vineri, 29 iunie 2012

Zmeura si amintiri

Cu un castron in mana, in fata tufelor de zmeura din spatele curtii mele, incercam sa il umplu. Picatura rosie dupa picatura rosie, boabe zemoase si pline de parfum, aducandu-mi iar in memorie imagini din copilarie, cand culegeam tot asa, boaba cu boaba fructe aromate de padure. Mirosea atunci a soare si a iarba proaspat cosita, pe dealurile ce strajuiau, facand culcus, micutului sat in care tata a venit pe lume.
Pentru noi, fiecare colindare pe dealuri (sau munti, cum ne laudam noi) era o binevenita evadare din planurile agricole pe care mama-mare (mama tatalui meu) le avea pentru noi, nepotii. Nu pentru toti, ci in special pentru mine si fratele meu, cei doi paria din cei 6 nepoti pe care ii aveau.
Am avut mereu in copilarie convingerea ca bunica nu ne iubeste. Bunicul insa, ne lua pe langa el si ne povestea despre razboi, despre anii lungi de prizonierat, despre cum sa recunosti urmele lasate de mistreti sau ursi, despre ... de toate.
Eram lasati acolo pe la inceputul verii si luati aproape de inceperea scolii. Nu erau nici pe departe vacantele pe care cei mai multi copii de oras le au la bunici la tara. Ne trezeam dimineata, pe la 7, pt ca era "rusine" sa intarzii mai mult in pat. Ne spalam repede cu apa de la rau sau de la ploi, inghetata de iti clantaneau dintii, mancam rapid si plecam la "locuri". Bunicii mei aveau 7 asemenea "locuri", loturi de teren de dimensiuni variabile, pe care erau livezi de meri si pruni. Pamantul din jurul satucului scapase de colectivizare si desi nu erau hotare trasate, fiecare stia exact unde incepe si se termina locul lui.
Am fost invatati de mici ca cea mai mare rusine e sa iei un fruct de pe un loc care nu iti apartine. La fel de rusinos era sa vorbesti tare, chiar daca te aflai la tine in curte sau sa nu saluti toti oamenii pe strada.
Iarba era cosita de 2 ori pe vara, prima data strangeam fanul, a doua oara otava. De cosit coseau oameni tocmiti cu ziua, dar noua ne revenea sarcina deloc usoara de a intoarce brazdele cosite de cel putin cateva ori, la diferenta de cateva zile, sa se usuce bine inainte de a fi construite capitele. Apoi urma culegerea merelor varatice, apoi a celorlalte si a prunelor... Nici un fruct nu era lasat in urma, nici macar cele cazute pe jos nu scapau. Din cele bune, o parte umpleau "paturile" din beciul bunicilor iar altele erau vandute. Cele culese de pe jos se transformau in tuica, o buna parte din ea fiind la randul ei vanduta.
Soarele la munte e parca mai puternic si mirosurile ce se ridica din iarba cosita si florile ascunse in iarba iti imbatau simturile. Poate de aceea pentru mine vara amintirilor mele inca miroase a flori si a iarba. Si mai miroase a zmeura, mure si afine, a flori de ciubotica cucului si neaparat, intr-un colt ascuns al mintii, vad si delicate flori de nu ma uita.
Privind acum in urma, cu intelegerea pe care ti-o da varsta, o pot intelege pe bunica. Atunci insa, mintea mea de copil nu intelegea de ce trebuie sa trudeasca atat pt mancarea rationalizata pe care o primeam.
Ca sa intelegeti mai bine la ce ma refer, trebuie sa stiti ca atunci cand eram lasati la bunici, parintii (si ai mei si ai celorlalti veri) umpleau frigiderul, camara si beciul bunicilor. Primeam insa putina mancare, si daca mie mi se parea putina ca mama trebuia mereu sa ma alerge ca sa ma faca sa mananc) incerc sa imi imaginez cum i se parea fratelui meu, mare mancau de altfel. Cand mama-mare facea clatite, primeam doar o jumatate de clatita fiecare. Acasa eram obisnuiti sa capitulam abia dupa vreo 6 (eu) si vreo 10 (frate-meu). Vorba de capetenie a bunica-mii era "grijeste". Adica ai grija cat mananci, ai grija de x lucru, ai grija sa ai provizii si pt ziua de maine.Si aveam, ca n-aveam incotro.
Singura noastra scapare era cand mergeam la magazinul din sat, cu banii primiti de la parinti sau cand, duminica, dupa slujba de dimineata de la biserica unde era musai sa fim prezenti, plecam pe dealuri. Atunci scapam la fructe de padure, mancate acolo, direct, in jurul tufei, cu ochii dupa ursii despre care ne spusese bunicul. Se mai intampla sa aducem si acasa, dar putine, si ca sa facem rost de oua (ca sa nu ne atingem de cele care odihneau stivuite in cofraje in camara) a trebuit sa pandim gainile si sa luam pe rand cele 4 oua necesare pt spuma de zmeura pe care o aveam in plan.
Si totusi... in ciuda greutatilor de atunci, mi-e dor. Mi-e dor de satucul ascuns intre dealuri, mi-e dor de bunicul care avea mereu timp pentru noi si mi-e dor chiar si de bunica. Dar vremurile acelea sunt de mult apuse si doar parfumul zmeurii din castronelul meu mi le aduce iar vii in fata ochilor.

6 comentarii:

  1. Fix astfel de amintiri (sederea la bunici) m-au coplesit si pe mine astazi. Numai ca ale mele n-au fost determinate de boabe de zmeura ci de supa de salata. Bunica facea cea mai bună ”zama de salate” din câte s-au pomenit :D

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Inseamna ca ai fost iubita de bunica ta si fericita de iti amintesti cu atata drag de "zama de salate".
      Multumesc mult pentru vizita.

      Ștergere
  2. Așa-mi amintesc și eu copilăria. Cu aceleași mirosuri...
    Iar printre obiceiurile blamabile de atunci și de acolo era și acela ca noi,ăștia mărunții, să asistăm la discuțiile celor mari, când se întâmpla să aibă bunicii musafiri. Iar dacă ne și băgam în vorbă, a noastră era jordeaua!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. @slvc, faine mirosuri. In mod ciudat, de cum veneam acasa ma lua dorul de parfumul ierbii, infinitul cerului si senzatia de libertate din plimbari. Acasa, la etajul 3, nu le simteam.
      Si noi ne amestecam in discutii uneori, desi era preferabil mai degraba sa pandim pe la usi. Nu eram batuti, dar avea mama-mare un mod de a-ti vorbi de parca erai ultimul om de pe pamant. Mereu ma gandeam ca tata ii seamana (cu inclinatia spre morala) si as fi preferat in momentele alea sa primesc cateva palme si sa fiu lasata apoi in pace.

      Ștergere
  3. Răspunsuri
    1. @Traian, te cred. Copilaria e oricum magica si amintirile ei ne urmaresc toata viata.

      Ștergere