Copacii tristi

Imi place vara. Imi plac diminetile senine, aerul cald, bogatia de verde si rosu si galben si orice nuanta imprumutata de la curcubeu pentru a colora florile.
Imi plac copacii mustind a seva, inaltand spre cer ramuri pline de viata verde...
Poate de aceea copacii intalniti azi mi s-au parut cumplit de tristi. In ciuda ramurilor ce se incapataneaza sa traiasca, coaja trunchiului lor a inceput sa se desprinda si sa cada.
Copacii cu pricina strajuiesc una din arterele importante ale Constantei. Probabil ca e felul lor de a se razvrati impotriva poluarii, dar chiar si asa, declaratia lor e una trista si deznadajduita.

 Am mai vazut copaci cu coaja trunchiului crapata, dar acestia sunt in starea cea mai proasta pe care mi-o puteam imagina.

Tolomaca

Titlul de azi nu imi apartine, e doar o adaptare a titlului postat de o doamna fantastica, ce are toata admirtatia mea si al carei articol il cititi aici.
Ieri pitica mea a vrut oua. Nu mananca prea des, de cand a avut o reactie foarte urata la ele pe la un an si a dezvoltat o alergie care abia de curand a disparut.
Asa ca am pus ouale (2!) la fiert si m-am gandit ca pana fierb am timp sa frunzaresc un pic netul. Am avut, bineinteles, timp si tocmai raspundeam la postarea lui slvc (cea cu titlul original), cand sotul meu m-a strigat sa ma intrebe ce miroase in halul ala! Trebuie sa fac o paranteza si sa va spun ca a preluat camera lui Tavi pe post de centru de operatiuni si camera cu pricina e mai aproape de bucatarie decat a mea.
Ce duhnea mirosea? Ouale! Oul de fapt, ca pe unul nu l-am mai gasit, desi e o enigma unde a disparut! Al meu sot a jurat ca nu s-a atins de ele, pitica nici atat, fie-mea cealalta nici ea. Cert e ca am gasit in oala micuta in care le pusesem la fiert doar un ou, niste urme carbonizate si niste smalt sarit.
Veti spune ca se poate intampla oricui! La mine insa e a doua oara cand se intampla, asa ca nu mai beneficiez de circumstante atenuante.
Acum ziceti si voi: nu-i asa ca titlul ma descrie perfect?

DOVADA!

Ca in viata... (II)

Ziua de azi a inceput frumos. Am facut ochi la 7:23 si am sarit din pat constienta ca e tarziu. Convenisem cu sotul sa plecam impreuna, eu fiind chemata la partea a II-a a cursului facut acum ceva vreme. Cica vor sa ma ajute sa imi gasesc loc de munca. Am zis sa le dau o sansa sa isi completeze proiectul, ca sansa sa gasesc eu de munca nu prea e.
Am ajuns devreme, cam cu 50 de minute mai devreme, asa ca am profitat ca sediul e aproape de mare si am coborat pe faleza. Marea era minunata, un pic cam rece pt gustul meu (nu am rezistat si mi-am inmuiat picioarele). In zona in care am ajuns sunt doar pietre si scoici, apa ajunge pana la ele, si doar la vreo 50 m distanta incepe un petic de plaja, cu un turn pentru salvamari si cu cativa doritori de soare deja intinsi la bronzat.
Am redescoperit bucuria de a cauta scoici si mi-am dat seama ca nu ma multumeau cele intregi, perfecte, ci cele slefuite de ape, purtand in ele ani de experienta in actiunea valurilor si cu urme de suferinta pe trupul imputinat. Mi s-au parut frumoase in goliciunea lor, unele cu stratul initial inca la locul lui, altele cu urme din el si altele care il pierdusera de tot si se multumeau ca, in batranetea lor vlaguita, sa zambeasca stins soarelui si marii, inainte sa se imputineze si mai mult si sa se transforme in nisip..
Am strans cateva, alaturi de cateva pietricele la fel de imputinate si netede, si acum trebuie sa gasesc un burghiu fin sa le gauresc, apoi sa le slefuiesc si sa le transform intr-o bratara, ca sa imi aminteasca mereu cum timpul ne sterge efervescenta tineretii, ne imputineaza, ne modeleaza, ne slefuieste si ne da stralucirea blanda a senectutii.

Aici aveti mica mea colectie de "batranici"

Ca in viata

Gradina mea se pare ca are propriile reguli, ce o fac sa fie o micro-lume.
Astazi de exemplu, in timp ce culegeam cativa ardei, am dat peste o tufa care arata "ca in viata". Adica, in timp ce majoritatea ardeilor aveau pozitia tipica lor, cu nasul indreptat spre pamant, unul, mai independent, a decis ca pozitia aceea e gresita, asa ca a tintit in sus iar altul s-a pus de-a curmezisul: nici spre pamant dar nici spre cer, undeva la mijloc.
Uite ca si legumele au personalitate. Nu ma credeti? Convingeti-va!

Fiul meu

Vorbesc zilnic la telefon cu fiul meu. Am uneori impresia ca vorbim in unele zile mai mult decat vorbeam cand era acasa.
Sunt mandra de el, baiatul meu se descurca singur. A fost la interviuri, la training apoi, la analize, i s-a luat sange...
Si gata, luni incepe primul lui job, gasit si dobandit prin forte proprii. Sunt tare mandra de el! E pentru el o lectie de viata mai buna decat tot ce l-as fi putut invata eu. Abia astept primele impresii de la munca. Dragul meu drag e barbat in toata firea.
Am intrebari, am nelinisti si dor si am multe sperante... Si pana cand il voi revedea, ma multumesc cu telefoanele zilnice. Or fi prea multe?

Post referendum

Tocmai respiram si eu usurata ca se termina nebunia referendumului (televizorul de la socru-meu merge toata ziua pe discutiile si pro si contra base), tocmai ma bucuram ca scap de mesajele de pe fb tot pro si contra, cu jigniri grele si impanate cu tampenii pe masura.... si mai ales ca scap de slogane, de lovituri sub centura, de chemare la nationalism, de incercari de intimidare, de starnire a patriotismului, de vina ca nu ma prezint, de bannere cu DA atarnate peste tot, de cantecele modificate (tot cu "voteaza DA") si cu "nu mi-e frica...". Penibil, jenant, enervant, insultator la adresa inteligentei mele (aia care mai e)
Si pe masura ce ma bucuram, vad ca nu e chiar roz, ca nu am scapat de tot si ca sunt destui care inca mai cred ca faptul ca nu m-am dus sa votez este, dupa zisa lu' CTP, un act de viol. Daca nu ma credeti, cititi aici.
Nu m-am dus din mai multe motive, dintre care unul ar fi ca nu il sustin pe Base, deci nu m-am putut duce sa votez "NU" si nici nu imi place de Ponta cu toti aia care se inghesuie pe la spatele lui sa puna mana pe ciolan, astfel incat nu puteam nici sa votez "DA".
Am dat insa peste un articol scris dupa inima mea si care m-a scapat pe mine de a da mai multe detalii referitoare la optiunea mea de a sta duminica acasa si de a imi vedea in liniste de musafirii veniti la plaja.
Uitati aici la ce ma refer. Bravo, "basistule", cam la fel gandesc si eu!

Evenimente diverse

Sunt perioade in viata linistite, ca si cum te-ai plimba cu barca pe un lac micut, intr-o zi linistita si fara pic de vant. Si sunt alte perioade in care barcuta te salta si coboara pe crestele valurilor unei mari zbuciumate.
Cam asa a fost ultima saptamana, zbuciumata si plina de evenimente.
Acum vreo saptamana (desi parca au trecut luni intregi de atunci) fiul nostru ne-a anuntat ca si-a gasit de munca. Aceasta era vestea buna pentru toti. Vestea rea pentru noi dar buna pentru el era ca job-ul respectiv e in Timisoara, in celalalt capat al tarii.
Cred ca orice parinte caruia ii pleaca "micutul" de acasa simte ce am simtit noi: tristete si bucurie, deznadejde si speranta, teama si incredere... asezonate toate cu o multime de intrebari si nelinisti: cum va fi viata pe propriile picioare, se va descurca sa isi gateasca, spele, sa isi plateasca darile si facturile si sa ii ramana si bani de distractie? Poti doar sa speri ca l-ai crescut bine, ca e pregatit sa ia viata in piept, sa te gandesti ca e o experienta necesara in maturizare... dar doare al naibii sa il stiu departe. Si apoi apar celelalte intrebari, cum ar fi de cate ori sa il sun, sa nu aibe senzatia ca e sufocat dar nici sa nu creada ca il abandonez? Cum sa il intreb cum se descurca fara sa aibe impresia ca nu am incredere in el?
Mai are doar o luna jumatate pana schimba prefixul si incepe sa isi numere anii cu 2 in fata. Si eu nu voi fi acolo, sa il imbratisez si sa sarbatorim impreuna. Si parca inca nu imi vine sa cred ca puiul meu mic, blondut si cu ochii albastri ca cerul, e barbat in toata firea si e pe picioarele lui. Nu stiu cand au trecut anii si nu ma pot opri acum sa ma uit la fete si sa ma gandesc ca intr-o buna zi imi voi simti iar sufletul sfasiat in o mie de bucati cand vor alege sa isi traiasca si ele viata departe de noi. Sper doar sa alege sa plece mai aproape de noi. Bine ca totusi nu a plecat in alta tara, desi cred ca drumul ar fi fost mai scurt si mai accesibil.
Cu vreo 4 zile inainte de plecare, Tavi s-a zgariat intr-o piatra. Nu parea nimic serios, doar o julitura superficiala, pe care am dezinfectat-o bine si am uns-o cu betadina. A doua zi insa dupa incident am avut de alergat dupa cazier, adeverinte si alte lucruri necesare plecarii. Pe la 9 seara, piciorul arata deja rau. Banuiam o infectie, nu aveam rabdare sa stam pana a doua zi ca sa sunam la medicul de familie si sa ne programeze abia vineri, mai ales ca biletul de tren era pentru vineri. Ne gandeam chiar sa amanam plecarea pentru luni sau marti, sa dam timp piciorului sa isi revina. Pe la 9 jumatate seara eram la urgenta, cu Tavi avand ditamai piciorul. Am ajuns doar de cateva ori la urgenta de cand s-au nascut copiii, desi de-a lungul timpului am incercat sa le evit cat am putut de mult.
La 9 si jumatate seara am ajuns acolo. La ora 23:58 am intrat (impropriu spus de fapt, pentru ca el a fost chemat singur). La ora 2 dimineata am fost anuntata ca "copilasul" e bine si il putem lua. Am ramas un pic socata de "rezolvarea" situatiei, pt ca baiatul meu avea o frumoasa cizma ghipsata ( e drept ca doar pe talpa dar bandajul era strans si peste rana), dar am zis ca poate noi nu avem dreptate si cei de acolo au. Am luat fisa, fara sa ni se spuna nimic in plus, nu ni s-a explicat ce are, de ce i-au pus ghips si nici ce tratament trebuie sa urmeze. poate li s-a parut normal sa ne dam noi seama ca tratamentul e pe fisa, dar... Daca ar fi fost alergic la vreunul dintre ele?
Vreti sa stiti de ce am stat 2 ore pentru "tratament"? Ei bine, pentru ca o parte din personal era ocupat sa vorbeasca, sa manance inghetata, sa se plimbe pe holuri...
Pe la 10:30 fusese adus de paramedici un om pe o targa, cu gatul imobilizat si plin de sange. A fost "uitat" pe o targa mai bine de 2 ore, pana cand unul dintre cunoscutii omului a venit sa intrebe de el si a fost socat sa il vada in acelasi loc in care il lasase. A incercat sa intrebe ce e cu el si de ce nu il baga in tratament. Domnisoarei/doamnei de la receptie i s-a parut ca e recalcitrant si a chemat paza sa il dea afara, apoi le-a povestit colegelor, foarte indignata, ca omul de pe targa statea acolo doar de o ora, si ca nu e vina ei. Auzi la el, ce tupeu, sa vina sa o intrebe pe EA ce se intampla cu prietenul lui! Ca o metoda fina de razbunare, omul ranit a mai fost lasat acolo vreo jumatate de ora, apoi a fost chemat un infirmier, sa il mute dupa colt, sa nu mai fie vazut de cine intra...
Singurul moment in care am vazut ceva mobilizare si atmosfera de urgenta a fost atunci cand a venit o ambulanta cu un copilas de 9 luni. Fusese anuntat ca a cazut de la inaltime, asa ca vreo 4 sau 5 asistente au asteptat ambulanta cu sufletul la gura. Copilul cazuse, e drept, dar din pat. Isi pierduse insa cunostinta, asa ca banuiesc ca a fost mai mult de o cadere din pat. Totusi, nu sunt in masura sa ma pronunt, din moment ce nu am mai multe date.
Pana pe la 1 dimineata, nici un apartinator nu a avut voie sa treaca de linia de la receptie, apoi regula s-a facut uitata.
La un moment dat, putin dupa 1, ambulanta a adus un batranel, smochinit si stafidit, o mana de om cu corpul invaluit in durere. Cazuse din caruta, il durea gatul si avea un "colier" in jurul lui. Initial au fost doi de pe ambulanta langa targa lui, dar asistenta a sters-o rapid si l-a lasat doar pe barbat sa il transfere pe batranel de pe targa de ambulanta pe cea de la spital. Omul abia se misca, si avea si o punga pentru perfuzie in brate. Ambulantierul incerca saracul sa tina batranul de o mana, sa tina si targile sa nu se deplaseze si sa mute si punga. M-am repezit sa tin punga si targa, pentru ca ambulantierul sa il poata muta pe batran cat mai lin, ca sa nu sufere inutil. A aparut apoi asistenta, mi-a smuls punga din mana si i-a pus-o omului pe picioare, desi stativul de la capatul targii statea nefolosit, si din cate stiu eu punga ar trebui sa stea mai sus de nivelul corpului... Apoi i-a schimbat "colierul" de pe ambulanta cu unul din spital, mai mare si mai dur. Batranul s-a crispat tot, nici nu mai putea sa stea intins din pricina chestiei din jurul gatului, chestie care ii ajungea pana la urechi si i le ridica in sus, in mod dureros. Am asteptat sa vina cineva sa il ia, dar nu s-a apropiat nimeni de el. Am incalcat iat linia si m-am dus sa vad cu ce pot sa il ajut, sa pun punga de perfuzie pe stativ si sa aflu daca familia stie unde e si sa vad ce pot face sa ii anunt. Familia nu stia, asa ca omul a scos telefonul si mi-a spus sa o caut in agenda pe Alina, nepoata lui. Abia am apucat sa o gasesc pe Alina in agenda, ca telefonul s-a inchis. I se terminase bateria...
I-am schimbat cartela in telefonul sotului, rugandu-ma sa aibe agenda salvata pe cartela, nu in telefon, si am reusit sa vorbim cu Alina, sa o anuntam. Era deja 1 jumatate, mi-a fost oarecum peste mana sa sun o necunoscuta la ora aceea, dar situatia o impunea. Am verificat apoi ce i se mai intampla lui Tavi, care era culcat pe burta pe un pat de acolo si astepta sa vina asistenta la el. Cand m-am intors, am trecut pe langa targa batranului si el m-a prins de mana sa ma roage sa ii duc un algocalmin, ca el nu mai poate suporta durerea. Nu stiam daca ii mai fusesera administrate alte medicamente, daca avea vreo alergie, asa ca m-am dus la receptie sa il intreb pe tanarul de acolo, care venise sa o ajute pe cea de la receptie. Tipul mi-a spus initial ca el nu stie, ca va veni cineva sa il ia pe batran... I-am spus atunci ca omul are dureri mari, ca e singur si speriat, ca i-as da eu un calmant daca as sti ca nu i-ar face rau, si ca... in locul lui ar putea fi tatal meu... Si atunci cel de la receptie a parut sa inteleaga si m-a trimis dupa colt, la unul din medicii de acolo, sa intreb. M-am dus, am vorbit cu un medic, i-am repetat si lui cam aceleasi lucruri. I-am spus in acelasi timp ca am apelat la un medic pentru ca el stie mai mult ca mine, poate vedea si daca a primit vreun tratament si poate face ceva sa ii usureze durerea. Initial m-a trimis si el mai departe, in rezerva unde erau aduse cam toate targile. Apoi s-a razgandit, s-a ridicat si a mers cu mine, a cautat fisa si s-a uitat pe ea, apoi s-a intors la targa, a apucat de stativ si a tras sa o duca acolo. L-am ajutat si apoi mi-am luat la revedere de la batran, spunandu-i ca il las pe maini bune, care vor avea grija de el. Am facut-o, oare?

"Pentru siguranta" sau comedia absurdului sau...

Cu ceva vreme in urma intram zilnic pe forumul dc. Cateva persoane din viata reala mi-au indreptat pasii spre viata de acolo, virtuala dar relaxanta si cu o gramada de sfaturi la indemana. Treptat, pe masura ce mezina a crescut, am inceput sa devin din ce in ce mai obosita, am inceput sa nu mai pot suporta intepaturile de albinute sau chiar de vespoi acordate cu nonsalanta pe la unele subiecte de forum...

Am intrat apoi, o vreme, pentru bazarul umanitar, initial participand cu produse, apoi, dupa ce am predat produsele, incercand sa cumpar.

Gasca mea vesela de mamici s-a mutat pe fb, rareori mai trece vreuna pe la subiectul abandonat pe dc.

Si totusi... de vreo cateva saptamani am reinceput sa intru, sporadic, cam o data la cateva zile sau saptamana si atunci neramanand prea mult. De fapt, trebuie sa corectez si sa spun ca in ultima saptamana, aproape impotriva dorintei mele, am intrat zilnic! Vreti sa stiti de ce?

Ei bine intamplarea a facut ca acum 7 zile sa primesc un mesaj care nu imi era adresat. Persoana care l-a scris (sa o numim D.) trece printr-o etapa cumplita, o experienta pe care nici o mama nu si-o poate imagina, decat poate cele care au pierdut un micut. Ca sa nu o deranjez, am dat eu mesajul mai departe, cu rugamintea ca, persoana careia ii era adresat (sa o numim A), sa ii scrie direct expeditoarei.

Ti-ai gasit! Stiti chestia aia cu facerea de bine?

So, primesc raspuns in care mi se spunea sa o contactez eu iar pe D si sa ii comunic ceva... Pe scurt, ca sa nu ma invart in jurul cozii, era vorba de un premiu pe dc pe care l-a castigat D, premiu ce i-a fost adus la cunostinta pe un subiect propriu. Pentru ca ea nu mai sta in Romania iar premiul trebuie dat doar pe teritoriul tarii, primul mesaj scris de ea (si ajuns la mine), continea intrebarea daca poate transfera premiul si da altcuiva dreptul de a-l folosi. A i-a raspuns ca da (tot prin mine, evident) si ca asteapta adresa. Dau mesajul mai departe si surpriza, adresa ajunge iar la mine, cu rugamintea sa o dau mai departe. O dau, ca de... Daca m-am inhamat la pierdere de vreme si prestat voluntar, macar sa o fac pana la capat (voi sa nu faceti ca mine, da?)

Si deznodamantul. .. Ta naaaaaaa

Primesc iar raspuns, de la A. Delicat ca o briza de vara. Si care imi spune ca:

"Mersi,

Insa mai am nevoie si de un nr de telefon pt cazul in care premiul va fi trimis prin curier - si nu se poate sa imi trimita D. un PM ? - e doar o chestiune de siguranta, as dori sa imi confirme personal

mersi anticipat"

Pai eu ce ma chinui de la inceputul "convorbirii" voastre? Sa va fac sa luati legatura direct, sa ma lasati pe mine in pace, ca am ajuns sa intru zilnic doar ca sa verific daca mai am mesaje private. Sau chiar credea A. ca am o placere nebuna sa fac pe telefonul fara fir doar pt ca ea are probleme de comunicare?

Sincer, pe D. o inteleg ca nu se poate concentra, dar A. ce cusur are? Si dupa toate astea, mai vrea siguranta si vrea ca tot EU sa o contactez pe D. sa-i spun? Stimata doamna, nu ma platiti ca secretara. Ce am facut pana acum a fost voluntar, dar promit eu ca in veci nu se repeta, prin oricate momente grele or mai trece altii. Nu mai iert nimic. Gata! 

I-am trimis si un mesaj ceva mai dur doamnei A, dar sper ca macar acum, in al n-spelea ceas, sa inteleaga ca eu asta am vrut de la inceput: sa ia legatura direct si sa ma lase pe mine in pace. 

Voi ati avut evenimente de-astea in care zici ca esti bun dar esti luat de prost sau mai rau, drept unul cu ganduri ascunse?

Declaratie de dragoste

Nu in vorbe, nu... Desi imi spune in fiecare zi cat de mult ma iubeste...
Sunteti curiosi? Ei bine, azi am fost la plaja. Noi si fetele, baiatul nu prea se da dus la plaja. Soare din belsug, un vanticel placut, valuri gramada si apa calda, calda. De fapt, de mult nu a mai fost marea atat de calda si curata in acelasi timp, fara alge.
Pe scurt, o zi perfecta si minunata de plaja. Ignorand cu demnitate suncile ce se incapatanau sa iasa de sub costumul de baie si ceva celulita de care nu mai reusesc sa scap , mi-am permis sa ma bucur de plaja si mare. O buna perioada pe langa mal, pentru ca mezina a vrut sa stea in permanenta in apa si cum uitasem sa ii iau colacul iar valurile se spargeau aproape, mi-a fost teama sa o duc la apa un pic mai adanca. Asa ca, prin rotatie, am pazit-o toti trei.
Aproape de plecare insa am lasat pitica in grija sotului sa ma duc sa fac ultima baie pe ziua de azi. Vroiam sa inot un pic si sa imi testez rezistenta, sa vad ce a mai ramas din ea.
Apa era incredibil de calda, cu valuri mari care se tot spargeau; nu am reusit sa trec de ele, pentru ca si la vreo 100 de m in larg tot valuri erau. Asa ca am decis sa inot paralel cu tarmul, mai ales ca batea estul si erau curenti puternici. In opinia mea nu am inotat mai mult de cateva minute, dar tot m-am dus la peste o suta de metri de locul din care am plecat.
Am incercat sa ma intorc, sa inot impotriva curentului, dar ori nu mai sunt eu in forma, ori curentul era deosebit de puternic, asa ca inca vreun minut am inotat pe loc. Cum e bine sa stii cand sa renunti, am decis sa ies la mal si sa ma intorc pe jos in loc sa inot inapoi.
Ei bine, abia cand am ajuns la fete mi-am dat seama ca al meu sot nu era in preajma. Sandra m-a intrebat "unde e tati?". Pai eu de unde sa stiu? Asa ca mi-a explicat fiica-mea ca Romulus a chemat-o, a pus-o sa stea cu sora-sa si el s-a precipitat in mare. Si atunci a facut ceva click in mintea mea si mi-am dat seama ca el a sarit dupa mine. Ma pierduse din vedere, stia ca e curent... Si il vad apoi, in mare, uitandu-se disperat in toate partile, cautandu-ma. M-am agitat si eu de pe mal sa ma vada, ca sunt bine si sa vina si el inapoi si in acelasi timp mi s-a umplut sufletul de pace si dragoste si de o stare de bine...
Cand a ajuns pe tarm i-am explicat ce v-am zis si voua mai devreme, cu inotatul si curentul si iesitul la mal. Si el nu spunea nimic, doar se uita la mine si mi-am dat seama ca pentru el a fost un soc. Mi-a spus ca se tot uita dupa mine (fost scafandru, stie tot ce trebuie despre curenti si de obicei nu e de bine cand te pui cu ei) si la un moment dat nu m-a mai vazut. Ce putea sa isi imagineze? Dupa mine, trebuia sa isi inchipuie ca am iesit la mal, ca macar atata minte am si eu. Dupa el... ce e mai rau. Asa ca a sarit in mare, sa ma salveze, dragul meu drag. Si declaratia asta, nespusa dar atat de graitoare, mi-a adus lacrimi in ochi si balsam in suflet.
Am uitat si sa ma supar ca n-a avut incredere in abilitatile mele de inotatoare, desi recunosc ca s-au dus demult zilele in care inotam in larg pana nu mai vedeam tarmul. Dar macar cateva sute de metri tot le mai inot, cel putin cand nu sunt curenti si nici valuri.
Pentru mine a fost cea mai frumoasa declaratie de dragoste pe care o puteam primi: mai mult decat telefoanele zilnice, mai mult decat orice cadou, mai mult chiar decat privirea cu care ma invaluie seara, cand vine acasa, simplul gest ca m-a urmarit cu privirea si cand nu m-a mai vazut a sarit dupa mine sa ma caute a fost cea mai duioasa declaratie de dragoste pe care o putea face.
Iti multumesc, sot al meu, si te iubesc si eu la fel de mult.

Apa la portie

Mai bifam o zi fara apa. Pe caldurile astea, e o adevarata crima, dar se pare ca cei de la RAJA nu se sinchisesc prea tare. Au oprit initial apa acum 2 zile, dimineata. M-au luat pe nepregatite, abia am apucat sa pastrez vreo 10 litri din cei care abia se taraiau si jumatate din ea am distribuit-o catelelor. Cu chiu cu vai, au dat drumul la apa aseara. O buna parte din timp fara presiune si cu o culoare dubioasa. Am reusit doar sa imi spal vasele stranse si sa bag o singura masina de rufe la spalat, dupa ce mi s-a parut ca apa e iar aproximativ incolora. Dimineata, surpriza, au intrerupt-o iar. Cica lucreaza!
Pe caldurile astea! Regasesc fara entuziasm spalatul la lighean ca in vremurile copilariei fragede la bunica. Si daca acolo macar aveam raul aproape si puteam sa mai aducem apa, acum trebuie sa ma descurc doar cu cativa litri alocati pt spalat. Abia acum stau sa ma gandesc cum se descurca aia din Africa fara apa.
 E o adevarata provocare mai ales pentru mezina, care imi intra in casa ca un porcusor. Si cica astia nu stiu cand vom avea iar apa. Poate azi, poate maine... Desi ma indoiesc serios ca daca apa nu vine azi mai sta careva de la ei sa lucreze duminica!

Plimbare

Nu o sa ma bag in politica, desi ma afecteaza si pe mine tot ce se intampla acum pe la noi. E suficient ca isi dau altii cu parerea.
Eu o sa scriu iar despre ce imi e aproape, despre fetele mele scoase la o plimbare.
Se inteleg si nu prea, cea mica testand mereu rezistenta la stres a surioarei ei (ha, ha, ha, mai scap si eu!). De iubit insa, sunt convinsa totusi ca se iubesc.
Sandra o mai ia uneori in brate pe Ioana, mai ales atunci cand spatele meu cedeaza. Si cum Sandra nu se uita mereu la ce vrea sa ii arate mezina, e nevoie de un efort si o directionare voluntara ca amandoua sa priveasca acelasi lucru.

Observati si disperarea Sandrei si noua tunsoare despre care am mai scris, a mezinei, bineinteles ca dupa ce am aranjat-o eu, ca doar nu era sa las copila tunsa pe jumatate.

Tunsoare de vara

Acum cateva saptamani am bagat foarfeca pentru prima oara dupa mot, in pletele mezinei. Onduleurile din varf, rasucite artistic, ingreunau mult pieptanatul, asa ca intr-un avant de "generozitate" am scurtat un pic parul cretulinei, ca sa nu o mai aud urland ca din gura de sarpe.
I-am luat si spray-ul acela minune de la Avon care se presupune ca usureaza pieptanatul, si tot degeaba, tot munca de lamurire si urlete tribale insotesc fiecare operatiune de aranjare a parului.
In general insa, pitica e totusi destul de intelegatoare si sta sa o trag de par pieptan. Totusi, acum vreo saptamana, in graba ei de a iesi mai repede afara a refuzat cu indarjire sa se lase pieptanata. Scutura din cap ca un calut, lacrimi de crocodil curgeau pe obrajori si am bagat iar foarfeca in parul ei, obtinand astfel o noua tunsoare, mult mai usor de intretinut, si totusi destul de lunguta, spre marea mea mandrie.
Ieri am lasat un pic pitica singura, in timp ce eu eram la bucatarie.
Mica mea are o foarfeca pentru hartie, in aparenta inofensiva, si care e folosita in general pentru a face bucatele din orice revista, ziar, etc care ii cade in mana. Cum nu mi s-a parut pana acum o activitate periculoasa si cum ii produce multa incantare, am lasat-o pana acum sa se joace, de obicei insa cand sunt aproape.
Ioana si-a luat ieri deci olita, s-a asezat pe ea, a luat foarfeca, avea ziare alaturi... Si cand am venit in camera bucalata mea avea foarfeca intr-o mana, o suvita destul de groasa in cealalta si langa ea trona o mica gramajoara de par. S-a tuns artistic, pe langa ureche, doar intr-o parte, asa ca a trebuit sa incerc sa indrept cumva situatia. Asa s-a pricopsit Ioana cu o noua tunsoare, si sper acum din suflet sa fie ultima din vara asta.
Aici e imediat dupa ce s-a tuns singurica, inca imbufnata ca i-am luat foarfeca.
Oricum, spre deosebire de sora-sa, care isi luase tot bretonul, pana aproape de radacina, ea arata ceva mai bine.

3 ani +

A venit si a trecut ziua mezinei. Inca nu am realizat, pana azi, ca pitica mea a implinit 3 ani si ca, teoretic, acum este prescolar.
In urma cu 3 ani, 3 zile si 23 de ore, Ioana a venit pe lume dupa o lunga si ciudata asteptare.
Nici nu mai stiu daca am scris povestea nasterii ei si nici nu stiu cat de importanta e pentru voi. Asa ca, mai bine sa nu scriu despre asta.
De sarbatorit am sarbatorit strict in familie, cu tort, cantat si cadouri.
Poze nu prea am, nu imi place deloc cum au iesit cele cateva poze facute cu telefonul. Tortul a fost facut de mine (am facut de fapt 2), pt ca ai mei nu au putut veni de ziua ei, asa ca a doua zi am fost noi la ei.
Amandoua dupa aceeasi reteta, e adevarat insa ca nu in intregime (adica nu am mai facut mousse-ul de ciocolata alba)
S-au bucurat de un real succes, chiar daca mie nu mi-a reusit decorarea. Gustul insa a fost minunat. Desi nu am folosit tot din reteta, adica mousse-ul de ciocolata si glazura nu le-am mai facut, tot a iesit super. Glazura mea a fost simpla, din suc de zmeura, zahar pudra si putina apa.
Daca reusesc sa iau cele cateva poze din telefonul mamei, vi le arat zilele urmatoare.

Zmeura si amintiri

Cu un castron in mana, in fata tufelor de zmeura din spatele curtii mele, incercam sa il umplu. Picatura rosie dupa picatura rosie, boabe zemoase si pline de parfum, aducandu-mi iar in memorie imagini din copilarie, cand culegeam tot asa, boaba cu boaba fructe aromate de padure. Mirosea atunci a soare si a iarba proaspat cosita, pe dealurile ce strajuiau, facand culcus, micutului sat in care tata a venit pe lume.
Pentru noi, fiecare colindare pe dealuri (sau munti, cum ne laudam noi) era o binevenita evadare din planurile agricole pe care mama-mare (mama tatalui meu) le avea pentru noi, nepotii. Nu pentru toti, ci in special pentru mine si fratele meu, cei doi paria din cei 6 nepoti pe care ii aveau.
Am avut mereu in copilarie convingerea ca bunica nu ne iubeste. Bunicul insa, ne lua pe langa el si ne povestea despre razboi, despre anii lungi de prizonierat, despre cum sa recunosti urmele lasate de mistreti sau ursi, despre ... de toate.
Eram lasati acolo pe la inceputul verii si luati aproape de inceperea scolii. Nu erau nici pe departe vacantele pe care cei mai multi copii de oras le au la bunici la tara. Ne trezeam dimineata, pe la 7, pt ca era "rusine" sa intarzii mai mult in pat. Ne spalam repede cu apa de la rau sau de la ploi, inghetata de iti clantaneau dintii, mancam rapid si plecam la "locuri". Bunicii mei aveau 7 asemenea "locuri", loturi de teren de dimensiuni variabile, pe care erau livezi de meri si pruni. Pamantul din jurul satucului scapase de colectivizare si desi nu erau hotare trasate, fiecare stia exact unde incepe si se termina locul lui.
Am fost invatati de mici ca cea mai mare rusine e sa iei un fruct de pe un loc care nu iti apartine. La fel de rusinos era sa vorbesti tare, chiar daca te aflai la tine in curte sau sa nu saluti toti oamenii pe strada.
Iarba era cosita de 2 ori pe vara, prima data strangeam fanul, a doua oara otava. De cosit coseau oameni tocmiti cu ziua, dar noua ne revenea sarcina deloc usoara de a intoarce brazdele cosite de cel putin cateva ori, la diferenta de cateva zile, sa se usuce bine inainte de a fi construite capitele. Apoi urma culegerea merelor varatice, apoi a celorlalte si a prunelor... Nici un fruct nu era lasat in urma, nici macar cele cazute pe jos nu scapau. Din cele bune, o parte umpleau "paturile" din beciul bunicilor iar altele erau vandute. Cele culese de pe jos se transformau in tuica, o buna parte din ea fiind la randul ei vanduta.
Soarele la munte e parca mai puternic si mirosurile ce se ridica din iarba cosita si florile ascunse in iarba iti imbatau simturile. Poate de aceea pentru mine vara amintirilor mele inca miroase a flori si a iarba. Si mai miroase a zmeura, mure si afine, a flori de ciubotica cucului si neaparat, intr-un colt ascuns al mintii, vad si delicate flori de nu ma uita.
Privind acum in urma, cu intelegerea pe care ti-o da varsta, o pot intelege pe bunica. Atunci insa, mintea mea de copil nu intelegea de ce trebuie sa trudeasca atat pt mancarea rationalizata pe care o primeam.
Ca sa intelegeti mai bine la ce ma refer, trebuie sa stiti ca atunci cand eram lasati la bunici, parintii (si ai mei si ai celorlalti veri) umpleau frigiderul, camara si beciul bunicilor. Primeam insa putina mancare, si daca mie mi se parea putina ca mama trebuia mereu sa ma alerge ca sa ma faca sa mananc) incerc sa imi imaginez cum i se parea fratelui meu, mare mancau de altfel. Cand mama-mare facea clatite, primeam doar o jumatate de clatita fiecare. Acasa eram obisnuiti sa capitulam abia dupa vreo 6 (eu) si vreo 10 (frate-meu). Vorba de capetenie a bunica-mii era "grijeste". Adica ai grija cat mananci, ai grija de x lucru, ai grija sa ai provizii si pt ziua de maine.Si aveam, ca n-aveam incotro.
Singura noastra scapare era cand mergeam la magazinul din sat, cu banii primiti de la parinti sau cand, duminica, dupa slujba de dimineata de la biserica unde era musai sa fim prezenti, plecam pe dealuri. Atunci scapam la fructe de padure, mancate acolo, direct, in jurul tufei, cu ochii dupa ursii despre care ne spusese bunicul. Se mai intampla sa aducem si acasa, dar putine, si ca sa facem rost de oua (ca sa nu ne atingem de cele care odihneau stivuite in cofraje in camara) a trebuit sa pandim gainile si sa luam pe rand cele 4 oua necesare pt spuma de zmeura pe care o aveam in plan.
Si totusi... in ciuda greutatilor de atunci, mi-e dor. Mi-e dor de satucul ascuns intre dealuri, mi-e dor de bunicul care avea mereu timp pentru noi si mi-e dor chiar si de bunica. Dar vremurile acelea sunt de mult apuse si doar parfumul zmeurii din castronelul meu mi le aduce iar vii in fata ochilor.

Mezina

Peste 2 zile si mai putin de 5 ore, mezina mea implineste 3 ani. Nu stiu cand au trecut anii, ma uit la pozele de cand era micuta si usoara ca un fulg, cu un zambet stirb si ochi ce se pierdeau in ai mei.
Acum am o mica domnisoara voluntara, dragalasa, dodoloata, care imi omoara spatele cand vrea in brate.
Dar... una e sa ridici 4-5 kg si alta sa tii 18 kg.
Imi dau seama cat de mult a crescut atunci cand vine sa imi spuna "te iubesc", cand fredoneaza "I love you, baby", cand isi alege desenele pe care vrea sa le vada, "Tangled" si "tangonul" ("how to train your dragon") ramanand inca in top-ul preferintelor.
Inca asteapta insa sa o spal eu pe dintisori, inca inghite apa pt clatire si inca vine uneori ca un pui mic si neajutorat sa se cuibareasca langa mine. Inca fugareste pisici si motanul mamei are nevoie de ajutorul nostru ca sa scape din mainile ei, lasand in urma par care pluteste in urma mezinei lansate in urmarirea lui ca o cometa.
Ar hrani toti cateii, caprele, magarii pe care ii intalneste pe drum (avantajele vietii la tara), s-ar balaci in fiecare balta aflata in drumul ei, s-ar juca in praf sau in bolurile cu apa ale catelelor cat e ziua de lunga...
Nu ma stresez daca se murdareste, o schimb in unele zile si de 4-5 ori, o spal pe manute cand trebuie (se spala si ea, cu seriozitate, dar in mod ciudat nu prea ii reuseste operatiunea multumitor).
Inca stalceste adorabil unele cuvinte, inca se intampla sa nu inteleg mereu ce vrea.
Uneori surioara ei mai mare adopta rolul de baby-sitter si o scoate ea afara, cand eu nu am suficient timp sa stau cu ea. Aseara a intrat cu genunchii juliti si cu vreo 3 muscaturi de tantari, una dintre ele chiar deasupra ochiului. Offf. Mi-am pus deci in plan sa reinnoiesc stocurile de comprese sterile, de apa oxigenata, betadina si pansamente. Suficient pentru sezonul de julituri care se va incheia abia in toamna, cand nu va mai avea genunchii dezgoliti. Si in toamna va merge la gradinita si stiu ca ma asteapta vremuri grele. Nu atat pentru cum se va descurca cu viata de gradinita, ci mai ales pt interactiunea cu alti copii cand isi vor disputa jucariile. Pentru ca mica mea mica, are inca impresia ca jucariile altora sunt jucariile ei si jucariile ei... ei bine, sunt tot ale ei.
Inca duc munca de lamurire cu ea, sa invete sa imparta. Poate va reusi pana incepe gradinita.

Rochita

Am primit de curand, printre alte lucrusoare minunate pentru mezina, de la o prietena tare draga mie, o rochita pe care o iubesc la nebunie. Imi aduce aminte de copilarie si de o rochita asemanatoare pe care o indrageam la culme in acele zile din trecut.
Nu e noua, dar e minunata cu aerul ei usor vintage si a fost indragita si de mezina imediat.
Azi am scos-o la plimbarea de dimineata imbracata asa si pitica mergea dansand, aplecand genunchii uneori.
Amintiri din copilarie, in pasii micutei mele si in inceputurile unei noi zile minunate de vara...

Pastrati linistea...

V-am mai povestit despre drumurile mele cu microbuzul. Ieri, in timp ce studiam oamenii si interiorul microbuzului ce ma transporta la curs, am dat peste o instiintare care ar fi hazlie daca nu ar fi si alarmanta in acelasi timp. Cum unii dintre soferi au obiceiul sa se "taraie" de zici ca fac parte dintr-o coloana mortuara, mai sa cred ca afisul cu pricina poate fi adevarat in anumite circumstante.
Voi ce ziceti?

Fructe si iar fructe

Visinul parintilor mei e o minune. L-au luat din curtea mea cand era doar un bat mic si pricajit, o mladita rasarita in urma visinului sacrificat cand ne-am mutat (era chiar in mijlocul curtii si am avut nevoie de un excavator in spate). A trecut excavatorul peste bietul visin si l-a culcat la pamant. Am plans dupa el 2 zile, dar din el au rasarit plantute noi. Doi lastari i-am oprit, unul l-am dat parintilor. Inca unul a evadat in curtea vecinului.
Ai mei nu prea stiu sa faca visine. Cred ca s-au vorbit intre ei sa tina doliu. Deja sunt hotarata sa le arat toporul si sa-i amenint ca vor avea soarta predecesorului lor daca se incapataneaza sa ma lase fara visine de dulceata, dar cred ca deja stiu ca nu o sa ma indur sa ii tai. Chiar daca nu dau fructe, dau umbra catelelor mele. Va trebui insa sa ii trimit la un schimb de experienta la tata in gradina.
Ma intorc deci la visinul lor si la fructele lui. O incantare... Sa tot privesti asemenea crengi incarcate (bravo lui, ca asa voi avea si eu dulceata visata). Scuzati calitatea pozelor, dar telefonul e singurul dornic sa ma ajute la imortalizarea momentelor.

 Tot in gradina parintilor mei este si un prun mic dar voinic si darnic,

 un cais

 si un cires care face cirese amare.

Mai sunt si 2 piersici, dar din aia am si eu si sunt si ei plini de fructe, asa ca lor nu le-am mai facut poza.

Iubirea si cumparaturile

De vreo saptamana am reusit sa incep cursul pe care il astept din decembrie. Am mari sperante legate de el, asa ca imi misc posteriorul cu constiinciozitate la ore de 3 ori pe saptamana. Drumul cu microbuzul imi lasa cam 40 de minute "goale" de activitati. Pana acum doar observam, ma pierdeam in ganduri, faceam scenarii dar uitam tot pana ajungeam in fata calculatorului. Ieri insa aveam agenda pt curs la mine, asa ca am inceput sa schitez ganduri fugare.
De cand s-a deschis Dedeman in Constanta, au rasarit o gramada de panouri publicitare. Toate au un lucru in comun: dragostea/iubirea, care insa nu prea vad ce are de a face cu diversele materiale promovate. In plus, cand dai/cumperi ceva unei persoane la care tii nu ii spui si pretul.
Pana acum eram constienta doar de vorba aceea din popor cu "iubirea trece prin stomac". Asta pot sa o inteleg. Iata insa ca mi se propune o noua abordare a iubirii, care implica acumularea de obiecte de care nu ai nevoie si care e musai sa fie cumparate de la Dedeman.
Sa nu ma intelegeti gresit, au produse dragute, necesare unora, au un site bine pus la punct, prietenos si usor de utilizat, au o pagina de facebook bine intretinuta. Nu stiu insa cine le face reclamele ce atarna pe panouri si care pe mine ma duc cu gandul la alte interpretari. E insa doar opinia mea si poate altora le plac rimele chinuite si fortate, insotite neaparat de preturi (un lucru bun in general dar nu cand il asociezi cu ideea de cadou facut din dragoste)..

Sa o iau la rand, doar cu cateva exemple (puteti dezvolta lista, ca de fapt sunt mult mai multe)

Dragostea-i ceva inaltator (imi vine sa evadez cand ma inabusi cu dragostea ta)
Asa ca-ti dau o lustra cu ventilator (poate pricepi apropo-ul in cele din urma, lumina mea, ca vreau sa iti fac vant)

Iubirea nu respecta nici un plan (in mod real, chiar daca acum iti jur iubire vesnica nu stiu ce va fi peste cativa ani) 
Asa ca-ti cumpar tigla Baudeman (macar sa nu ramai cu ochii in soare cand eu o sa ma fac ca ploua)

Dragostea e dulce ca o clementina (observi ca nu am ales pepeni sau banane, care sunt mai dulci, ci am preferat un fruct putin acrisor si cu aciditatea specifica citricelor, tocmai ca sa intelegi ca iubirea e dulce doar in teorie)
Asa ca-ti cumpar mobilier de gradina (chiar daca ai doar o garsoniera si nu ai unde sa il pui, conteaza doar ca m-am gandit la tine)

Mai sunt... Dar va las pe voi sa va distrati cu interpretarile. Si bineinteles ca veti putea veni cu alte idei la cele schitate de mine.

Cuca macaii luminate

De saptamana trecuta, de cand ni s-a taiat apa, am tot mai pregnant impresia ca m-am mutat la cuca macaii luminate, in care binefacerile civilizatiei abia se taraie.
Ca sunt taranca, prin natura mediului in care locuiesc, mi se pare normal. Ce se intampla insa in locul in care am ales sa traiesc, mi se pare anormal. Ma bate zdravan gandul sa ne mutam iar, poate undeva la munte sa cautam un loc de casa.
Dupa ce ne-a inundat gradina (casa a scapat), ploaia torentiala de saptamana trecuta(ca se pare ca ea a fost de vina), a mai cerut un pret: sa stam fara apa. Fara nici o instiintare, fara nimic, vinerea trecuta am ramas fara apa. A venit abia luni, dupa ce intre timp mi se adunase un morman de haine de spalat. Cum luni a fost sarbatoare si eu nu spal de sarbatori, m-am alinat cu gandul ca spal a doua zi. Surpriza insa, dupa numai cateva ore (in care am reusit doar sa spal vasele), apa a "secat" iar. De data aceasta insa, m-am prins ca incepe sa scada presiunea, asa ca am reusit sa opresc ceva mai multa apa pt spalare. Abia ieri au dat drumul la apa si de bine ce au dat, m-a sunat mama sa imi spuna ca a auzit ca iar se opreste, de data aceasta pana sambata. Asa ca i-am facut mezinei baita programata pt seara in miezul zilei la foc automat, incat abia scoasa din apa vroia inapoi, ca nu apucase sa se balaceasca.
Una peste alta am avut si curentul oprit cateva ore, apoi cand a venit curentul Romtelecom-ul a inceput sa se joace la net-ul meu.
Cand spun cuiva cum se joaca astia ba cu apa, ba cu electricitatea, mi se raspunde ca "traim in Romania". E perfect logic, dar totusi, chiar nu se schimba nimic in bine? Ca atunci cand e vorba de plata facturilor e musai sa le platesti la timp. Si da, traim in Romania, dar asta nu echivaleaza ce se intampla total impotriva bunului simt cu normalitatea.

Ajuta-ma sa pot!

Domnisoara personalitate creste. Nu ii place sa se joace singura mai mult de 10 minute, asa ca in permanenta cineva trebuie sa fie langa ea, sa se joace. Si in plus, mica mea mica a inceput sa ceara ajutorul, intr-un mod pe care nici unul din ceilalti doi nu l-a folosit inainte.
- Ajuta-ma sa pot, aud glasul ei cristalin. Incerc sa scriu pe blog, sa imi verific mail-urile, sa mai socializez un pic pe fb. Ioana insa considera ca un sfert de ora, cat am de cand m-am asezat la calculator, e arhisuficient pentru mine. In consecinta, ma roaga iar "Ajuta-ma sa pot!".
- Ce sa poti, Ioana?
Taraie dupa ea una din cutiile mele, atat de pretioase pentru ceea ce fac. A reusit sa ii rupa o parte si convinsa ca acum e inutila pentru mine, trage de ea, in incercarea disperata de a o instala in camera. Nu prea ii reuseste insa, asa ca are nevoie de ajutorul meu. O ajut sa aduca imensa cutie langa mine, si privesc mezina cum isi cara in cutie o perna si o paturica, se instaleaza confortabil in patutul injghebat si imi cere pentru a mia una oara sa ii pun "Tangled" - "O poveste incalcita". E gata de vizionare, neastamparata mea.
Am incercat cam toate productiile Disney, am vizionat nenumarate editii "Baby Einstein", am ascultat cantecele pentru copii in romaneste si "baby songs" (apropo, ultimele sunt minunate), dar ea se intoarce mereu la "Tangled". Am si pierdut sirul vizionarilor, dar cred ca am depasit 50.
A invatat deja cantecelele si are o simpatie extrema pt Maximus, calul zapacit din poveste. De fapt, banuiesc ca Maximus e vinovat pt nenumaratele vizionari.
Reusesc intr-un final sa o scot din cutie sa isi continue vizionarea din pat si adoarme usor, incheind o dimineata zbuciumata, cu plimbare si joaca multa si dans (a inaugurat noul ei tutu). Am si eu cam o ora de respiro, pana cand se va trezi si va trebui iar sa fiu doar mama Ioanei.

Va las sa va delectati cu Ioana in actiune, acasa la prietena si vecinica mea

In plan secund sunt fetita (in tutu roz) si nepotica prietenei mele.

Azi nu am timp sa scriu prea multe, dar vreau sa va arat doar ceva care mi-a placut si care m-a dus cu gandul doar la "un batran si o batrana [...] merg tinandu-se de mana". S-or mai iubi, oare? Sau e doar obisnuinta?

Cursuri prin fonduri europene

Astazi am aflat pe fb, datorita unei dragi mamici din grupul nostru de "albinute" de pe dc, despre un proiect finantat din fonduri europene.
Potrivit initiatorilor proiectului "Antreprenoriatul la feminin", "proiectul isi propune ca obiectiv general imbunatatirea accesului femeilor pe piata muncii din regiunile Nord-Est, Sud-Muntenia si Bucuresti–Ilfov, prin dezvoltarea competentelor antreprenoriale ca urmare a participarii la programe de informare si formare profesionala antreprenoriala"
Pare suficient de interesant, mai ales ca e si gratuit, dar eu din pacate nu am cum sa particip, ca la regiunea de sud-est nu s-au gandit.
Eu zic ca este o sansa si un pas inainte atat in cariera cat si in dezvoltarea personala, asa ca, daca va incadrati in publicul tinta, eu v-as sugera sa faceti cursurile.
Puteti afla mai multe detalii direct pe site-ul lor, http://www.antreprenoriatfeminin.ro/
Si poate ca, dupa ce absolviti, imi faceti iar o vizita pe blog si imi dati detalii, sa stiu ce am pierdut.
Deocamdata, eu inca astept sa inceapa cursul de inspector protectia muncii la care m-am inscris in decembrie. Tot pe fonduri europene, bineinteles :)

Depasita sau denaturata?

La primii doi copii presupuneam, fara sa ma indoiesc prea mult, ca sunt o mama care vrea binele copiilor si actioneaza in consecinta. Nu prea era net, nu erau prea multe surse de informare, nu prea aveam timp de stat si cautat retete, pampersi, informatii...
Odata cu nasterea Ioanei, mi-am dat seama ca sunt total depasita. Copiii sanatosi, iubiti si inteligenti din ziua de azi mananca bio, se c...a in scutece eco si sunt purtati (in sling, mei tai, wrap etc) in permanenta de mamici. In plus, sunt educati de mici (cateva zile daca e posibil) sa faca la olita.
Mie imi e jena de-a dreptul sa recunosc faptul ca Ioana mananca de toate (inclusiv inghetata si ciocolata), a folosit numai scutece de unica folosinta, am dus-o mai mult in carucior decat in brate din cauza coloanei (mai ales ca asa am si eu sprijin), pe la 9 luni i-am luat si premergator pt ca spatele meu refuza cu incapatanare sa se indrepte dupa ce sustineam cateva minute copila dornica de miscare (ziceam ca ma descurc fara, ca asa se recomanda acum desi la ceilalti nu am avut probleme) si doar de cateva zile a inceput sa ceara singura sa faca la olita si sa o aduca singura. Azi chiar a fost prima zi in care a iesit afara la plimbare fara sa simt nevoia sa ii pun un scutec pt siguranta.
Pot spune in apararea mea doar ca am stat si stau cu ea acasa si acum, in timp ce primii s-au obisnuit de la 1 an cu viata de gradinita, ca a fost alaptata pana aproape de 2 ani (au lipsit doar 5 zile), ca a dormit cu noi in pat tot pana aproape de 2 ani, cand a inceput sa nu prea mai aibe loc, ca stam si ne jucam (dupa ultimele tendinte insa se pare ca nici asta nu e bine) si ne dragalim. Ups, mi-am amintit ca o mai las si sa se uite la televizor si ca "Tangled" sau "O poveste incalcita" l-am vazut de vreo 30 de ori (pe putin) pana acum.
Uneori simt ca traiesc pe o planeta diferita. Invat din mers, dar cateodata instinctele imi urla atat de tare ca indiferent cat o fi de la moda metoda x de crestere/educare a copilului nu e musai sa aplic si eu, incat ma simt ca ultimul om ca nu vreau binele copilului meu.
Oricum banuiesc ca mai toate mamicile fac parte din vreun grup de pe yahoo, fb, forum, twitter sau orice alt mijloc de comunicare in masa. Eu nu fac exceptie. Asa am aflat despre "conceptul continuum", si exemplele date mi s-au parut cam fortate, cam scoase din istorie si reinterpretate, asa ca e musai acum sa citesc respectiva carte sa vad daca iar ma pot considera o gica contra si o mama denaturata. Pleznesc de curiozitate, pt ca pe celelalte mamici le-a miscat profund si au inteles multe adevaruri, ramase deocamdata (cel putin pana la lecturare insotita de iluminare) inaccesibile mie. In timp ce eu...
Lasati ca va spun concluziile la sfarsit.
Totusi, sa nu va asteptati la o reabilitare drastica a mea sau a conceptiilor mele. Tare mi-e sa nu concluzionez la sfarsit ca sunt depasita sau denaturata

O alta viata

Discutam zilele trecute cu o mamica despre intoarcerea la munca., pe care ea o asteapta cu nerabdare. Nu neaparat la fostul loc de munca, de unde chiar ar vrea sa plece, dar undeva unde sa intre in contact cu alti oameni, sa vorbeasca si despre altceva, ce nu include copii, sa se simta iar conectata si mai implicata in lumea adultilor.
Pot spune ca o inteleg, la fel simteam si eu dupa nasterea Sandrei. Chiar am inceput lucrul atunci cand Sandra avea 5 luni, dar am facut-o atunci si fortata de imprejurari.
Acum insa mi-am dat seama ca nu imi doresc iar un loc de munca oarecare, cu sefi, cu stat la birou pana ti se lipeste scaunul de fund, cu tracasari zilnice, termene limita si perioade aglomerate cand pleci dimineata si vii franta dupa ce se insereaza, cand abia ai timp sa schimbi o vorba cu partenerul, sa vorbesti cu cei mici, sa ii dragalesti, sa verifici teme s.a., sa mai faci, daca mai ai energie si ceva treaba si apoi sa imbratisezi terminata perna ca sa ai satisfactia ca a doua zi sa o iei de la capat. Si in week-end, aproape invariabil, sa iti ocupi timpul cu activitati casnice, ce si-au asteptat rabdatoare randul pe agenda ta incarcata.
Imi dau seama ca desi imi plac oamenii, implinirea mea nu vine din faptul ca o parte din timp mi-l petrec alaturi de oameni adulti si nici a unui program (fix in teorie elastic in practica) de plecare/venire undeva sau de undeva. Da, imi plac oamenii, imi place sa fiu in compania lor, sa ma implic sau doar sa observ, sa ma simt valorizata ca fiinta umana inainte de a primi eticheta "mama" cu tot ce decurge din ea, insa in acelasi timp imi dau seama ca nu am nevoie de compania activa a altora ca sa ma simt bine.
De cand stau acasa si mi-am descoperit noi pasiuni, de cand am descoperit atatia oameni interesanti pe internet cu care pot vorbi despre orice, din cele mai diverse domenii, imi dau seama tot mai mult ca ma indepartez de cea care eram inainte sa devin si mama Ioanei. Mama doar lui Tavi si a Sandrei avea o alta gandire si o alta mentalitate fata de mama lor si a mezinei. Si constat ca nu mi se intampla numai mie. Mamele de acum (o parte, cel putin) incep sa isi regandeasca viata, sa isi delimiteze mai clar prioritatile, sa isi planifice astfel viitorul incat, fara a iesi complet din sfera profesionala, sa aibe mai mult timp pentru familie.
Imi spunea cineva candva ca nasterea unui copil inseamna sa renunti la toata viata ta anterioara. Atunci am zis ca nu are dreptate, si pe de o parte, nu are, pt ca sensul dat era de renuntare si pierdere. Gandita insa ca renuntarea la o viata care, privita acum, nu te mai reprezinta, o etapa necesara in definirea ta ca om dar care poate fi depasita fara regrete, oarecum inclin sa ii dau dreptate.
Pentru mine nasterea mezinei a reprezentat inceputul unei noi vieti. E greu pt ca sunt la inceput de drum in ceea ce fac, dar fac ceea ce imi place, chiar daca nu am un venit sigur si constant. Norocul meu ca am un sot minunat, bland, intelegator si care m-a sustinut intotdeauna. Asa ca acum pot sa stau cu pitica, sa iesim sa ne plimbam, sa descopar si eu iar lumea alaturi de ea, sa salutam amandoua oamenii pe strada, ea sa ii intrebe si ce fac, sa suradem soarelui, sa culegem papadii, sa o privesc alergand dupa "pui", pisici si caini...
Va pup pe toti ca tocmai ma striga sa ies afara. Ziceam ca nu am sef? Am! Dar tare dulce e. Si mai doarme si la pranz, asa ca pot dormi si eu cu "sefa" la "birou".

Ai vazut?

- Ai vazut, mami, ai vazut? ma asalteaza Ioana entuziasmata.
- Ce sa vad, Ioana? o intreb, la randul meu, incercand sa imi dau seama la ce se uita.
Sta cu ochii pe cer si degetelul ei arata undeva in sus. Ii privesc pletele si degetelul si parca nu am ochi si pentru chestia care i-a captat interesul

 Se intoarce mirata spre mine, ca nu admir si eu ceea ce ei i se pare foarte important.
- Mami, uite, puii!

Mda, inca se numesc toate pasarile "pui". Un stol de porumbei si-a luat zborul de pe acoperisul unuia dintre blocuri. Zboara organizat pe deasupra noastra, planand usor si apoi dand repede din aripi ca sa reajunga iar pe acoperis. Pe Ioana o fascineaza ca de fiecare data, si tot ca de fiecare data, ii spun:
- Sunt porumbei, Ioana. Spune si tu: porumbei!
- Pombei, vine raspunsul ei cristalin.
- Hai, repeta: po
- po
- rum
- um
- bei
- bei
- Porumbei
- Pombei!
Apoi da sa se aseze pe vine, cu degetelul ridicat urmarindu-le zborul in care s-au lansat iar.

Experiente

Fiecare zi e o noua provocare, un nou inceput, un pas inainte pe drumul acumularii cunostintelor necesare pentru viata si a experientelor uimitoare care fac din lume un loc "altfel", doar pt ca Ioana iese la plimbare.
Indiferent ca e vorba de spiritul de independenta care o face sa mi-o ia inainte

sau revenirea la mami, care o determina sa ma astepte,

 sau de pietrele lasate pe marginea trotuarului de catre cei care au "reparat" drumul si care neaparat trebuie puse la locul lor,

 merita in final un zambet in soare.

Ce va doriti de sarbatori?

In ultima vreme, cand vorbesc cu cineva, se ajunge si la intrebarea:"Ce-ti doresti de Sarbatori?" Ehehe, imi doresc eu multe, foarte multe. Mi s-a intamplat insa sa mi se raspunda si "Eu imi doresc in primul rand sanatate!" pe un ton care vrea sa insemne "Cum, tu nu vrei sanatate? Nu asta e cel mai bine sa iti doresti? Cum iti poti dori lucruri materiale cand sanatatea e atat de importanta?" Ei bine, nu ca nu-mi doresc, dar aceasta e o dorinta permanenta si nu una speciala de sarbatori. Cand e vremea cadourilor, atunci imi doresc cadouri, ca asa mi se pare corect.
Si imi doresc... o lista lunga, atat de lunga incat de-as avea suficienti bani mi le-as lua pe toate odata, ca mare nevoie am de toate. Nici nu stiu exact ce e mai important si ce ar trebui sa aibe prioritate (exclud insa din lista o casa noua si o masina).
Imi trebuie deci o masina noua de cusut, o camera foto, un televizor nou, o imprimanta (de preferinta laser) si o gramada de materii prime si materiale pt hobby-urile mele (la loc de cinste se afla rasina, cauciuc siliconic pt matrite si materiale pt decoupage. Multe, nu? Observati insa ca nu imi doresc nimic de genul farduri, imbracaminte, incaltaminte, posete etc, si nici nu scriu ce imi doresc pentru copiii mei.

Voi ce va doriti de sarbatori?

Si cu sufletul in rai, si...

Postarea de azi are ca inspiratie un articol al Mariei, pe care il gasiti aici.
Articolul ei mi-a trezit o gramada de amintiri, despre oameni "cucernici si evlaviosi", convinsi ca, asa cum spunea si Maria, "doar sufletul conteaza".
Din punctul de vedere al unor asemenea oameni, probabil ca eu deja sunt condamnata sa ard in chinurile vesnice ale iadului.
Nu am fost niciodata o persoana evlavioasa. Pana pe la 20 de ani, am fost atee convinsa. Un sir de evenimente ciudate m-au facut sa imi regandesc pozitia fata de credinta in ceva superior, ce ne guverneaza viata.
Nu m-am transformat totusi intr-o persoana care sa tina posturile, sa frecventeze bisericile regulat si care sa isi iubeasca toti semenii ca pe sine insasi.
Recunosc ca nu am putut uita niciodata pe cei care mi-au facut mult rau, ca pe ceilalti, care doar m-au jignit sau doar m-au vorbit de rau i-am iertat si uitat de mult. Nu am fost niciodata omul care sa fie lovit si sa intoarca si celalalt obraz pe principiul iubirii crestine.
Nu cred nici ca dumnezeul nostru este mai bun decat Allah, Buddha, Krishna sau orice alta divinitate. La fel, nu cred ca Dumnezeu poate fi gasit doar in biserica si daca nu te duci pe acolo esti un pacatos.
Nu vreau sa ma transform in una din babutele ce bat zilnic matanii, merg zilnic la biserica si saruta mana popei in mod regulat.
Imi asum propria alegere si ma simt confortabil cu ea. Culmea e ca in familie am preoti, dar intotdeauna gasim alte subiecte de discutie decat biserica.
Oamenii pe care i-am cunoscut si care pretindeau ca "doar sufletul conteaza" sunt in fapt oameni care au atat de multa rautate si invidie in ei incat simt nevoia sa o mascheze sub o cucernitoare pornire. Isi imagineaza probabil ca daca reusesc sa aduca pe calea cea buna un suflet ca al meu, DD o sa vada si o sa le acorde o bulinuta alba, pe care sa o contabilizeze Sfantul Petru la intrarea in rai. Altfel nu inteleg pornirea alesilor cucernici de a converti la valorile crestine pe cei ca mine.
Cat timp am locuit in oras, lunar venea o doamna care ne intreba daca vrem sa dam ceva pt biserica. Nu impunea niciodata o suma, nu se simtea jignita daca nu ii dadeai si iti taia chitanta chiar si pt 2 lei.
Cand ne-am mutat, la maxim o saptamana am fost vizitati de o doamna care facea colecta pentru biserica. Nimic anormal aici, numai ca ne-a spus ca "trebuie" sa dam 30 de lei pt biserica, fara chitanta. Aceasta e suma si nu exista abateri. "Asa dau toti!" a fost argumentul ei suprem. Ei bine, eu nu sunt ca toti! Eu nu vreau sa fac un lucru doar pt ca ceilalti il fac. Nu ma inregimentez la turma si nu ii las pe altii sa hotarasca pt mine. Vreau sa am optiunea de a decide daca e ok sa scot sau nu din buzunar banii astia. Si in plus, ce servicii primesc in schimbul lor? Mi se asigura o treapta mai aproape de dumnezeu, am prioritate atunci cand ma rog fata de cei care nu au cotizat, sunt pomenita la biserica si se roaga preotul pt pacatele mele? Se pare ca nu, dar doamna a avut grija sa le spuna vecinilor ca "aia de la oras" nu a vrut sa dea bani!
Nu inteleg insa nici principiul conform caruia "sa faci ce zice popa, nu ce face popa" Pai daca el una zice si alta face, eu cum sa cred ca sfaturile lui sunt bune? Doar pt ca sunt luate din Biblie? Luandu-l ca exemplu strict pe preotul nostru, incalca cel putin 3 dintre porunci. Nu stiu celelalte, ca nu am stat dupa el, dar acestea sunt observatie directa.
"Sa nu ucizi" spune una din porunci. Dar el ucide cu nonsalanta pisici, ca ii tulbura porumbeii si vroia sa imi impuste si cateaua, ca a speriat-o cica pe fiica-sa.
"Sa nu furi" colaborata cu "sa nu doresti casa aproapelui tau ... si nimic din cate are aproapele tau" - preotul nostru are un var, ramas orfan la 18 ani. L-a pacalit sa ii vanda pamantul de pe langa casa, pe care i-a dat doar 1/3 din pret la inceput, apoi l-a imbatat si l-a facut sa semneze actul de proprietate. Acum nu isi mai aduce aminte ca mai are sa ii dea bani. Varul cu pricina si-a pierdut in toamna serviciul. Inca nu apucase sa isi traga curent in modesta casuta pe care si-a facut-o singur si pe care nu a reusit sa o termine ca nu i-au ajuns banii. Intelegerea cu varul lui de bine includea sa il lase sa isi traga un fir ca sa aibe lumina si sa poata sa bage si un calorifer in priza. Asta iarna, pe gerurile acelea cumplite, preotul i-a taiat curentul, pentru ca omul nu mai avea cu ce sa il plateasca si l-a lasat si pe intuneric si in frig. Noroc cu vecinii, ca l-au lasat sa se incalzeasca la ei si i-au oferit si o farfurie cu mancare calda...
Cam atat despre oamenii cucernici pe ziua de azi, ca iar imi stric buna dispozitie.

De zi cu zi - mezina

Mezina canta prin casa "aieiuia" (ceva gen aleluia pt necunoscatori). De unde a auzit nu am habar, nici unul din noi nu le are cu mersul la biserica si nici la Trinitas nu ne uitam. Dar ea e convinsa, asa ca urla cat o tine gura. Mai face cate o pauza ca sa muste din "tocov" (morcov). Ar manca cel putin cate un kg pe zi daca i-as da. Cam pe acelasi plan cu pasiunea pt tocovi este si cea pentru tatofi (cartofi), mai ales cruzi. E in stare sa rontaie odata un tatof mediu si de cate ori curat pt diverse mancaruri are grija sa vina sa isi ceara portia. Nu stiu pe cine mosteneste, ca pe mine numai gandul la cartofii cruzi ma ingrozeste, dar aceeasi pasiune a avut-o si sora-sa. Cum citisem in copilarie o carte (nu mai stiu care) in care o scena cuprindea rontaitul cartofilor cruzi, care ar feri cica de scorbut, o las sa isi faca damblaua.
In rest... creste. Dolofanica, bucalata, am cam inceput sa imi fac insa griji pt dimeniuni. Nu ma refer la faptul ca are 17 kg si ca e mai inaltuta cu cateva degete fata de copiii de varsta ei. Ma refer la faptul ca de vreo 3 luni nu am mai avut curiozitatea sa ii masor talia si cand am masurat-o acum 2 zile, ca sa stiu cat de mare ii fac bolero-ul pe care il am in plan pentru ea, am ramas socata, asa ca am masurat-o de 3 ori, doar ca sa imi dea aceeasi valoare :64 cm. Eu stateam linistita ca are 53/54 cm... Mai are un pic si o ajunge pe sora-sa. Pot doar sa sper ca va creste, se va inalta si cm din talie se vor cam duce.
Vorbeste tot mai mult, inca stalceste unele cuvinte si in mod ciudat, cand vorbeste la telefon nu mai intelegi nimic. Zilele trecute radeam cu Vali, nasica ei, despre convorbirea lor telefonica. Daaa, au vorbit, insa Vali stia ca doar trebuie sa aprobe, nu e musai sa incerce sa isi dea seama ce spune. A inteles doar "Buna" si "pa", ce a fost intre acestea e un mister chiar si pentru mine.
Canta, danseaza, ii sterpeleste sora-sii creta si imi deseneaza pe mobila (cred ca trebuie sa ii fac rost de o tabla), dar e simpatica foc atunci cand incearca sa stearga si urmele cu o carpa.
Mai scriu ce face si altadata, acum va trebui sa o scot un pic la plimbare.
O zi minunata tuturor