Reteta pentru dezastru

Am mai scris ca locuiesc la tara, dar deseori fac drumuri in urbea mea natala. Ca de obicei, mezina ma insoteste si pe cat trece timpul, pe atat e mai greu, ca mica mea mica e fasneata, curioasa si neastamparata. De obicei trebuie sa o tin zdravan sa nu o zbugheasca de langa mine, si tot ca de obicei, cealalta mana e invariabil ocupata.
Asa ca azi, dupa o tura pe la magazine, cu sacosa incarcata si pitica tinuta de manuta, iau decizia deloc inteleapta de a nu mai ocoli piata din Tomis III si a trece direct printre randuri. S-a intamplat ca in momentul in care am luat decizia asta sa ma sune o buna prietena, asa ca pun ditamai geanta burdusita pe umar, pun telefonul la ureche si cu ochii pe pitica incerc sa o ghidez printre lazi si ladite pe un culoar ingust.
Ioana mi se zmuceste din mana, eu dau sa o tin mai bine, fac un gest necugetat cu geanta si vad in fractiuni de secunda cum o ladita cu zmeura de pe o taraba isi imprastie continutul pe jos. Ma uit nedumerita la fructele rostogolite, la individa care venise repede urland de dupa tejghea, ca ce se face ea, ca nu le mai cumpara nimeni si trebuie sa le iau eu. Ioana statea incredibil de cuminte langa mine.
Si le-am luat... Logic, era vina mea ca nu fusesem atenta. As fi putut face pe nesimtita si sa plec de acolo doar cerandu-mi scuze. Numai ca spiritul meu civic si simtul raspunderii urlau simultan in mine. Am scapat insa destul de ieftin, pentru ca, din fericire, nu se varsase tot continutul lazii. Ramasesera destule in ladita! Asa am adaugat la bagajul deja existent cu o idee mai mult decat un kilogram de zmeura si am scos din buzunar 16 lei.
Cat pretuieste, domne, o secunda!