Cuca macaii luminate

De saptamana trecuta, de cand ni s-a taiat apa, am tot mai pregnant impresia ca m-am mutat la cuca macaii luminate, in care binefacerile civilizatiei abia se taraie.
Ca sunt taranca, prin natura mediului in care locuiesc, mi se pare normal. Ce se intampla insa in locul in care am ales sa traiesc, mi se pare anormal. Ma bate zdravan gandul sa ne mutam iar, poate undeva la munte sa cautam un loc de casa.
Dupa ce ne-a inundat gradina (casa a scapat), ploaia torentiala de saptamana trecuta(ca se pare ca ea a fost de vina), a mai cerut un pret: sa stam fara apa. Fara nici o instiintare, fara nimic, vinerea trecuta am ramas fara apa. A venit abia luni, dupa ce intre timp mi se adunase un morman de haine de spalat. Cum luni a fost sarbatoare si eu nu spal de sarbatori, m-am alinat cu gandul ca spal a doua zi. Surpriza insa, dupa numai cateva ore (in care am reusit doar sa spal vasele), apa a "secat" iar. De data aceasta insa, m-am prins ca incepe sa scada presiunea, asa ca am reusit sa opresc ceva mai multa apa pt spalare. Abia ieri au dat drumul la apa si de bine ce au dat, m-a sunat mama sa imi spuna ca a auzit ca iar se opreste, de data aceasta pana sambata. Asa ca i-am facut mezinei baita programata pt seara in miezul zilei la foc automat, incat abia scoasa din apa vroia inapoi, ca nu apucase sa se balaceasca.
Una peste alta am avut si curentul oprit cateva ore, apoi cand a venit curentul Romtelecom-ul a inceput sa se joace la net-ul meu.
Cand spun cuiva cum se joaca astia ba cu apa, ba cu electricitatea, mi se raspunde ca "traim in Romania". E perfect logic, dar totusi, chiar nu se schimba nimic in bine? Ca atunci cand e vorba de plata facturilor e musai sa le platesti la timp. Si da, traim in Romania, dar asta nu echivaleaza ce se intampla total impotriva bunului simt cu normalitatea.

Ajuta-ma sa pot!

Domnisoara personalitate creste. Nu ii place sa se joace singura mai mult de 10 minute, asa ca in permanenta cineva trebuie sa fie langa ea, sa se joace. Si in plus, mica mea mica a inceput sa ceara ajutorul, intr-un mod pe care nici unul din ceilalti doi nu l-a folosit inainte.
- Ajuta-ma sa pot, aud glasul ei cristalin. Incerc sa scriu pe blog, sa imi verific mail-urile, sa mai socializez un pic pe fb. Ioana insa considera ca un sfert de ora, cat am de cand m-am asezat la calculator, e arhisuficient pentru mine. In consecinta, ma roaga iar "Ajuta-ma sa pot!".
- Ce sa poti, Ioana?
Taraie dupa ea una din cutiile mele, atat de pretioase pentru ceea ce fac. A reusit sa ii rupa o parte si convinsa ca acum e inutila pentru mine, trage de ea, in incercarea disperata de a o instala in camera. Nu prea ii reuseste insa, asa ca are nevoie de ajutorul meu. O ajut sa aduca imensa cutie langa mine, si privesc mezina cum isi cara in cutie o perna si o paturica, se instaleaza confortabil in patutul injghebat si imi cere pentru a mia una oara sa ii pun "Tangled" - "O poveste incalcita". E gata de vizionare, neastamparata mea.
Am incercat cam toate productiile Disney, am vizionat nenumarate editii "Baby Einstein", am ascultat cantecele pentru copii in romaneste si "baby songs" (apropo, ultimele sunt minunate), dar ea se intoarce mereu la "Tangled". Am si pierdut sirul vizionarilor, dar cred ca am depasit 50.
A invatat deja cantecelele si are o simpatie extrema pt Maximus, calul zapacit din poveste. De fapt, banuiesc ca Maximus e vinovat pt nenumaratele vizionari.
Reusesc intr-un final sa o scot din cutie sa isi continue vizionarea din pat si adoarme usor, incheind o dimineata zbuciumata, cu plimbare si joaca multa si dans (a inaugurat noul ei tutu). Am si eu cam o ora de respiro, pana cand se va trezi si va trebui iar sa fiu doar mama Ioanei.

Va las sa va delectati cu Ioana in actiune, acasa la prietena si vecinica mea

In plan secund sunt fetita (in tutu roz) si nepotica prietenei mele.

Azi nu am timp sa scriu prea multe, dar vreau sa va arat doar ceva care mi-a placut si care m-a dus cu gandul doar la "un batran si o batrana [...] merg tinandu-se de mana". S-or mai iubi, oare? Sau e doar obisnuinta?

Cursuri prin fonduri europene

Astazi am aflat pe fb, datorita unei dragi mamici din grupul nostru de "albinute" de pe dc, despre un proiect finantat din fonduri europene.
Potrivit initiatorilor proiectului "Antreprenoriatul la feminin", "proiectul isi propune ca obiectiv general imbunatatirea accesului femeilor pe piata muncii din regiunile Nord-Est, Sud-Muntenia si Bucuresti–Ilfov, prin dezvoltarea competentelor antreprenoriale ca urmare a participarii la programe de informare si formare profesionala antreprenoriala"
Pare suficient de interesant, mai ales ca e si gratuit, dar eu din pacate nu am cum sa particip, ca la regiunea de sud-est nu s-au gandit.
Eu zic ca este o sansa si un pas inainte atat in cariera cat si in dezvoltarea personala, asa ca, daca va incadrati in publicul tinta, eu v-as sugera sa faceti cursurile.
Puteti afla mai multe detalii direct pe site-ul lor, http://www.antreprenoriatfeminin.ro/
Si poate ca, dupa ce absolviti, imi faceti iar o vizita pe blog si imi dati detalii, sa stiu ce am pierdut.
Deocamdata, eu inca astept sa inceapa cursul de inspector protectia muncii la care m-am inscris in decembrie. Tot pe fonduri europene, bineinteles :)

Depasita sau denaturata?

La primii doi copii presupuneam, fara sa ma indoiesc prea mult, ca sunt o mama care vrea binele copiilor si actioneaza in consecinta. Nu prea era net, nu erau prea multe surse de informare, nu prea aveam timp de stat si cautat retete, pampersi, informatii...
Odata cu nasterea Ioanei, mi-am dat seama ca sunt total depasita. Copiii sanatosi, iubiti si inteligenti din ziua de azi mananca bio, se c...a in scutece eco si sunt purtati (in sling, mei tai, wrap etc) in permanenta de mamici. In plus, sunt educati de mici (cateva zile daca e posibil) sa faca la olita.
Mie imi e jena de-a dreptul sa recunosc faptul ca Ioana mananca de toate (inclusiv inghetata si ciocolata), a folosit numai scutece de unica folosinta, am dus-o mai mult in carucior decat in brate din cauza coloanei (mai ales ca asa am si eu sprijin), pe la 9 luni i-am luat si premergator pt ca spatele meu refuza cu incapatanare sa se indrepte dupa ce sustineam cateva minute copila dornica de miscare (ziceam ca ma descurc fara, ca asa se recomanda acum desi la ceilalti nu am avut probleme) si doar de cateva zile a inceput sa ceara singura sa faca la olita si sa o aduca singura. Azi chiar a fost prima zi in care a iesit afara la plimbare fara sa simt nevoia sa ii pun un scutec pt siguranta.
Pot spune in apararea mea doar ca am stat si stau cu ea acasa si acum, in timp ce primii s-au obisnuit de la 1 an cu viata de gradinita, ca a fost alaptata pana aproape de 2 ani (au lipsit doar 5 zile), ca a dormit cu noi in pat tot pana aproape de 2 ani, cand a inceput sa nu prea mai aibe loc, ca stam si ne jucam (dupa ultimele tendinte insa se pare ca nici asta nu e bine) si ne dragalim. Ups, mi-am amintit ca o mai las si sa se uite la televizor si ca "Tangled" sau "O poveste incalcita" l-am vazut de vreo 30 de ori (pe putin) pana acum.
Uneori simt ca traiesc pe o planeta diferita. Invat din mers, dar cateodata instinctele imi urla atat de tare ca indiferent cat o fi de la moda metoda x de crestere/educare a copilului nu e musai sa aplic si eu, incat ma simt ca ultimul om ca nu vreau binele copilului meu.
Oricum banuiesc ca mai toate mamicile fac parte din vreun grup de pe yahoo, fb, forum, twitter sau orice alt mijloc de comunicare in masa. Eu nu fac exceptie. Asa am aflat despre "conceptul continuum", si exemplele date mi s-au parut cam fortate, cam scoase din istorie si reinterpretate, asa ca e musai acum sa citesc respectiva carte sa vad daca iar ma pot considera o gica contra si o mama denaturata. Pleznesc de curiozitate, pt ca pe celelalte mamici le-a miscat profund si au inteles multe adevaruri, ramase deocamdata (cel putin pana la lecturare insotita de iluminare) inaccesibile mie. In timp ce eu...
Lasati ca va spun concluziile la sfarsit.
Totusi, sa nu va asteptati la o reabilitare drastica a mea sau a conceptiilor mele. Tare mi-e sa nu concluzionez la sfarsit ca sunt depasita sau denaturata

O alta viata

Discutam zilele trecute cu o mamica despre intoarcerea la munca., pe care ea o asteapta cu nerabdare. Nu neaparat la fostul loc de munca, de unde chiar ar vrea sa plece, dar undeva unde sa intre in contact cu alti oameni, sa vorbeasca si despre altceva, ce nu include copii, sa se simta iar conectata si mai implicata in lumea adultilor.
Pot spune ca o inteleg, la fel simteam si eu dupa nasterea Sandrei. Chiar am inceput lucrul atunci cand Sandra avea 5 luni, dar am facut-o atunci si fortata de imprejurari.
Acum insa mi-am dat seama ca nu imi doresc iar un loc de munca oarecare, cu sefi, cu stat la birou pana ti se lipeste scaunul de fund, cu tracasari zilnice, termene limita si perioade aglomerate cand pleci dimineata si vii franta dupa ce se insereaza, cand abia ai timp sa schimbi o vorba cu partenerul, sa vorbesti cu cei mici, sa ii dragalesti, sa verifici teme s.a., sa mai faci, daca mai ai energie si ceva treaba si apoi sa imbratisezi terminata perna ca sa ai satisfactia ca a doua zi sa o iei de la capat. Si in week-end, aproape invariabil, sa iti ocupi timpul cu activitati casnice, ce si-au asteptat rabdatoare randul pe agenda ta incarcata.
Imi dau seama ca desi imi plac oamenii, implinirea mea nu vine din faptul ca o parte din timp mi-l petrec alaturi de oameni adulti si nici a unui program (fix in teorie elastic in practica) de plecare/venire undeva sau de undeva. Da, imi plac oamenii, imi place sa fiu in compania lor, sa ma implic sau doar sa observ, sa ma simt valorizata ca fiinta umana inainte de a primi eticheta "mama" cu tot ce decurge din ea, insa in acelasi timp imi dau seama ca nu am nevoie de compania activa a altora ca sa ma simt bine.
De cand stau acasa si mi-am descoperit noi pasiuni, de cand am descoperit atatia oameni interesanti pe internet cu care pot vorbi despre orice, din cele mai diverse domenii, imi dau seama tot mai mult ca ma indepartez de cea care eram inainte sa devin si mama Ioanei. Mama doar lui Tavi si a Sandrei avea o alta gandire si o alta mentalitate fata de mama lor si a mezinei. Si constat ca nu mi se intampla numai mie. Mamele de acum (o parte, cel putin) incep sa isi regandeasca viata, sa isi delimiteze mai clar prioritatile, sa isi planifice astfel viitorul incat, fara a iesi complet din sfera profesionala, sa aibe mai mult timp pentru familie.
Imi spunea cineva candva ca nasterea unui copil inseamna sa renunti la toata viata ta anterioara. Atunci am zis ca nu are dreptate, si pe de o parte, nu are, pt ca sensul dat era de renuntare si pierdere. Gandita insa ca renuntarea la o viata care, privita acum, nu te mai reprezinta, o etapa necesara in definirea ta ca om dar care poate fi depasita fara regrete, oarecum inclin sa ii dau dreptate.
Pentru mine nasterea mezinei a reprezentat inceputul unei noi vieti. E greu pt ca sunt la inceput de drum in ceea ce fac, dar fac ceea ce imi place, chiar daca nu am un venit sigur si constant. Norocul meu ca am un sot minunat, bland, intelegator si care m-a sustinut intotdeauna. Asa ca acum pot sa stau cu pitica, sa iesim sa ne plimbam, sa descopar si eu iar lumea alaturi de ea, sa salutam amandoua oamenii pe strada, ea sa ii intrebe si ce fac, sa suradem soarelui, sa culegem papadii, sa o privesc alergand dupa "pui", pisici si caini...
Va pup pe toti ca tocmai ma striga sa ies afara. Ziceam ca nu am sef? Am! Dar tare dulce e. Si mai doarme si la pranz, asa ca pot dormi si eu cu "sefa" la "birou".

Ai vazut?

- Ai vazut, mami, ai vazut? ma asalteaza Ioana entuziasmata.
- Ce sa vad, Ioana? o intreb, la randul meu, incercand sa imi dau seama la ce se uita.
Sta cu ochii pe cer si degetelul ei arata undeva in sus. Ii privesc pletele si degetelul si parca nu am ochi si pentru chestia care i-a captat interesul

 Se intoarce mirata spre mine, ca nu admir si eu ceea ce ei i se pare foarte important.
- Mami, uite, puii!

Mda, inca se numesc toate pasarile "pui". Un stol de porumbei si-a luat zborul de pe acoperisul unuia dintre blocuri. Zboara organizat pe deasupra noastra, planand usor si apoi dand repede din aripi ca sa reajunga iar pe acoperis. Pe Ioana o fascineaza ca de fiecare data, si tot ca de fiecare data, ii spun:
- Sunt porumbei, Ioana. Spune si tu: porumbei!
- Pombei, vine raspunsul ei cristalin.
- Hai, repeta: po
- po
- rum
- um
- bei
- bei
- Porumbei
- Pombei!
Apoi da sa se aseze pe vine, cu degetelul ridicat urmarindu-le zborul in care s-au lansat iar.

Experiente

Fiecare zi e o noua provocare, un nou inceput, un pas inainte pe drumul acumularii cunostintelor necesare pentru viata si a experientelor uimitoare care fac din lume un loc "altfel", doar pt ca Ioana iese la plimbare.
Indiferent ca e vorba de spiritul de independenta care o face sa mi-o ia inainte

sau revenirea la mami, care o determina sa ma astepte,

 sau de pietrele lasate pe marginea trotuarului de catre cei care au "reparat" drumul si care neaparat trebuie puse la locul lor,

 merita in final un zambet in soare.

Ce va doriti de sarbatori?

In ultima vreme, cand vorbesc cu cineva, se ajunge si la intrebarea:"Ce-ti doresti de Sarbatori?" Ehehe, imi doresc eu multe, foarte multe. Mi s-a intamplat insa sa mi se raspunda si "Eu imi doresc in primul rand sanatate!" pe un ton care vrea sa insemne "Cum, tu nu vrei sanatate? Nu asta e cel mai bine sa iti doresti? Cum iti poti dori lucruri materiale cand sanatatea e atat de importanta?" Ei bine, nu ca nu-mi doresc, dar aceasta e o dorinta permanenta si nu una speciala de sarbatori. Cand e vremea cadourilor, atunci imi doresc cadouri, ca asa mi se pare corect.
Si imi doresc... o lista lunga, atat de lunga incat de-as avea suficienti bani mi le-as lua pe toate odata, ca mare nevoie am de toate. Nici nu stiu exact ce e mai important si ce ar trebui sa aibe prioritate (exclud insa din lista o casa noua si o masina).
Imi trebuie deci o masina noua de cusut, o camera foto, un televizor nou, o imprimanta (de preferinta laser) si o gramada de materii prime si materiale pt hobby-urile mele (la loc de cinste se afla rasina, cauciuc siliconic pt matrite si materiale pt decoupage. Multe, nu? Observati insa ca nu imi doresc nimic de genul farduri, imbracaminte, incaltaminte, posete etc, si nici nu scriu ce imi doresc pentru copiii mei.

Voi ce va doriti de sarbatori?

Si cu sufletul in rai, si...

Postarea de azi are ca inspiratie un articol al Mariei, pe care il gasiti aici.
Articolul ei mi-a trezit o gramada de amintiri, despre oameni "cucernici si evlaviosi", convinsi ca, asa cum spunea si Maria, "doar sufletul conteaza".
Din punctul de vedere al unor asemenea oameni, probabil ca eu deja sunt condamnata sa ard in chinurile vesnice ale iadului.
Nu am fost niciodata o persoana evlavioasa. Pana pe la 20 de ani, am fost atee convinsa. Un sir de evenimente ciudate m-au facut sa imi regandesc pozitia fata de credinta in ceva superior, ce ne guverneaza viata.
Nu m-am transformat totusi intr-o persoana care sa tina posturile, sa frecventeze bisericile regulat si care sa isi iubeasca toti semenii ca pe sine insasi.
Recunosc ca nu am putut uita niciodata pe cei care mi-au facut mult rau, ca pe ceilalti, care doar m-au jignit sau doar m-au vorbit de rau i-am iertat si uitat de mult. Nu am fost niciodata omul care sa fie lovit si sa intoarca si celalalt obraz pe principiul iubirii crestine.
Nu cred nici ca dumnezeul nostru este mai bun decat Allah, Buddha, Krishna sau orice alta divinitate. La fel, nu cred ca Dumnezeu poate fi gasit doar in biserica si daca nu te duci pe acolo esti un pacatos.
Nu vreau sa ma transform in una din babutele ce bat zilnic matanii, merg zilnic la biserica si saruta mana popei in mod regulat.
Imi asum propria alegere si ma simt confortabil cu ea. Culmea e ca in familie am preoti, dar intotdeauna gasim alte subiecte de discutie decat biserica.
Oamenii pe care i-am cunoscut si care pretindeau ca "doar sufletul conteaza" sunt in fapt oameni care au atat de multa rautate si invidie in ei incat simt nevoia sa o mascheze sub o cucernitoare pornire. Isi imagineaza probabil ca daca reusesc sa aduca pe calea cea buna un suflet ca al meu, DD o sa vada si o sa le acorde o bulinuta alba, pe care sa o contabilizeze Sfantul Petru la intrarea in rai. Altfel nu inteleg pornirea alesilor cucernici de a converti la valorile crestine pe cei ca mine.
Cat timp am locuit in oras, lunar venea o doamna care ne intreba daca vrem sa dam ceva pt biserica. Nu impunea niciodata o suma, nu se simtea jignita daca nu ii dadeai si iti taia chitanta chiar si pt 2 lei.
Cand ne-am mutat, la maxim o saptamana am fost vizitati de o doamna care facea colecta pentru biserica. Nimic anormal aici, numai ca ne-a spus ca "trebuie" sa dam 30 de lei pt biserica, fara chitanta. Aceasta e suma si nu exista abateri. "Asa dau toti!" a fost argumentul ei suprem. Ei bine, eu nu sunt ca toti! Eu nu vreau sa fac un lucru doar pt ca ceilalti il fac. Nu ma inregimentez la turma si nu ii las pe altii sa hotarasca pt mine. Vreau sa am optiunea de a decide daca e ok sa scot sau nu din buzunar banii astia. Si in plus, ce servicii primesc in schimbul lor? Mi se asigura o treapta mai aproape de dumnezeu, am prioritate atunci cand ma rog fata de cei care nu au cotizat, sunt pomenita la biserica si se roaga preotul pt pacatele mele? Se pare ca nu, dar doamna a avut grija sa le spuna vecinilor ca "aia de la oras" nu a vrut sa dea bani!
Nu inteleg insa nici principiul conform caruia "sa faci ce zice popa, nu ce face popa" Pai daca el una zice si alta face, eu cum sa cred ca sfaturile lui sunt bune? Doar pt ca sunt luate din Biblie? Luandu-l ca exemplu strict pe preotul nostru, incalca cel putin 3 dintre porunci. Nu stiu celelalte, ca nu am stat dupa el, dar acestea sunt observatie directa.
"Sa nu ucizi" spune una din porunci. Dar el ucide cu nonsalanta pisici, ca ii tulbura porumbeii si vroia sa imi impuste si cateaua, ca a speriat-o cica pe fiica-sa.
"Sa nu furi" colaborata cu "sa nu doresti casa aproapelui tau ... si nimic din cate are aproapele tau" - preotul nostru are un var, ramas orfan la 18 ani. L-a pacalit sa ii vanda pamantul de pe langa casa, pe care i-a dat doar 1/3 din pret la inceput, apoi l-a imbatat si l-a facut sa semneze actul de proprietate. Acum nu isi mai aduce aminte ca mai are sa ii dea bani. Varul cu pricina si-a pierdut in toamna serviciul. Inca nu apucase sa isi traga curent in modesta casuta pe care si-a facut-o singur si pe care nu a reusit sa o termine ca nu i-au ajuns banii. Intelegerea cu varul lui de bine includea sa il lase sa isi traga un fir ca sa aibe lumina si sa poata sa bage si un calorifer in priza. Asta iarna, pe gerurile acelea cumplite, preotul i-a taiat curentul, pentru ca omul nu mai avea cu ce sa il plateasca si l-a lasat si pe intuneric si in frig. Noroc cu vecinii, ca l-au lasat sa se incalzeasca la ei si i-au oferit si o farfurie cu mancare calda...
Cam atat despre oamenii cucernici pe ziua de azi, ca iar imi stric buna dispozitie.

De zi cu zi - mezina

Mezina canta prin casa "aieiuia" (ceva gen aleluia pt necunoscatori). De unde a auzit nu am habar, nici unul din noi nu le are cu mersul la biserica si nici la Trinitas nu ne uitam. Dar ea e convinsa, asa ca urla cat o tine gura. Mai face cate o pauza ca sa muste din "tocov" (morcov). Ar manca cel putin cate un kg pe zi daca i-as da. Cam pe acelasi plan cu pasiunea pt tocovi este si cea pentru tatofi (cartofi), mai ales cruzi. E in stare sa rontaie odata un tatof mediu si de cate ori curat pt diverse mancaruri are grija sa vina sa isi ceara portia. Nu stiu pe cine mosteneste, ca pe mine numai gandul la cartofii cruzi ma ingrozeste, dar aceeasi pasiune a avut-o si sora-sa. Cum citisem in copilarie o carte (nu mai stiu care) in care o scena cuprindea rontaitul cartofilor cruzi, care ar feri cica de scorbut, o las sa isi faca damblaua.
In rest... creste. Dolofanica, bucalata, am cam inceput sa imi fac insa griji pt dimeniuni. Nu ma refer la faptul ca are 17 kg si ca e mai inaltuta cu cateva degete fata de copiii de varsta ei. Ma refer la faptul ca de vreo 3 luni nu am mai avut curiozitatea sa ii masor talia si cand am masurat-o acum 2 zile, ca sa stiu cat de mare ii fac bolero-ul pe care il am in plan pentru ea, am ramas socata, asa ca am masurat-o de 3 ori, doar ca sa imi dea aceeasi valoare :64 cm. Eu stateam linistita ca are 53/54 cm... Mai are un pic si o ajunge pe sora-sa. Pot doar sa sper ca va creste, se va inalta si cm din talie se vor cam duce.
Vorbeste tot mai mult, inca stalceste unele cuvinte si in mod ciudat, cand vorbeste la telefon nu mai intelegi nimic. Zilele trecute radeam cu Vali, nasica ei, despre convorbirea lor telefonica. Daaa, au vorbit, insa Vali stia ca doar trebuie sa aprobe, nu e musai sa incerce sa isi dea seama ce spune. A inteles doar "Buna" si "pa", ce a fost intre acestea e un mister chiar si pentru mine.
Canta, danseaza, ii sterpeleste sora-sii creta si imi deseneaza pe mobila (cred ca trebuie sa ii fac rost de o tabla), dar e simpatica foc atunci cand incearca sa stearga si urmele cu o carpa.
Mai scriu ce face si altadata, acum va trebui sa o scot un pic la plimbare.
O zi minunata tuturor

Torturi fascinante

Azi am zis sa nu mai scriu despre mine sau ai mei. Nu scriu nici despre blogurile pe care le citesc in mod constant si pe care le gasiti in blogroll-ul meu si nici despre cel abia descoperit si care mi-a placut la nebunie (totusi, va soptesc ca il gasiti aici).
Ei bine, azi scriu despre un blog pe care nu stiu unde sa il incadrez, caci e un pic de cofetarie si incredibil de multa arta. Am stat si mi-am clatit privirile pe fiecare tort, pe fiecare detaliu, neincetand sa ma minunez de maiestria celei care a adus la viata o lume intreaga in fiecare tort.
Mi se pare minunat ca exista asemenea oameni pe lume, care transforma o aniversare in ceva incredibil de special, deosebit, memorabil, care aduce in acea zi acel ceva ce il va deosebi de toate celelalte zile sau aniversari ce vor veni.
Ma plec in fata talentului acestei minunate doamne, caci numai o doamna minunata poate crea minunatiile pe care le-am vazut acolo si va invit si pe voi sa va umpleti ochii de lumina si sa vedeti arta si din punct de vedere comestibil.
Poate deja va veti face planuri pentru tortul de la urmatoarea aniversare din familie.
Uitati aici blogul doamnei Viorica

Reminiscente

Uneori ma gandesc ca intr-o viata anterioara am fost harciog: probabil ca de atunci mi-a ramas mania de a strange de toate, de care nu stiu cand voi avea nevoie dar e bine sa fie acolo. Si daca ma apuca vreodata zelul si ma descotoresc de achizitiile mele, fix a doua zi am nevoie de ele.
Profit acum de faptul ca mi-am descoperit atatea pasiuni, asa ca acumulez fimo, accesorii pentru bijuterii, margelute, piele, fire diverse de tricotat si inca as mai vrea. Probabil ca lucrurile dupa care suspin cel mai tare sunt uneltele care usureaza munca la toate achizitiile prezentate mai sus. Scumpul meu sot s-a obisnuit si nu mai protesteaza de mult la nebuniile mele.
Am o gramada de proiecte, multe in desfasurare, destule terminate iar in capul meu se tot nasc alte si alte idei si proiecte. Si uneori ma gandesc ca nu am timp (si nici bani) sa fac tot ce vreau.
Si principala problema e ca nu prea pot lucra cu mezina in preajma. Imi sterpeleste ghemele si imi arata fericita ce frumos se desira si cu cata ingeniozitate le infasoara in jurul scaunului, imi ia fimo si lipeste in bucatele delicate tablia patutului, imi ia margelutele si se preface ca le inghite de imi sta inima in loc, imi fura foarfeca si ajusteaza frunzele si tulpinile plantelor din casa sau pune cu delicatete mana pe fasiile de tulle si incearca sa isi prinda parul cu ele. Si daca reusesc sa o indepartez de toate acestea vine si mi se aseaza in brate sa ne dragalim.
Am incercat sa ii dau ei separat din fiecare obiect cu care umblu eu, dar nu merge, tot ale mele sunt mai tentante.
Asa ca lucrez noaptea si daca vreodata ma mai ia amocul si nu rezist tentatiei, imi aminteste mezina de ce orele noptii sunt cele mai bune pt hobby-uri.

P.S. Daca dati peste vreun sponsor cu inima larga si buzunar plin, sa-mi spuneti, ca stiu ce imi doresc in dar de Paste

Vaaai, ce rusine!

Mi se intampla uneori sa mai iau caruciorul cu mine, atunci cand am mult de mers pe jos, am si cumparaturi de facut si stiu ca mezina nu ar face fata. E adevarat ca mai mult pitica merge pe langa carucior, dar e bine sa stiu ca atunci cand oboseste nu trebuie sa o car in brate (are 17 kg iar spatele meu nu mai e ce a fost) si in plus am si unde sa imi pun cumparaturile.
Aud insa, invariabil, pe diferite tonalitati si voci, la fiecare asemenea plimbare: "Vaaaaai, ce rusine! O fetita atat de mare sa mai mearga in carucior?".
Zambesc si trec mai departe caci stiu ca daca apuc sa scot un cuvant nici marea n-ar mai spala-o pe binevoitoarea cu pricina.
Nu stiu si nici nu pot pricepe de ce sunt atatia care isi inchipuie ca modul in care si-au crescut copiii/nepotii/verii/vecinii este singurul valabil, de ce se simt automat obligati sa iti impartaseasca din experienta lor si sa te sfatuiasca si de ce se supara daca ii ignori.
Pt mine fiecare zi alaturi de pitica e o binecuvantare, chiar daca uneori barometrul meu indica nori de furtuna si vijelie. Ceilalti au crescut, parca nici nu mai au nevoie de mine, dar cea mica inca e dulce si lipicioasa (cand vrea, bineinteles).
E adevarat ca inca nu stie teorema lui Pitagora, inca mai poarta pampers, inca refuza cu incapatanare sa spuna o poezie, desi stie, inca refuza sa isi spuna numele atunci cand e intrebata si deja considera ca are 3 ani. Saluta pe toata lumea pe strada cu "buna ziua" si se uita la om pana cand i se raspunde. Celor cunoscuti li se adreseaza cu "buna, puiu! Ce faci?" Si cu nasucul carn, obrajorii rumeni si parul carliontat, pitica mea starneste zambete. Poate ca nu va iesi din ea un mare matematician si nici nu va descoperi o noua teorie a universului. Poate nu va avea reusitele altora, nici logica lor si nici drumul ei spre devenire nu va intra in fagase unanim acceptate de societate.
Daca insa isi va pastra naturaletea si dragostea pt oameni, daca va fi sanatoasa si fericita in alegerile ei, atunci eu nu voi putea fi decat multumita.

Ce fac altii...

Azi, frunzarind avocatnet-ul, am dat peste un subiect hilar, daca nu ar fi simultan si tragic.
Pe scurt, o tipa si-a pierdut buletinul. Un fapt divers, un lucru ce i se poate intampla oricui. Nu a anuntat la politie pierderea, asa ca dupa ceva timp s-a trezit la usa cu politia si cu cei de la Protectia Copilului.
Motivul era simplu: o tanara, inregistrata /internata pe baza buletinului neatentei doamne, a nascut un bebelus pe care apoi l-a abandonat in spital. Normal ca oamenii legii au venit pana la cea careia ii apartinea buletinul. Ca nu ii apartinea si copilul, ramane de demonstrat cu mari dureri de cap.
Ar fi fost frumos ca cea pe numele caruia a fost inregistrat copilul sa isi doreasca sa adopte unul. Asa, ar fi fost direct al ei. Bineinteles insa ca e doar dorinta mea de happy-end. Sunt incredibil de multi copii abandonati, iar drumul de la dorinta de a adopta pana la finalizarea adoptiei e lung si presarat de piedici.
Deci, daca vreodata va pierdeti buletinul, anuntati politia cat mai repede. Altfel, ori va treziti ca aveti un copil de care nu stiti, ori puteti lua un imprumut pe care sa nu il folositi, ori... posibilitati sunt nenumarate.

Ce fac contabilii...

Azi mi-am dat seama ca de cand mi s-a stricat vechiul calculator nu am mai intrat in lista de bloguri pe care le citeam cu relativa periodicitate. Cum tot ce ma interesa statea atarnat/salvat in bara de sus, era simplu si doar la un click distanta sa citesc ce au mai facut/gandit/experimentat virtualii mei prieteni. Asa ca azi am luat blogurile la rand, sa citesc, sa ma improspatez, sa fac iar o "baie" in povestile altora.

Ei bine....

De mult timp nu am mai ras in hohote la o postare pe un blog. Fain, atat de fain scris incat hohoteam cu gura pana la urechi, lacrimile imi curgeau pe obraji si mezina a venit repede sa ma intrebe si sa ma bata pe spate (sa ma linisteasca) : "Ce e, mami, ce e? Gataaaa, gataaaaa". Biata copila, a crezut ca muma-sa plange, atat de tare ma zgaltaiam. Luati si voi si cititi postarea Laurei aici.

Mie mi-a placut la nebunie si m-a binedispus pe toata ziua, ca sa nu zic chiar pe toata primavara. Sper sa aibe si la voi acelasi efect revigorant.

Tuturor va doresc o primavara minunata, cu sanatate, bucurii si impliniri

Oua "stresate"

In ultima vreme nu ma mai uit la stiri, deci nu prea mai stiu cati s-au sinucis, cati au murit in accidente si cati au ucis. Nu stiu nici pe unde s-a plimbat nu stiu ce fotbalist sau ce ii mai face nevasta. Stirile "sportive" chiar ma depasesc.
Citesc insa (da, citesc, prefer forma aceasta de filtrare rapida a informatiilor) despre ouale "stresate". In naivitatea mea, credeam ca doar bietele gaini sunt "stresate". Iata insa ca nu stiam bine, si stresul loveste crunt si in bietele oua. Acum trebuie sa imi fac griji si daca vaca de la care iau lapte e stresata (a avut o iarna grea, saraca), pt ca atunci implicit si laptele va fi stresat.
Si luand-o in sens invers, daca un gazetar da o stire tampita, e si el tampit?

Diverse

Ieri am fost la posta, sa trimit 2 pachete. Pana aici, nimic neobisnuit. Din fericire, nu aveam mezina cu mine. Din pacate, nu puteam alege o ora mai nepotrivita. In fata mea si a altor 5 persoane, era un individ care avea 20 de pachete. Cum eu am ajuns la 45 de minute dupa a doua persoana din spatele lui, am ajuns la concluzia ca e inutil sa calculez cate pachete a avut in total. Cert e ca eu am mai stat 50 de minute pana cand a terminat tot si a plecat. Se pare insa ca omul a mai realizat ceva, pe langa punerea pachetelor. Cu siguranta il astepta acasa frigiderul plin.
Tot ieri a fost prima zi in care fiul meu a fost agent de vanzari si se pare ca a inceput sa ii placa. A vandut martisoare si s-a descurcat onorabil. Azi e a doua zi de vanzari si sper sa ii mearga cel putin la fel de bine ca ieri.
Sunt mandra de el. A crescut frumos si e un tanar deosebit. Parca ieri era doar un inger blond buclat si cu ochi albastri. Acum e mult mai inalt ca mine si ma intrece si la kilograme.
Sandra invata de zor, lucreaza si la un proiect ce necesita studiul la biblioteca. E insa tot mai obosita, drumul lung pana la liceu si inapoi isi spune cuvantul. Il mosteneste si ea pe tatal ei, are vanzarea in sange, va putea vinde orice, in cazul in care nu-si alege alta cariera.
Mezina invata tot mai multe cuvinte si face tot mai multe nazbatii. Inca e mamoasa si geloasa pe toti din jurul meu. Afara insa, saluta pe toata lumea si ii intreaba ce fac. Multumeste cand primeste ceva, a invatat sa spuna si "te rog", dar numai la indemnul altora. Cand vrea insa foarte mult ceva, spune si singura "te loooog".
Are un bebelus care rade, primit de Craciun de la cumnata-mea, insa ei i se pare ca plange. Cum nu poate sa ii apese direct locul care il porneste, il pune jos, il calca in picioare (s-a prins ca asa incepe mai usor sa rada), apoi il ridica repede, il strange la piept si il bate usor pe spate "Gata, gata, nu mai pange!" si il leagana. Apoi il ia cu grija si il inveleste cu ce nimereste, hainele mele, patura ei, fularul sau orice ii cade in mana si apoi il trece la nani.
Nu reusesc insa sa o invat poezii, desi a prins cantecelul de la scooby doo si pe cel de la Gerald boing boing, preferatele ei.
Imi dezmembreaza scaunul, ia perna de pe el, o pune jos, se urca pe ea si dupa ce ia orice obiect care seamana a microfon, ma anunta foarte serioasa "Cant". Si cand eu ii spun sa cante incepe sa lalaie. E comica si dulce si mai ca as manca-o daca nu ar face si boacane mai mari ca ea.
Dar asta-i frumusetea cand ai un copilas mic, ca pe langa nazbatiile pe care le face poate fi atat de dulce si atat de topita in bratele mele incat uit toate supararile.

Lucruri utile

Iti dai seama cat de mult conteaza anumite lucruri abia cand nu le ai.
E a doua oara in mai putin de o saptamana, cand nu avem curent mai bine de 12 ore. In plus, saptamana asta (si saptamana precedenta, dar mai putin) curentul a tot palpait. Ba disparea, ba aparea, de mi se restarta si calculatorul si modemul si receiverul. Nu's cat o sa imi reziste aparatura casnica in conditiile acestea. Ei bine, alaltaieri noapte s-a oprit curentul, in jurul orei 1. Dimneata tot nu venise, asa ca am sunat la Enel. Prima oara, 5 minute de asteptare, in timp ce o voce suava imi tot spunea ca in cateva momente apelul meu va fi preluat. Am inchis si am sunat iar, de data aceasta ferm hotarata sa las sa sune pana raspunde cineva. Cronometrat, a raspuns dupa 13 minute si 40 de secunde. Cand a auzit de unde sun, tanti de la Enel mi-a spus ca e o avarie si ca probabil, undeva in cursul zilei, se va remedia. Am intrebat si daca imi poate da totusi o ora aproximativa de remediere a situatiei, am apucat sa-i zic si de fluctuatiile de curent, sa o intreb daca e normal si daca se face ceva in sensul acesta. Singurul ei raspuns a fost ca nu stie ce sa imi spuna. Mi-a inchis inainte sa o rog sa imi dea la telefon pe cineva care stie....
Curentul a venit dupa ora 6 seara, dupa ce, in prealabil mancasem romantic la lumina lumanarilor. Si dupa ce a venit curentul, am ramas fara internet. Of, viata asta de roman de la tara! Probabil ne vom strange mai multi sa votam schimbarea numelui comunei din Lumina in Intuneric

P.S. De cate ori mezina vede o lumanare, incepe sa cante "multi ani traiasca" si vrea sa o stinga. Am avut ce pazi, sa nu ramanem pe intuneric. In alta ordine de idei, sotul imi spunea ca nu o vom putea lua cu noi la inmormantari, tocmai din acest motiv.

Initiativa "Maini indemanatice... care aduc bucurie"

Intru destul de rar pe forumul desprecopii (DC). Desi sunt acolo persoane dragi mie, cu majoritatea ma intalnesc pe fb, mai simplu si fara priviri indiscrete.
Azi insa am intrat, dupa o indelungata absenta si am dat peste o initiativa minunata, promovata de mamici inimoase si sustinuta de alte inimoase. Pe scurt, e vorba de strangerea de fonduri pentru niste copilasi sarmani. Cum se apropie martie, se va face un bazar cu martisoare (unicat sau de serie mica), handmade, asa ca stati pe aproape.
Cand va aparea albumul veti putea admira minunatiile, aproviziona cu martisoare pt mamele, prietenele, colegele voastre, ale sotului sau copiilor si face in acelasi timp o fapta buna. Deocamdata, puteti citi mai multe despre actiune aici
Voi avea si eu cateva martisoare acolo si va astept sa daruim impreuna un zambet

Alt an, alt inceput

A trecut un an, iar eu nu am mai scris nimic. Nici macar nu le-am urat cititorilor mei "La multi ani".
 O fac acum, in al nspelea ceas, si va urez, dragii mei sa aveti parte de tot ce va doriti, de sanatate, fericire, intelegere, prosperitate, de oportunitati fructificate cu succes si de bucurii marunte, cum e zambetul unui copil sau o raza de soare scaldand petalele unui trandafir.

Pendulez pe alte bloguri, pe fb, pe forumul lucru de mana. Am iar o gramada de proiecte, ma incanta multe si abia astept sa ma apuc de ele. Ma documentez intre timp pentru un pfa (ce presupune ca bani - taxe, impozite) si contabilitate. Am serioase indoieli ca as reusi sa gasesc acum ceva pe piata muncii, la varsta mea. Se pare ca, odata ce treci de 36-37 de ani, esti rebut. De 6 luni ma tot uit pe anunturi. Si nu apare nimic.

Ieri am sarbatorit-o pe mezina. La ai mei acasa, deja incetatenita traditia sa sarbatorim toate cele trei generatii odata (tata, fratele meu si Ioana, cea mai mica membra a familiei).
Si dupa ce toata lumea s-a saturat de atata mancare, Sandra a jucat sah cu tata. Atat de mult i-a placut Ioanei, incat si-a incercat si ea puterile intr-o partida de sah. Nu radeti, ca il va depasi pe Kasparov

Romania mea - normala sau nu

Ma tot uit la reclama de la Tiriac parca, cea cu "Romania normala". Nu prea imi dau seama la ce se refera "normalul" in ecuatia lor si care ar fi anormalul... Pt ca de cele mai multe ori, realitatea noastra mi se pare anormala raportata la normele de civilizatie de aiurea (va puteti gandi aici la orice tara unde cetateanul de rand e respectat si are si drepturi). Numai ca acest anormal face parte atat de mult din cotidian incat devine normal.
Ei bine, timp de 2 zile am fost voluntar pe un proiect cofinantat de Fondul Social European, proiect conceput cu scopul de a informa si constientiza oportunitatile de angajare in domenii non-agricole. Grupul tinta l-au constituit persoanele adulte din mediul rural.
Am considerat mereu (pana acum 3 zile) ca statisticile referitoare la procentul de analfabeti romani (fie ei copii, tineri sau adulti) sunt fortate si ma gandeam, in naivitatea mea, doar la tiganii care nu isi trimit copiii la scoala.
Realitatea de care m-am lovit insa a fost crunta.
Am intalnit o sumedenie de oameni care nu numai ca nu stiu sa scrie si sa citeasca, dar unii dintre ei nu stiu nici macar cand s-au nascut. Si nu ma refer aici la cei de peste 60 de ani, care poate au probleme de memorie. Ma refer la unii de varsta mea sau chiar mai mici.
Cel putin o doamna mi-a spus senina ca nu stie in ce an s-a nascut si banuiesc ca eu am facut o fata comica din moment ce pe individa a pufnit-o rasul. Cred ca era amuzant sa nu stie cati ani are. Noroc ca a salvat-o o alta de langa ea, care, vazand ca eu insistam cu anul, ii spune "Fa, tu esti nascuta in an cu sor'mea, stai un pic sa ma gandesc, in '72".
Cei consiliati trebuiau sa invete sa scrie un cv si o scrisoare de intentie, sa raspunda la cateva chestionare prin "da" sau "nu" si sa stie in general cam ce sunt intrebati la un interviu. In mod normal, (normalul asa cum il percep eu), ar fi trebuit sa mearga usor, oamenii sa citeasca intrebarile si sa raspunda la ele si sa completeze cele cateva date (gen nume, adresa, varsta, telefon, scoli absolvite... stiti voi ce e intr-un cv, nu mai continui). Dar... multi abia reusesc sa citeasca (fara sa inteleaga!). Au in medie 2 pana la 8 clase absolvite. Cativa au ajuns la 10 clase, alti cativa au facut scoala generala si o scoala profesionala, si doar cativa au terminat si un liceu. Nu vorbesc de cei de peste 50 de ani, nu... Vorbesc si de cei intre 30-45 de ani, pe care parintii i-au trimis la camp si nu i-au lasat sa isi termine macar cele cateva clase primare. Ba am intalnit si o fata de 21 de ani, isteata si draguta, care avea insa doar 4 clase si nici o tragere de inima sa isi termine macar studiile gimnaziale.
Sunt constienti ca nu prea au sanse pe piata muncii, dar cred ca "merge si asa". S-or descurca ei cumva, cum s-au descurcat si pana acum. Cum? Nu stiu!
M-au intrebat unii, dezarmant de sincer: "Cine ma angajeaza pe mine?". I-am incurajat ori sa isi termine studiile (acelea 8 clase!) si apoi sa faca un curs de calificare, ori, pe cei care le aveau, sa faca direct un curs de calificare. Unii pareau receptivi, altii... ziceau da, dar in ochii lor se citea "nu". Probabil se gandeau ca trebuie sa ma aprobe ca sa scape de mine si sa se poata intoarce la viata lor suspendata in timp.
Ca orice experienta, mi-a prins insa nesperat de bine. Nu neaparat ca am intalnit atatia sarmani (si in fapt si in spirit), care, desi m-au secatuit de puteri m-au facut sa constientizez ce sansa am avut sa ma nasc la oras si sa imi inteleg mai bine parintii care s-au zbatut sa plece de la sat, pentru a ne da noua o sansa.
Castigul meu cel mai insemnat a fost sa intalnesc o echipa minunata, cei care au coordonat proiectul (din Maramures) precum si cei de aici care au colaborat la proiect, si care m-au facut sa inteleg ca sunt inca oameni carora le pasa de semenii lor, care vor sa le faca viata mai buna, care au rabdare sa explice de sute de ori aceleasi lucruri si sa incerce sa faca o diferenta... Lor le multumesc pt aceasta experienta si abia astept sa mai fie proiecte....
Poate voi ajunge sa pricep mai multe din ce se intampla in Romania noastra atat de normal de anormala.

Suflete mici

Probabil ca deja ati aflat de Bibi, micutul dragalas cu ochi albastri care sufera de o boala rara. Probabil ca deja ati donat prin sms la 848 2 euro sau ati sunat prin Romtelecom pentru o donatie mai mare. Daca nu ati facut-o deja, va rog trimiteti macar un sms pentru a-i da dreptul la viata acelui baietel minunat. Si faceti acest lucru cat mai repede, numarul dedicat e valabil doar pana pe 16. Deci de pe orice nr. de telefonie mobila, un sms la nr. 848 va depune in contul lui Bibi 2 euro si il va aduce mai aproape de ziua transplantului, atat de necesar pentru a avea viata minunata pe care o merita.
Gandindu-ma la el ma gandesc la copiii mei, cat sufar cand sunt raciti, cand se lovesc. Incerc sa iau durerea aceasta si sa o inmultesc exponential, de o mie sau de un milion de ori, pt a putea rezona mai bine cu ce e in sufletele parintilor lui. Toti cei care sunteti parinti sau aveti de gand sa deveniti,  intindeti-i lui Bibi o picatura de viata.
Mi se pare uman sa intinzi o mana de ajutor celui in suferinta. Orice ar vinde parintii lui, oricat s-ar indatora la banci, singuri nu vor reusi sa stranga niciodata (cel putin nu in timp util) suma ce le va salva viata copilasului.
Si citesc cu durere si revolta si nevenindu-mi sa cred ca exista inca suflete atat de mici care spun povesti fanteziste despre "bogatia" tatalui lui Bibi, descriind toate posesiunile la superlativ, in scopul de a impiedica oamenii sa doneze o suma mai mica decat pretul unui pachet de tigari pentru a salva o viata.
De ce face asta? I-am trimis un mesaj la articolul acesta , dar mesajul meu a disparut, desi initial a aparut la comentarii. L-am intrebat daca a vrut sa castige trafic pe blog, sponsorizari si bani pe seama vietii unui copil. Poate nu stiti ca o suma importanta de bani ii vin domnului respectiv de pe blog, deoarece cu cat are mai mult trafic, cu atat apar mai multe oferte de colaborare (platite, evident), de la firme precum Petrom sau Romtelecom. Asteptam si eu o replica, asa cum pretinde si el de la parintii lui Bibi. Nici nu mai pot posta un alt mesaj, banuiesc ca se duc acum direct in spam. Un raspuns inca nu am, dar cand il voi avea (sau daca il voi avea) il veti citi si voi.
Mamica lui Tudor Daniel (numele din certificat al lui Bibi) a avut un raspuns la articolul atat de jignitor al acestui "mare" blogger, pe blogul dedicat lui Bibi, in care a explicat calm, si cu multa durere ascunsa si cu multa delicatete (nici macar nu a dat numele celui care le-a facut atat rau) tot ce e cu posesiunile lor si ca totul e de vanzare.
Macar poate stiti pe cineva care ar vrea sa cumpere
AICI gasiti articolul ei.

Si inca ceva:
Daca doriti ceva frumos, delicat si deosebit pe care sa-l faceti cadou de Craciun, nu ezitati sa cumparati picaturi de frumusete decorate cu suflet, de pe blogul Loredanei, mamica micului luptator. Pe blogul ei minunat aveti ocazia sa daruiti de doua ori: o data pentru cei dragi ce vor primi ceva special si a doua oara pentru Bibi, caci toti banii proveniti din vanzari intra in contul operatiei lui.

Sa aveti Sarbatori frumoase, pline de iubire, caldura si sanatate

Facebook reloaded

Ca sa ma mentin tot in sfera internetului, azi am reusit sa ma extrag frumos si fara semne sangerii din 2 grupuri cu care, credeam eu, ca impartasesc aceleasi idei. In fine, se pare ca nu. Sau se poarta si aici, ca doar nu tre' sa fie mai bine ca in viata reala, dictonul "pt unii muma, pt altii ciuma". Mda, unii sunt mai egali ca altii.
In fine, azi am avut o zi cam ciudata, cu destui nervi, iar punerea la punct care a urmat, de la persoane din grup pe care nu le cunosc, a fost doar capacul pus peste o zi de rahat oarecare.
Noi sa fim sanatosi, macar fizic, ca de sanatatea mentala se ocupa altii. Cum care altii?

Email

In ultima vreme mi se intampla o chestie foarte ciudata: mesaje pe care ar trebui sa le primesc nu ajung deloc in inbox-ul meu.
Desi am cont de e-mail deopotriva pe yahoo si pe gmail, in ultima perioada folosesc mai mult gmail-ul. Pana acum stiu sigur de 2 mesaje pe care nu le-am primit la timp. Unul mi-a fost retrimis si data primei trimiteri era cu 5 zile inaintea retrimiterii. In mod ciudat, mesajul era unul important pentru mine, de confirmare a primirii unui premiu de la BroRom Sibiu si probabil ca daca nu as fi sunat la ei nu as fi intrat nici pana azi in posesia premiului.
Al doilea mesaj care s-a pierdut undeva pe caile net-ului mi-a fost trimis alaltaieri si ieri din nou de profesoara de la cursul de formator. Colegii mei l-au primit, eu nu. Si acesta stiu sigur ca mi-a fost trimis. Unde este insa, nu am idee, ca spam nu am pe gmail.
Probabil ca va trebui sa dau adresa de pe yahoo, in speranta ca a treia oara e cu noroc.
Voua vi s-a intamplat?

Semne de carte

Stiti ca ma plangeam de timp... Ei bine, azi am pierdut dimineata frunzarind pe net. Nu stiu daca sunteti ca mine, sa puneti "semne de carte" cam pe unde gasiti ceva interesant si unde doriti sa va intoarceti. Ei bine, eu de obicei asta fac.
E adevarat ca blogurile pe care le urmaresc le am sus in bara, dar sunt nenumarate alte pagini care imi starnesc interesul. Multe sunt strict de hobby, altele de bloguri la care m-a atras ceva, altele de legislatie, altele de carti... in fine, intelegeti ideea. Cert e ca azi mi-am dat seama ca am peste 100 de semne de carte, asa ca le-am luat la rand cu gandul clar sa mai curat lista. Si din link in link am ajuns pe meleaguri nebatute si desi am scapat de cateva "semne", am reusit sa imbogatesc lista cu alte cateva.
In plus, lista mea cu "to do" se tot lungeste si intinde... Am atatea lucruri de facut, de explorat, de invatat.
Vreau sa ma apuc de invatat germana si in curand incep un curs de formator. In plus trebuie sa ma pun la curent cu ultimele modificari legislative in materie de resurse umane, ca in curand trebuie sa ma intorc la munca, desi... zau daca ma mai atrage sa stau 9 ore pe zi la birou departe de pitica.
Daca as avea suficienti bani mi-as deschide un pfa (pentru inceput) cu chestii handmade. Din pacate nu am, asa ca sper sa ma auda Mos Craciun si sa imi faca un pustiu de bine...
Am si o intrebare pentru voi si va rog mult sa imi raspundeti: Ati cumpara ceva handmade ca sa faceti cuiva cadou de sarbatori? Si daca da, ce anume ati cauta?

Caut timp

In ultima vreme incerc lucruri noi. Nu ca mod de viata, ci ca hobby. De exemplu aseara am terminat pentru Ioana o chestie pe post de caciula, care insa arata cu totul altfel in imaginatia mea. In plus, e suficient de mare sa ii vina si Sandrei.
Imi vine sa o desfac si sa o iau de la capat, si as face-o daca nu as constientiza ca varful caciulitei, din fir tip blanita, e imposibil de desfacut fara prejudicii majore aduse firului.
In rest, ma joc cu materiale, fac brose, bentite. Modelez si bilute de fimo... De fapt crearea lor ma amuza, ma destinde. Partea cu gaurirea, coptul, lacuirea si asamblarea lor in "ceva" e cea care ma secatuieste de energie....
Si cum pitica atomica e permanent in preajma, cerandu-si tainul de pasta modelatoare, e cam greu sa gasesc timp sa le insir pe toate fara ca mezina sa nu vina sa imi ia ba cate o za, ba un element de legatura, ba clestii. Asta cand nu imi ia si margele din fimo lucrate cu atata grija.
Printre toate astea am si comenzi de fustite si ele sunt pe primul plan (dupa Ioana, bineinteles). Si mai ca imi vine sa ii mai cos si ei cateva hainute...
Deci, concluzionand: treaba am, planuri am, de unde fac eu rost de timp?

Fata mica mare

Azi Ioana a navalit peste mine in baie, s-a catarat la chiuveta, a insfacat o periuta (nu a ei) si o pasta de dinti (tot nu a ei) si se chinuia sa isi puna singura pasta de dinti pe periuta. A crescut pitica mea... Totusi avem probleme cu clatirea gurii si mancatul pastei de dinti cu aroma de capsuni

Vorbeste tot mai mult si tot mai bine, dar are cateva cuvinte la care trebuie traducere
Asa sunt :
porush - piciorus
fuore - (solutie pt baloane de suflat)
chis - inchis
spicat - scapat
pupu - pui

Se mai intampla ca magarul sa faca muuuuuuu, cand nu e confundat cu un cal si vaca sa faca miau, dar in general le stie
Inca suntem la operatiunea olita versus scutece si inca ratam unele momente mai mult sau mai putin solide. Dar creste fata mea mica
Trebuie sa imi notez pe parcursul catorva zile cam tot ce stie sa faca...

Tot 20 de ani

Fac uneori o baie in trecut. Ma rasfat in amintiri, ma joc un pic cu ele si apoi le dau drumul, in trecerea timpului. Am scris deja ca am implinit 20 de ani de casnicie. Azi insa implinim 20 de ani de cand ne-am legat destinele in fata lui Dumnezeu.
Inca ma amuz cand imi amintesc de preotul usor aghezmuit, care ne-a lasat verighetele pe mana dreapta, prea preocupat sa ne spuna ca are si el o fata pe nume Anca (numele nasei). Nu-mi amintesc mare lucru din slujba. Pluteam in nori de fericire, il aveam langa mine pe cel alaturi de care vroiam sa imbatranesc, eram pe cale sa incep marea aventura a vietii... Cine ar fi fost atent oare la cuvintele preotului?


Eram atat de aerieni amandoi incat iesind din biserica am gresit drumul spre fotograf, noroc ca cineva din alai ne-a intrebat unde ne ducem. La fotograf am uitat sa facem poze doar cu parintii, la local am inghetat de am racit zdravan, dar, doamne, frumoase au fost momentele alea vazute prin prisma tineretii si a iubirii noastre... Sa mai spun si ca buchetele de nunta (al meu si al nasei) au fost luate de cineva cu doar cateva minute inainte sa ne ducem noi sa le luam? Eu dorisem garoafe albe si rosii, lumanarile erau la fel... Cand sa intram la floraria unde le comandasem, cineva tocmai iesea cu doua buchete superbe, unul alb si unul rosu si sotul mi-a spus in gluma: " Alea sunt ale noastre!". Am ras, dar cand am intrat si florareasa a dat din colt in colt ca nu le mai gaseste si ca s-a incurcat si tocmai le-a dat, mi-a pierit rasul. Am alergat in strada, dar persoana cu pricina disparuse, si cum nu mai era timp sa ne faca alte buchete, le-am luat pe cele pe care ar fi trebuit sa le ia cealalta: crizanteme! Nimeni nu a observat diferenta, sau cel putin nimeni nu ne-a spus...

Asa aratam acum 20 de ani

Nu pun poze cu imaginea noastra de acum :)

Un fluture...

Pornesc azi de la o reclama pe care deja o stie toata lumea si care probabil atinge corzi sensibile in sufletul majoritatii privitorilor.
Problema mea e ca nu pot vedea o reclama sau un film fara sa disec rezultatul sau actiunea sa imi dau seama cat de veridica e. Asa si acum, desi probabil voi starni proteste.
Cred ca deja aveti idee la ce reclama ma refer: la cea cu fluturele, de la Cosmote, in varianta originala cu o vrabie, nu un fluture

Deci, dupa ce am vazut de n ori reclama, nu pot sa nu remarc urmatoarele:
1. batranul sta pe banca cu tanarul. Pana aici e clar
2. batranul vede un fluture si intreaba ce e ala de 3 ori. Cand e intrebat a treia oara, tanarul se infurie
     De aici deriva mai multe optiuni:
a) batranul chiar nu stie ce e ala (poate sufera de Alzheimer)
b) batranul stie, dar verifica rabdarea si dragostea tanarului.
3. Varstnicul scoate de nicaieri un jurnal, il deschide la o anumita pagina si il da tanarului sa citeasca. Tare!
Buuuuun. Aici am ajuns la mai multe concluzii
a) Teama mea ca batranul ar suferi de Alzheimer e nefondata. Nu numai ca stie ce e un fluture, dar si-a adus aminte si in ce caiet/jurnal (ca probabil au fost mai multe la un tatic atat de atent si rabdator cu nestiutorul si enervantul intrebatorul fiu.
Fac aici o paranteza, pentru ca eu consider supraom pe unul care nu numai ca are rabdare sa raspunda la aceeasi intrebare de 21 de ori, dar mai si numara si apoi noteaza atent ce s-a intamplat. Eu recunosc deschis ca dupa o intrebare (aceeasi!) pusa de mai mult de 5 ori pierd sirul numararii si incerc sa abat atentia copilului spre altceva.
Revin insa la batran si fiul lui.
b) Intrebarea cu fluturele e premeditata (batranul avand la el jurnalul cu pricina si stiind exact unde se gaseste postarea respectiva)
c) Batranul vrea sa sublinieze ca tinerii din ziua de azi nu au fata de parinti rabdarea pe care au avut-o acestia cand erau tineri cu copiii lor (sunt insa curioasa cum ar fi reactionat cei doi, pe aceeasi banca, daca tanarul si-ar fi intrebat tatal ce e ala)
Dar....

Ma intorc iar la mine si la modul meu de a reactiona. Eu imi pierd rabdarea in fata intrebarilor mezinei daca depasesc un anumit numar, dar incerc totusi sa raspund la cat mai multe dintre ele (bineinteles, mai ales daca sunt diferite). Pe de alta parte, nici unul din copiii mei nu a suportat sa fie sarutat si imbratisat in mod repetat, la nesfarsit si din fericire nici nu prea repetau acelasi lucru la fel de nesfarsit. Or fi inteles ei mai repede explicatiile mele :))
Celor mari le raspund la subiect, sau daca subiectul ma depaseste ii trimit la dex sau google (tata ma trimitea la dictionar de fiecare data cand il intrebam ceva). Daca vorbim insa despre teoria cosmosului, relatiile interumane, ce s-a mai intamplat la scoala sau alte teme arzatoare, stam mai mult de vorba, pentru ca atunci experienta are un cuvant de spus.
Presupun insa (probabil in mod eronat) ca de la o anumita varsta un adult gestioneaza bine informatiile pe care le primeste, are un vocabular dezvoltat si o capacitate crescuta de adaptare la mediul inconjurator (exclud aici situatiile nefericite in care apare vreo boala, vreun atac cerebral sau alte probleme, temporare sau nu, care diminueaza capacitatea creierului de a stoca si prelucra date si informatii).
Orice intrebare, pusa repetat, in conditiile in care un adult deja primeste raspunsul denota in opinia mea ori un auz slab (care se exclude in cazul de fata) ori intentii ascunse (ca sa nu spun rea intentie)
Si atunci, in pofida sloganului Cosmote, nu pot sa nu ma intreb daca nu cumva batranul vrea sa isi faca fiul sa se simta vinovat ca nu are rabdare cu tatal sau si sa-i arate :"Uite ce am facut eu pentru tine cand aveai 3 ani! Tu de ce nu poti face acelasi lucru pentru mine?"
Si mai am o curiozitate: pe la 6 sau 9 ani sau chiar la adolescenta, ce a mai facut pentru fiul lui? De fapt, numai adolescenta m-ar interesa cum a gestionat-o. Exista si pentru asta jurnal?

20 de ani

au trecut de cand am spus, emotionati, "DA" in fata ofiterului de stare civila.

Jumatate de viata... Cu suisuri, coborasuri, cu momente crancene dar si momente incredibil de frumoase, cu intelegere si dragoste dar si cu momente tensionate si cateva certuri, cu 3 copii, griji pentru ei, nopti nedormite dar si momente de mandrie, si dragalasenie cand simti din plin ca merita sa fii parinte....
Eh, au trecut... Cand, nici nu stiu.
Ar fi atat de multe de spus, ca sa pot cuprinde cei 20 de ani, incat mai bine nu mai scriu nimic. Doar ca pe 12 octombrie s-au implinit, zi pe care am petrecut-o in pat, racita cobza, cu frisoane. Inca imi simt creierul de pasla, dar mai am un pic si termin saptamana de raceala.

Facebook pur si simplu

Ma intreba ieri o prietena de ce nu scriu mai des. Uneori mi se pare insa ca ce as scrie suna atat de banal incat nu mai are sens sa umplu si eu net-ul de banalitati.
De ceva vreme insa incerc sa trec cu vederea o chestie care ma agaseaza pe facebook. Nu stiu daca ati remarcat sau daca prietenii vostri preiau mesajele astea dar eu deja devin atat de satula incat mai am putin pana explodez, de mesajele preluate de n-spe persoane care se considera destupate la minte (printre care si prietene dragi mie).
Ei bine, pe "peretele" meu apar uneori mesaje care se cred a fi ale unei persoane cu o gandire elaborata, un fel de guru care are dreptate in toate, a carei (banuiesc ca e o ea, nu stiu de ce, si mai banuiesc si ca toate mostrele astea de gandire "avansata" apartin unei singure persoane) unica parere e valabila... Mesajele se incheie invariabil cu chestii de genul "Copiaza daca ... si esti mandra de asta", "Posteaza si tu daca... crezi la fel", "Preia si tu daca...".
E adevarat ca sunt gandite astfel incat sa indemne la actiune dar asta imi demonstreaza o data mai mult ca omul e un animal social si deseori nu ii place sa ii fie pus/a la indoiala curajul/indrazneala de a urma turma. In consecinta pagina mea se umple constant de mesaje de genul asta care ma fac sa filozofez pe seama prostiei si naivitatii umane. Acum sunt convinsa ca prietenii mei care preiau mesajele ma vor condamna ca lovesc atat de adanc in spiritul lor de sustinere, dar mie mi se pare absurd sa las pe altul sa gandeasca pentru mine.
De multe ori chestiile astea pe post de gandire filozofica sunt pline de alte chestii implacabile, generalizari absurde, gen intotdeauna/niciodata, toti/toate, sau niciunul/niciuna. Nu stiu cine genereaza tampeniile astea dar eu sunt satula de ele. Daca ar aparea unul la cateva zile nu m-as formaliza si l-as trece cu vederea. Problema mea insa rezida in faptul ca vad acelasi mesaj de nu stiu cate ori pe zi, preluat de o gramada de persoane. Si mai ca imi vine sa urlu.
La fel de satula ca de reclamele la "Tuc", care ma scot din sarite si imi cresc tensiunea. Cu "Tuc"-ul e alta poveste, dar daca aia care au conceput reclama isi imagineaza ca o persoana ca mine ar credita un/o individ/a care inghite o casa de marcat sau un colet ca stie ce e ala gust, se insala amarnic. In consecinta asociez biscuitii cu pricina cu un gust de carton expandat un pic metalic si pana acum nu am facut efortul de a verifica daca e asa.
Asa ca, revenind la problema initiala, dragi prieteni, daca cititi aici si credeti intr-adevar in mesajele astea, abtineti-va sa le mai preluati. Un singur comentariu la postarea initiala, daca sunteti total de acord cu ce elucubreaza, e suficient. Chiar nu trebuie sa dovediti nimic nimanui preluand mesajul. Si eu va voi fi recunoscatoare!

La multi ani, fiule!

In urma cu 19 ani fara o zi, imi ardeau calcaiele sa ma duc la Sala Sporturilor. Eram chiar la termen sa nasc, dar daca nu ar fi intervenit si sotul si mama eram in stare sa imi transport burtoiul in tribune ca sa fac galerie sotiorului care participa la un concurs de karate, full contact.
El a plecat cu inima cam stransa ca ma lasa acasa iar eu am ramas acasa la mama, sa nu care cumva sa se intample in lipsa lui vreo chestie neintamplata si sa nu fie cineva langa mine.
Am stat cu sufletul la gura pana pe la vreo 10 seara, cand a aparut la usa mamei plin de sange. A rasuflat usurat cand a vazut ca sunt inca acolo, dar pe mine m-au luat durerile instantaneu. Pe vremea aia nu erau telefoane mobile, telefon fix nu a avut in zona, asa ca spre final, cu gandul la mine, nu s-a mai putut concentra.
Deci, odata ajuns la mama s-a spalat un pic, am trecut pe acasa sa luam bagajelul pt spital si dusi am fost. Asteptam cu nerabdare sa imi strang fetita in brate, Romulus era si el emotionat, poate la fel de mult ca parintii mei care asteptau sa isi vada prima nepotica.
Da, vorbesc despre o "ea", pentru ca pe parcursul sarcinii, inclusiv la echo, mi s-a spus ca avem fetita. In consecinta, tot ce am cumparat inainte a fost roz si rosu. Alesesem si numele, deci totul era pregatit pentru venirea ei pe lume.
Medicul meu era de garda, asa ca a fost doar o chestie de timp pana cand durerile alea usoare s-au transformat in dureri atroce, apoi, cand am simtit ca deja corpul meu se rupe in zeci de bucatele, dupa cateva ore cat o eternitate, am reusit sa imi aduc mogaldeata pe lume.
S-a nascut in dimineata zilei de 11 septembrie, la ora 04.17, cu un scor Apgar 9 si o greutate de 3200 g. Initial am vazut doar un corp micut si rozaliu vanat, intors cu spatele la mine si care avea o claie mare de par blondut. Socul a venit cand doctorul mi-a zambit, m-a felicitat si mi-a urat sa imi traiasca baiatul! Baiat! Si fetita mea? Apoi m-a intrebat calm cum il cheama. Cum sa-l cheme? Habar nu aveam, nu pregatisem nici un nume de baiat, in eventualitatea ca...
Doctorul a iesit sa imi felicite si sotul care masura holul si numara dalele de gresie. Din cate am inteles apoi, se pare ca acelasi soc l-a avut si el, incat a si uitat sa-i multumeasca doctorului. I-a intors spatele, convins ca doctorul rade de el.
Cand mi-am revazut puiutul in salon, era o mica mumie infasata si doar fata micuta si aparent lipsita de gene si sprancene se schimonosea a plans. Era blond, atat de blond incat parea aproape alb parul lui, lung pana la umeri. Singurul baiat intre 9 fete.
Sar peste tot ce ni s-a intamplat in spital, peste perfuzia bagata in capusor dupa vreo 2 zile de stat in spital, ca nu se hranea, peste disperarea mea cand a inceput sa miste capusorul si imposibilitatea de a gasi vreo asistenta sau doctor timp de 10 minute...
Eh, a trecut, dar sperietura de atunci nu am uitat-o nici acum
Problema principala la nastere a fost ca nu stiam cum se numea mostenitorul nostru. In lipsa de alte idei si nume ales inainte, ne-am gandit ca daca il cheama ca pe tata se supara socru-meu, daca il cheama ca pe socru-meu se supara tata... Asa ca pe fiul nostru il cheama ca pe doctor: Octavian. Nici macar nu ne-am gandit ca ar putea avea 2 prenume, atat de greu ne-a fost sa ne gandim macar la unul.
Si a crescut, cu parinti nebuni care il aduceau de la plaja in geanta de voiaj, leganat in mers, care il  duceau la concerte si la teatru unde dormea dus in timp ce acasa se trezea la cea mai mica miscare...

 

 La multi ani, fiule, sa iti fie viata plina de bucurii si impliniri, sa ai parte de tot ce iti doresti, sa fii iubit si inconjurat mereu de oameni dragi!

Reteta pentru dezastru

Am mai scris ca locuiesc la tara, dar deseori fac drumuri in urbea mea natala. Ca de obicei, mezina ma insoteste si pe cat trece timpul, pe atat e mai greu, ca mica mea mica e fasneata, curioasa si neastamparata. De obicei trebuie sa o tin zdravan sa nu o zbugheasca de langa mine, si tot ca de obicei, cealalta mana e invariabil ocupata.
Asa ca azi, dupa o tura pe la magazine, cu sacosa incarcata si pitica tinuta de manuta, iau decizia deloc inteleapta de a nu mai ocoli piata din Tomis III si a trece direct printre randuri. S-a intamplat ca in momentul in care am luat decizia asta sa ma sune o buna prietena, asa ca pun ditamai geanta burdusita pe umar, pun telefonul la ureche si cu ochii pe pitica incerc sa o ghidez printre lazi si ladite pe un culoar ingust.
Ioana mi se zmuceste din mana, eu dau sa o tin mai bine, fac un gest necugetat cu geanta si vad in fractiuni de secunda cum o ladita cu zmeura de pe o taraba isi imprastie continutul pe jos. Ma uit nedumerita la fructele rostogolite, la individa care venise repede urland de dupa tejghea, ca ce se face ea, ca nu le mai cumpara nimeni si trebuie sa le iau eu. Ioana statea incredibil de cuminte langa mine.
Si le-am luat... Logic, era vina mea ca nu fusesem atenta. As fi putut face pe nesimtita si sa plec de acolo doar cerandu-mi scuze. Numai ca spiritul meu civic si simtul raspunderii urlau simultan in mine. Am scapat insa destul de ieftin, pentru ca, din fericire, nu se varsase tot continutul lazii. Ramasesera destule in ladita! Asa am adaugat la bagajul deja existent cu o idee mai mult decat un kilogram de zmeura si am scos din buzunar 16 lei.
Cat pretuieste, domne, o secunda!

Vine frigul

De cateva zile ma chinuie rau talentul in ale tricotatului. Am vazut niste fire pe Breslo, mi-am comandat avand deja in minte destinatia finala. Si m-am apucat plina de avant sa ii tricotez un poncho Ioanei, in pauzele de la celelalte chestii pe care le fac in acelasi timp. Am masurat, am lucrat, am incheiat in parte si nu am mai avut rabdare sa il cos pe tot si l-am probat Ioanei. Copila nu a inteles ce vreau. Ea tot incerca sa bage manutele in ... ceva, si a tot incercat si daca a vazut ca nu reuseste l-a scos, iar mie mi-a pierit tot avantul de a-l mai incheia. Acum o astept sa mai creasca, poate pricepe ca exista si lucruri de imbracat care doar stau pe tine...Si cand ma gandesc ca deja o vedeam cu poncho si fustita si ghetute si....
Acum trebuie sa ma apuc sa ii fac si Sandrei un fular si un fes, poate pana la iarna le termin... Si daca imi iese planul, poate ii fac si niste mitene ca de mult ma roaga iar eu habar nu am cum se fac. Macar am bunavointa si avant muncitoresc. Ce o iesi la final, oi vedea eu daca poate fi purtat

Asta-i impricinatul. Observati firele iesind artistic in partea dreapta jos.V-am zis ca nu l-am terminat...

Prietenie virtuala

In ultima vreme citesc bloguri ale unor prieteni de suflet. Particip, spectator nevinovat in fata monitorului, la trairile lor, plimbarile, experientele lor de viata. Si ma simt apropiata de ei de parca i-as cunoaste de cand lumea.
Si cum gandul zboara, inevitabil, uneori, catre ce am facut bine sau nu in cresterea copiilor mei, imi revine in minte un moment de acum cativa ani, cand ii dadeam, credeam eu, o lectie de viata fiului meu: adica ii spuneam ceea ce credeam eu ca e un adevar imbatabil, reflectat in experienta mea (de atunci) de viata.
Ei bine, fiul meu imi spunea de "prietenii" lui de pe net, de pe mess, iar eu insistam ca nu sunt prieteni, ca sunt doar cunostinte. Prietenii ti-i faci in viata reala, traind, intalnindu-te, impartasind aceleasi experiente, bune sau rele.
Ba bine ca nu! Recunosc ca am gresit, desi nu total. La cei vreo 600 pe care ii avea atunci in lista de mess, ma indoiesc serios si acum ca toti erau prieteni. Insa la fel de deschis recunosc ca poti avea prieteni pe care sa nu-i fi intalnit niciodata, dar pe care sa ii simti aproape, pliati pe sufletul tau, gata oricand sa iti spuna o vorba buna, sa te incurajeze sau sa iti dea un sfat, de departe. Prieteni care sa rezoneze cu tine, sa simta ce simti, sa iti puna inima la bataie si creierul la incercare.
Asa ca... dragii mei prieteni virtuali, va fac acum o marturisire: va iubesc si va multumesc ca faceti parte din viata mea si o imbogatiti atat de deplin si delicat.

14 ani

Au trecut 14 ani de cand imi priveam, in patucul ei minuscul, fetita mea dodoloata, abia intrata in lume. Pe 26 august 1997, abia trecusera 17 minute din noua zi cand Alexandra a intrat in noua lume tipand. Un bot de om negricios, cu manutele si piciorusele incretite, isi cerea asurzitor dreptul de a fi iubita si ocrotita si alinata in brate calde.Si din primul moment, de cand a fost pusa imediat in incubator, alaturi de un baietel pe care aproape se urcase si catre care isi intindea manutele mici, a inceput lungul drum spre devenire.
O incantare, ca si acum, micuta mea fiica a devenit pe parcurs o domnisoara delicata, desteapta si frumoasa. Cum altfel sa o vad, daca e a mea?
Sunt atatea de spus si atat de putine cuvinte gasesc acum sa pot exprima ce simt.
La multi ani, scumpa copila! La multi ani! Sa iti fie viata plina de iubire si fericire, sa ai parte de provocari pe care sa le depasesti surazand si care sa iti intareasca vointa si caracterul, sa fii inconjurata de prieteni dragi si sinceri, sa fii iubita, cand va veni timpul de un om care sa stie sa te aprecieze pentru ceea ce esti si sa traiesti facand bine celor din jurul tau chiar daca nu vei primi mereu recunostinta lor.
Scumpa mea scumpa, te iubim mai mult decat voi putea vreodata spune in cuvinte.

Zile normale

Am chiulit iar de pe blog, desi intru zilnic pe net. Se intampla atat de multe si eu sunt doar spectator. A venit tabara de la Ibanesti, a trecut, am rezonat alaturi de tabarasi, mi-am incarcat sufletul cu imagini minunate, mi-am dorit sa fiu si eu acolo, mi-am facut o gramada de planuri...
In rest viata decurge "normal", iar uneori simt ca sunt spectator doar al propriei vieti, sau mai bine zis, dupa o replica aproximativa dintr-un film, sunt personajul secundar si nu eroina din viata mea.
Ma multumesc sa exist si sa imi duc molcolm existenta. Astept inca furtuna care ma va scoate de pe fagasul asta, imi va face sangele sa pulseze in vene, adrenalina imi va invada corpul si voi trece la tranformarea planurilor in realitate. Acum insa, atat cat mai e vara, sunt parca o ursoaica hibernand. Ma privesc din afara, nu prea imi place ce vad dar trec mai departe, surazand. Inca o zi, si inca una...

Noua lege a Sanatatii (buzunarelor catorva alesi)

Rasfoind stirile, am dat peste geniala idee a ministerului sanatatii (a scumpilor guvernanti ai acestei tari de fapt) de a reforma sistemul sanitar si de a organiza spitalele ca fundatii. Cica dupa modelul olandez, cel mai performant din Europa. Zic ei. Numai ca aia au implementat sistemul acum 11 ani si inca mai lucreaza la el. Si cum la noi orice reforma tine de cel putin 2 ori mai mult decat in restul lumii cu rezultate de 2 ori (ca sa nu zic mai mult) mai proaste, nu stiu cat va dura pana cand asa zisul nou sistem va fi implementat. Ce ma frapeaza insa, in majoritatea articolelelor ce comenteaza noua lege a sanatatii se specifica faptul ca " În Olanda, cea mai ieftină asigurare de sănătate este 1.000 de euro pe an."
Uita insa sa spuna ca acolo salariul minim este de 1398 euro pe luna (vezi salariul minim pe tara pe wikipedia), in timp ce la noi este de 162. In plus, ei platesc direct asigurarea de sanatate, aia de 1000 de euro, in timp ce la noi statul ia 12% din salariul ala amarat (am pus si ce ii e retinut salariatului si ceea ce plateste firma pt el). Un calcul sumar arata ca un olandez plateste 71% din salariul pe o luna pentru a beneficia de servicii medicale un an intreg, in timp ce la noi cuantumul, raportat la o luna, ajunge la 144%. Deci noi platim mult mai mult, in sistem real, decat platesc olandezii si beneficiem de servicii mult mai proaste.
Am serioase indoieli ca se va schimba ceva in bine odata cu implementarea noii legi, in opinia mea banii doar isi vor schimba destinatarul. Daca insa se va schimba si cuantumul contributiei, ca sa ii ajungem pe olandezi, va fi si mai rau decat e deja.

Nu incercati acasa!

Majoritatea covarsitoare a celor ce gatesc va spun cum sa faceti. Eu va spun cum sa nu faceti. Deci, nu lasati ouale sa fiarba si sa intrati pe blogurile preferate. Riscati sa ajunga asa:

Sa va spun ca nici macar fumul nu l-am simtit pana nu a venit fiul meu sa-mi spuna de ele? Camera lui este insa mai aproape de bucatarie...

Ioana si pisicile

Am mai scris ca mezina iubeste pisicile. Evident ca iubeste cam tot ce misca, mai putin insectele. Tot ce poate lua in brate, ia. Daca e ceva mai mare, se multumeste sa priveasca. Ceva mai incolo de casa noastra, pe un teren viran, un nene isi aduce caprele la pascut. De cate ori trece pe acolo Ioana se opreste la gard si behaie pana cand ii raspunde o capra. O fi vreun ritual de care eu nu stiu, vreo formula de politete care scapa urechilor mele de adult? Perfect posibil.
Pisici sunt cam peste tot in comuna. Noi nu avem, din cauza catelelor care nu le suporta. Dar cred ca nu ar avea viata lunga la noi nici daca as feri-o de catele dar ar intra pe mainile Ioanei. Ar scapa rapid de toate cele 9 vieti pe care se presupune ca le are.

Orice pisica e binevenita pentru dragalit, indiferent de dimensiuni si culoare. Si ca sa va arat ca e asa cum va povestesc, va las sa va delectati cu 3 filmulete, fiecare avand-o protagonista principala pe Ioana. Protagonista secundara e schimbabila. Faceti insa, va rog, abstractie de comentariile si rasetele din primul clip. Motanul, Mosu', le apartine parintilor mei :). Desi imaginile sunt uneori dure si nu sunt indicate persoanelor sensibile, mentionez ca nici un animal nu a fost grav ranit pe timpul filmarilor.

 

Interactiuni

Rareori se intampla sa plec undeva fara mezina. Nu stiu, de fapt, daca am iesit fara ea de cel mult 10 ori in 2 ani. Numai ca ieri a fost una din zilele astea, cand plec (numai cu treaba), fara ea dupa mine.
Drumurile la dentist nu sunt pentru ochi de copil nevinovat, ca mie imi e o frica de mor de fiecare data cand ma duc. Am tot amanat mersul la doctor, iar acum a devenit stringenta problema...
Ei bine, o apuc eu vitejeste pe ulitele comunei mele luminate, ajung in statie si ma asez pe bancuta. Ce sens avea sa stau in picioare, in soare, langa ceilalti potentiali calatori, cand bancuta aia, cu parasolar, statea singurica?
Asaaaa, ma asez, ma uit ca nu vine microbuzu' si cad in reverie. Langa mine se protapeste un nene, de vreo 65-70 de ani. Il privesc de jos in sus, el ma priveste de sus in jos. Nu stiu ce sa admir mai intai: zambetul stirb, smecher si destul de sincer, sclipirea jucausa din ochi, camasa albastra cu maneci lungi suflecate inegal, pantalonii deschisi dar legati vitejeste cu o sfoara sau toiagul din mana lui, completand perfect pitoreasca aparitie?
Se decide sa imi vorbeasca, asa ca ma intreaba:
-Soarele nu ii bun?
-Nu, prefer sa stau la umbra...
-Aha, si te-au gonit de acasa?
-Am plecat ca am treaba...
-Unde? vrea el sa stie
-La dentist! urla sinceritatea din mine
-Auzi... Da' bani ai?
-Am!
-Vrei sa iti dau una? ma intreaba el brusc aratandu-mi toiagul
-Pentru ce? ma mir eu, nevenindu-mi a crede, tot mai convinsa ca mosul ma crede vreo cunostinta de-a lui, ratacita, care trebuie adusa pe drumul cel bun prin mijloace neortodoxe
-Ca sa te faci mai frumoasa, raspunde el, si zambetul sugubat ii apare iar in coltul gurii
-Nu mai imi trebuie, ii raspund eu, dupa ce socotesc scurt cati ani am
-Bine atunci, se intoarce sa plece
-O zi buna, ii urez, cand il vad ca pleaca
Se intoarce spre mine, cu un zambet deplin, si imi spune pe un ton incredibil de bland
-O zi buna si tie!

Un alt motiv de fericire

Scriam ieri despre motive de fericire. Azi insa plutesc. Nu numai ca imi vine combina, dar am aflat o veste pentru care imi vine sa chiui si sa cant prin casa. Prietena mea virtuala, Gabi , a iesit din spital si acum e acasa, inconjurata de cei dragi. Asteptam de mult vestea asta, de cand citisem cu lacrimi in ochi ca a fost la un pas de moarte dupa nasterea micutului, ca trece prin clipe foarte grele, ca nu il vede pe micul Vladimir, ca... o multime. E greu sa stii ca cineva pe care il simti aproape, cu care ai impartasit temeri, bucurii si sperante, sufera. Oarecum (pt ca suferinta ta nu se poate compara nici pe de parte cu a lui) suferi alaturi de el, ai vrea sa-i dai din puterea ta, sanatate din sanatatea ta, sa ii stergi lacrimile si sa ii pui pe buze un suras. Dar, gata! Ieri incepea o noua saptamana in spital, azi e in sfarsit acasa, alaturi de familie!
Asta da, motiv de fericire.

Fiti si voi alaturi de ea, traiti si voi bucuria ei, urati-i si voi sa se refaca repede (inca mai are mult de recuperat si mers la controale). Orice vorba si gand bun ii vor da mai multa putere si vor grabi vindecarea.

Motive de fericire

Ma surprinde uneori de cat de putin avem nevoie sa fim fericiti. Nu spun ca fericirea e eterna, dar uneori unele momente sunt perfecte, magice. Si le purtam uneori cu noi  uitand de ele ca peste zile sau ani brusc sa ne aducem aminte de ziua respectiva, de momentul respectiv, de mirosul care plutea in aer sau orice alt detaliu, aparent insignifiant, care a contribuit la creionarea ACELUI moment.

Azi aparent un lucru simplu m-a facut sa zburd. Am platit (am imprumutat dar nu mai spuneti la nimeni) pentru combina frigorifica atat de necesara si maine o primesc. Ei bine, uitasem cum e sa stai, sa te gandesti, sa admiri, sa alegi, sa te razgandesti, sa te uiti iar, sa compari si in final sa decizi :pe asta il vreau! Cam asa a decurs dimineata mea. Si apoi a sunat al meu sa ma intrebe ce platim mai inainte (fir-ar!), ca el a luat salariul, la fel de mic ca scrisul ala de pe etichete pe care comerciantul nu vrea sa il vezi, dar pe care e obligat sa il puna. Ei bine, de cate ori vine momentul platii si cand fac totalul vad ca nu imi ramane mai nimic, indiferent in ce dispozitie eram initial se intuneca totul si ma gandesc iar cum o sa rezistam.

Probabil ca nu va spun nimic nou si pentru multi dintre voi viata asa e: multa disperare si putine momente  fericire in scurte reprize care lumineaza intunericul si te tin pe linia de plutire. Stiu ca probabil peste ani (cand o sa moara si combina asta frigorifica), imi voi aminti de momentele de azi. Momentele alea in care pentru cateva minute am uitat de toate greutatile.

Popa - omul diavolului

Ieri a fost o zi iesita din banal, cel putin a doua jumatate. Programul de seara cuprinde invariabil iesirea pe afara cu prietenele cu copilasi, timp in care realizam doua lucruri majore: copiii se joaca si socializeaza si noi stam de vorba. Nici nu va inchipuiti cate lucruri au mamicile sa isi povesteasca.!
Ei bine, aseara am sarit peste programul asta. Sotul meu a venit de la munca, s-a schimbat si a iesit in fata casei sa indeparteze buruienile. Am imbracat mezina si am iesit si eu sa il ajut, cu toti copiii. Uitate in fata curtii erau si niste pietre pe care le-am tot lasat in ideea ca le vom folosi cumva, dar aseara am decis sa le caram in curte.
Nu m-am gandit sa o leg pe Leea, cat timp noi am stat pe langa gard ea a stat cuminte in curte, ca stie ca nu are voie. Insa, intr-un moment de neatentie, tentatia fiind prea mare, a zbughit-o pe poarta.
Caina mea a uitat bunele maniere si ce a invatat candva la dresaj si nu mai vine cand o chem. Unul din noi trebuie sa se duca dupa ea, asa ca s-a dus al meu sot.
Cateva case mai incolo, in dreptul casei preotului, era plin de copii si cativa adulti. Popa s-a dotat in ultima perioada cu pistol cu aer comprimat, cu care omoara pisicile care ii tulbura porumbeii, ca e crescator de porumbei popa ist.
Si il vad pe idiot cum ridica mana, cu arma, o indreapta spre caina mea si TRAGE. Primul l-a ratat, caina a inceput sa latre (a simtit ea ca are asta suflet hain), l-a tras si pe al doilea (tot ratat) si la al treilea a reusit sa ajunga al meu in fata lui, sa se puna in fata armei si sa ii spuna :"Trage in mine!". "Nu, ca in dumneata nu trag!". Eu ramasesem blocata, m-as fi dus sa ma infig in gatul ticalosului dar Ioana urla de se auzea pana la coltul strazii, asa ca m-am intors. Culmea e ca tot popa era cu gura mare, ca el cheama politia, ca am lasat cainele dezlegat si fara botnita pe strada! Eu as fi vrut sa o cheme, sa fac si eu sesizare cu privire la faptul ca individul trage cu arma din mijlocul copiilor (daca lovea vreunul?) si ca e vinovat de cruzime si rele tratamente impotriva animalelor. Eu plateam o amenda, el ce patea? Tind totusi sa cred ca nimic, la cate relatii are
Leea parca era teleghidata. Ar fi venit si s-ar fi dus, nu stia daca sa aibe incredere sau nu, latra in stanga, se intorcea, se ferea, mai latra un pic... Caina mea e debusolata, ca a vazut si adulti, si copii langa ea, care, cel putin in opinia ei, vroiau toti sa ii faca rau. Abia am prins-o si am adus-o in curte, unde e logic ca am legat-o si pe ea. Acum sunt doua care schelalaie sa le dau drumul. O sa le dau pe rand voie sa alerge prin curte...
Am iesit dupa aceea cu prietena mea, dar eram inca atat de ravasita incat nu prea am discutat nimic, mai mult am monologat eu si injurat pe preot. Mai scotea si ea cate o interjectie din cand in cand si incerca (fara preamare succes) sa imi mute gandul de la incident. Nici cu cealalta prietena a mea nu cred ca am vorbit la telefon prea inteligibil. Totusi, printre picaturi, am reusit parca sa spun si cateva chestii normale, dar nu bag mana in foc pentru asta.
Cand am intrat eram inca atat de furioasa incat am mai stat inca 2 ore fierband la foc molcom, pana cand, gratie divinitatii am intrat pe blogul lui Mel si am gasit acolo oameni minunati cu care am putut vorbi, am pus tara la cale si m-am calmat. Daca citesti aici (nu-i nevoie sa te deconspir ca stii ca de tine vorbesc), stii ca iti multumesc din suflet pentru discutia noastra nocturna.