martisoare, le gasiti pe blogul meu de bijuterii daca vreti ceva deosebit pentru prietene, familie, profesoare, invatatoare, colege copii. albb, rosu, delicat

Filme de Craciun

Imi plac la nebunie filmele de Craciun... pentru ca indiferent ce se intampla pe parcursul filmului, povestea e moralizatoare si se termina cu happy end.
Si imi aduc aminte ca indiferent cat de greu e, indiferent ce incercari ne mai asteapta, e bine ca suntem sanatosi si impreuna, ca am si parintii aproape, ca ne sunt apropiati si fratele si cumnata.. Pentru ca familia conteaza... Iar asta ma face sa mi se para mai usor de dus greul...
Craciun Fericit tuturor si sarbatori pline de lumina si fericire.

Trece timpul

Nu am postat de mult, dar asta nu mai e o noutate. Pitica face atatea progrese si e atat de lipita de mine incat nu prea mai am timp de respirat. Parca e mai intins "cordonul ombilical" ca la ceilalti doi.

Nu ii place sa ma vada la calculator. Ori se baga sub scaun si se da cu capul de picioarele scaunului, ori imi trage mana de pe mouse... Rezultatul e ca stau tot mai putin pe net, pe forumuri, etc. Ma chinui sa lucrez la celalalt blog, dar nu prea am sanse cu terorista mica...

Dar mi-e draga, cu zulufii ei, cu pupaturile, cu descoperirile ei, cu "sh"-ul facut cu manuta la nasuc in loc de gurita, cu "pish-pish" sau "pisha" spus pisicii...

Cei mari ma fac sa ma simt altfel, ca o mama mai tanara... Baiatul m-a intrecut in inaltime (si in greutate :)), face proiecte pentru profesori, citeste lucruri interesante si stam de vb. Fata e la cor si a inceput de vreo luna antrenamentele la karate... Si-a ales deja liceul la care vrea sa invete

Bilant la 15 luni

Scriu din 2 in 3, printre picaturi de timp lasate mie de copila atomica. Are energie cat pntru 3, mereu gaseste cate ceva de explorat, bagat in gura, tarat prin casa. E la capitolul in care se urca peste tot, pune mana pe tot, prospecteaza, alearga, se impiedica, trage, impunge, restarteaza calculatorul...  Si undeva trebuie sa gasesc timp si pentru ceilalti 2, de povesti si directive, de lucruri facute impreuna.
Sunt obosita, incredibil de obosita, somnul meu e fractionat in 5-6 bucati tinzand spre 10.  Dimineata ea e fresh, eu sunt robotel. Ma misc in reluare, uit ce am de facut... Singurul lucru pe care mi-l permit pt mine e sa rup din somnul si asa putin vreo 2-3 ore, dupa ce adoarme mandra, ca sa ma dedic pasiunii mele cu pasta polimerica. Si cateodata, in timpul somnului de la pranz sa intru pe mess sau sa incerc sa lucrez la celalalt blog, dedicat pasiunii... Deja devin neserioasa, nu mai intru pe forum, noroc ca mai exista si telefon ca sa pot comunica.
De 15 luni, cat face azi mica mea mica, eu nu am mai avut o noapte dormita intreaga. De fapt, daca ma gandesc si la ultimele 2-3 luni de sarcina cand ma trezeam de cateva ori pe noapte sa ajung la baie, pot spune ca eu nu am mai dormit normal de un an jumate.
Citeam pe forum acum vreo luna cred despre o mama disperata ca pustiul de 8 sau 10 luni incepuse sa se trezeasca o data pe noapte si era disperata, ca ea vrea sa doarma toata noaptea! Si eu ma gandeam ca si asa as fi fericita, cu o trezire pe noapte!
Asa ca deocamdata imi duc zilele intre bucurie si agonie. Ma topeste cand ma ia de gat si intinde boticul la pupat, cand vine spre mine cu manutele intinse si toata fata luminata a zambet, cand ma mangaie pe par si imi spune "mai-mai", cand rade in hohote cand ne jucam. Agonizez de fiecare data cand ma trezesc noaptea, cand urla necontrolat de nu o pot linisti cu nimic, cand vine dupa mine si la baie si daca nu o las sa intre se da cu capul de usa, ca ea nu bate normal...

Iubita mamii... mare

Au trecut 13 ani si o zi de cand prima mea fiica a venit pe lume. Privind-o acum, retraind momentele acelea, m-am simtit cumva in afara timpului.
A crescut puiul mamii. A devenit o adolescenta frumoasa (cra-cra), desteapta, dar, cel putin in ultima perioada, f aeriana. Inteleg si eu ca la varsta asta sunt deja probleme existentiale, soptite si povestite doar intre prietene. Si ca mama e un pic cam anacronica si cam dura cand impune ora de intrare in casa... Peste un an iubita mea va avea buletin, peste alti 4 drept de vot si de conducere...
Parca ieri ma plimbam pe holurile maternitatii asteptand sa o aduc pe lume. S-a lasat asteptata si a trebuit sa fie convinsa sa iasa. Noroc cu mama, ca pe mine nu ma luasera asistentele in serios iar doctorul meu calarea camilele prin Egipt. O saptamana am facut naveta intre casa si spital, ca aflasem eu ca miscarea ajuta la nastere si trebuia sa imi vad celalalt pui. Deci dimineata asteptam vizita medicului apoi plecam acasa si ma intorceam la vizita de la 7 seara. Erau si ei multumiti ca ma aveau la inventar, eram si eu multumita ca pot sa imi vad familia. Si asta pana s-a saturat mama si a vb cu o moasa. Nu stiu cum o cheama, stiu doar ca a avut maini de aur, am nascut cu dansa in 2 ore.
Si de atunci au trecut 13 ani. Iar puiul meu tot mai independent si cu idei personale se pregateste pt spectacolul de peste 2 zile. Si eu ii tin pumnii de acum, cand nu ii am ocupati

Ma doare

Ma doare cumplit, inca, moartea in chinuri a micilor ingeri de la Giulesti. Cateva zile am plans, mult, neostoit, pe ascuns, sa nu ma simta pitica. Am asteptat sa treaca, sa se estompeze, dar inca nu pot trece peste. De cate ori imi strang micuta in brate, imi incurajez copiii mai mari, fac planuri... ma gandesc la ei si la parintii lor. La cumplita, infioratoarea lor moarte, la viata lor curmata in chinuri groaznice inainte de a incepe si la sufletele sfasiate de dor, de durere, de revolta, de neputinta, ale parintilor.
Zile in sir m-am gandit ca daca as fi fost acolo as fi facut ceva... Imi vine sa urlu cand ma gandesc, scotand asistenta care nu a fost prezenta din ecuatie, cati oameni au stat pe hol impasibili si nu au facut nimic. Cum au putut sa le auda plansetele si sa nu sparga usa aia? Cati ar fi fost salvati daca s-ar fi actionat de la inceput?
Si-mi vine sa urlu iar, de ciuda si neputinta. Si cand am auzit ca si jucariile puse pt ingerasi au fost furate mi-a venit sa imi iau lumea in cap si sa plec din tara asta care se transforma treptat in mormant


Nici cuvinte nu mai am sa imi strig furia si frustrarea ce imi inlocuiesc tristetea....

Motul moatei

Sambata, 07.08., i-am luat motul mezinei. Pitica maraita, ma-sa panicata la gandul pierderii podoabei capilare a motatei carliontate...
Una peste alta insa a iesit frumos. Evenimentul in cerc f restrans, doar noi (aici imi includ si parintii, fratele si cumnata) si nasa cu prietenul nasei.

 Nasa se chinuia sa prinda motul finei

Si aici deja moata nu mai avea mot, dar se simtea bine langa nasica

Pitica a ales o papusa din setul-jucarie cu mobila adus de nasa si doua pixuri. Speram deci la un top model care isi va scrie memoriile atunci cand se va retrage din bransa

Daca eu cresc...

Pana acum 2 zile eram convinsa ca toti copiii abia asteapta sa creasca. Cel putin eu numai la asta ma gandeam ... "cand voi fi mare...". Deja ma inchipuiam cu puteri demiurgice, singura stapana a timpului petrecut afara, ca doar asta ma durea cel mai tare: ca exact cand era joaca mai frumoasa mama ma chema in casa. Si eu trebuia sa ascult...
Ei bine, acum doua zile mi-a fost dat sa aud de la o copilita de 7 ani ca ea nu vrea sa creasca, vrea sa ramana mereu mica. Si cand am intrebat-o de ce, mi-a raspuns atat de serioasa incat m-a lasat fara replica "Pentru ca daca eu cresc, mami imbatraneste. Si eu nu vreau sa imbatraneasca!".
No comment. Ca oricum nu aveam ce.

Somnul mezinei

Chiar ieri vorbeam cu Sandra, avansata in functia de "ajutor principal de mama" despre somnul mezinei. E o tema foarte importanta, deoarece Sandra credea ca nu poate fi egalata in creativitatea pozitiilor de dormit. Adevarul e ca avea cele mai ciudate pozitii de dormit, unele din ele surprinse in poze - cu picioarele pe pereti, cu picioarele pe podea etc.
Ei bine, in seara asta am profitat ca mezina dormea si am iesit un pic din camera. De cand e sotul plecat Ioana doarme cu mine iar eu o lasasem dormind intro pozitie absolut normala. Ei bine, cand m-am intors in camera, mezina dormea pe marginea patului, cu picioarele pe podea, exact in aceeasi pozitie brevetata de sora-sa cu 10 ani in urma. Normal ca a trebuit sa imi chem fata sa o vada... Si normal ca s-a simtit atinsa in unicitatea ei... Pas de mai intelege. Eu credeam ca va fi mandra ca are cine sa-i continue traditia.

Triunghi verde

Azi ceva m-a determinat sa iau o pauza, sa fac un bilant, sa decid ce fac mai departe.

Pana acum nu m-am gandit cat timp pierd pe forumul dc si daca merita intr-adevar investitia. Un triunghi verde cu un imaculat semn al exclamarii m-a adus cu picioarele pe pamant. Slava domnului ca sunt moderatori vigilenti si obiectivi, care au vazut ca am jignit o "forumista", dupa ce ea m-a jignit repetat si odata cu mine inca vreo 80.

Vad ca se aplica si aici dictonul "pt unii muma, pt altii ciuma". Nimic nou sub soare. Cred ca nici scarba pe care o simt acum nu e noua, oricat de hilara mi se pare totusi situatia.

As renunta imediat daca nu ar fi umanitarele si daca nu mi-ar parea rau sa imi las prietenele de la odisee si nu numai. Cred insa ca as supravietui. Doar exista atatea alte moduri de comunicare.

Taierea "cordonului ombilical" insa a inceput deja. Sa vad cat dureaza pana la desprinderea totala, probabil pana termin produsele de la umanitare sau pana cand orgoliul meu ranit de nedreptate isi oblojeste ranile.