luni, 21 octombrie 2013

Sacrificiu sau alegere

Azi am tot intalnit distribuit pe fb un articol al unei tinere care incearca sa demitizeze "sacrificiul" asa cum este vazut si simtit de catre parinti. Articolul il gasiti aici.
Nu neg ca poate, privit din punctul de vedere al unui fost copil, al ei, asa e. Dar a nega orice urma de sacrificiu, a ajunge la concluzia ca e doar o alegere, e fortat si trist.
Mai mult, a proclama ca exemplul parintilor e cel care va fi urmat de copil, e la fel de fortat si la fel de trist. Daca ar fi asa, jumatate din populatia lumii (ca sa nu zic exact ce spun statisticile) are exemple ciudate in familie. Lucrul acesta ne-ar condamna pe toti la o viata lipsita de puterea liberului arbitru, am fi condamnati sa ne traim vietile cum le-au trait parintii nostri, sa facem aceleasi greseli, sa avem acelasi tip de relatii. Cine spune ca parintii nu s-au sacrificat pentru el, se imbata singur cu apa rece, preferand sa ascunda adevarul.
In dex gasim definitia sacrificiului : SACRIFÍCIU, sacrificii, s. n. 1. Renunțare voluntară la ceva (prețios sau considerat ca atare) pentru binele sau în interesul cuiva sau a ceva; jertfă.
Ei bine, ea a scris din punctul de vedere al unui copil, care are inca unele intrebari, o oarecare revolta si unele frustrari din copilarie inca nerezolvate. Insa viata noastra nu e ceva dinainte determinat, nu e dinainte scris si avem posibilitatea sa facem propriile alegeri. A te incapatana sa dai vina ca esti cum esti din cauza parintilor care si-au revarsat la randul lor frustrarile asupra ta, e ca si cum te-ai invarti in cerc, incercand sa scapi dintr-o situatie incontrolabila.
Daca le negi parintilor sacrificiul si spui ca a fost doar o alegere, atunci rezulta si faptul ca situatia ta de acum, cu tot cu probleme nerezolvate, este o alegere.
Unii parinti probabil ca s-au simtit constransi sa renunte la dorintele lor pentru a-si creste copiii si au vazut asta ca pe un sacrificiu. Si atunci cand renunti la ceva bun pentru tine dar care stii ca va dauna copilului, poti sa il privesti ca pe un sacrificiu. Dupa cativa ani vei avea poate surpriza sa il vezi fluturandu-ti prin fata ochilor: "Nu a fost sacrificiu, a fost o alegere".
Un copil care nu stie in ce mediu au trait parintii lui, care au fost valorile insuflate in frageda pruncie, care au fost conditionarile la care au fost supusi, nu are nici un drept sa ii judece.
Vorbesc si eu acum din perspectiva copilului.
Copilaria mea a fost marcata de certuri violente. Nu se certau des, dar cand o faceau, ma ascundeam in camera mea si incercam sa nu ii mai aud. Mi-am dorit si eu sa divorteze, dar as minti daca as spune ca mi-o doream ca sa fie ei linistiti si fericiti. Nu, eu mi-o doream pt mine, sa nu ii mai aud, sa nu ma mai simt in plus. Incercam sa le stau cat mai putin in cale, sa nu devin si eu motiv de cearta.
In plus, tata isi imagina ca daca ne spune (mie si fratelui meu) ca nu putem face un lucru, ne vom ambitiona sa il facem. Gresit. Insa cand imi doream eu cu ardoare ceva, putea el sa spuna cat vrea ca nu voi reusi, ca tot ca mine iesea pana la urma.
Am trait in copilarie cu teama ca nu ma iubeau, pt ca eram un copil rebel si visator in acelasi timp. Si stiu ca mama mi-a spus la un moment dat ca voi intelege abia cand voi avea si eu copii. Si am inteles. Un copil care judeca parintii doar din perspectiva unui copil, fara sa fie la randul lui parinte, nu cunoaste decat jumatate de poveste. Si atunci cand stii doar o parte din intreg, nu poti avea pretentia ca detii adevarul absolut.
Nu imi judec parintii, dimpotriva. Sunt cei mai buni oameni pe care ii stiu, oamenii carora le sunt datoare cu viata mea, care m-au crescut asa cum au putut, care au facut pentru noi sacrificii de care nu am fost constienta mult timp. Mama de exemplu, a incercat la un moment dat sa invete sa conduca. Stiti ca inainte exista posibilitatea sa inveti singur si sa te duci doar sa dai examenul. Luase deja cateva lectii cu tata si a facut odata greseala sa ne ia si pe noi. Am fost pe malul marii, mie si fratelui meu ne-au dat niste zmeie, ne-au ajutat sa le inaltam, si apoi mama a trecut la volan, ajutata de tata. Cand am vazut ca masina se indeparteaza, am lasat amandoi zmeiele din maini si am inceput sa alergam dupa masina, urland din toate puterile "NU NE PARASITI!" Mama a fost atat de zguduita, incat a renuntat sa mai incerce sa conduca. A fost un sacrificiu? Evident a fost. Ani de zile o vedeam cum se uita la tata dusa pe ganduri atunci cand conducea masina.
A fost o alegere? Nu prea, pentru ca o alegere fortata nu mai e alegere. Mama s-a temut atat de mult sa nu ne traumatizeze pe noi, incat a renuntat la una din cele mai mari dorinte ale ei.
Acum stiu ca m-au iubit si ma iubesc. Nu mi-au aratat-o, dar au simtit-o. Eu nu am inteles atunci, inteleg acum. Am inceput sa inteleg in dimineata ce a urmat casatoriei mele, cand am mers la pranz la ei si plangeau amandoi (la propriu, cu lacrimi mari) ca i-am uitat si nu am dat nici un telefon. Am simtit atunci cand m-au ajutat neconditionat cand mi-a fost greu, cand mi-au aratat, nu doar spus, ca indiferent ce fac, ce aleg, sunt copilul lor. Si stiu ca, indiferent ce as face, asa e. Ca i-am facut uneori sa sufere fara sa vreau, si pe asta o stiu. Ca au privit uneori neimplinirile mele ca pe propriile lor neimpliniri si mi-au sarbatorit reusitele mai mult decat daca ar fi fost ale lor, si pe asta o stiu. Insa astea le-am aflat abia si le-am inteles abia dupa ce am devenit si eu mama si am inteles ca parintii se sacrifica pentru copiii lor. Pentru ca nu este intotdeauna o alegere libera.
Daca ai de ales intre a-ti face concediul la  munte (oricat de mult ti-ai dori asta) si apoi timp de o luna sa iti tii copiii cu apa si paine, ce alegi? Sa pleci? Doar ai dreptul la alegere.
Cand parintii mei erau copii, in locurile lor natale cea mai mare rusine a unui cuplu era sa se desparta. Acum nu mai e, valorile se schimba... A iti lasa copiii sa creasca fara tata, era cel mai mare pacat al unei femei. Acum nu mai e...Acum avem dreptul la alegeri, asa-i?Iar parintii nostri puteau si ei sa aleaga, nu? Ca doar nu vor acum sa ii credem ca au facut sacrificii pt noi!
Inchei cu ce ar fi trebuit sa incep:
Sunt Ana si am niste parinti minunati. Stiu ca nu i-am inteles candva dar acum ii inteleg. Si stiu ca au facut sacrificii pentru mine. Si stiu ca daca ar avea sansa sa aleaga, ar alege tot sacrificiul. Pentru ca ma iubesc, pentru ca sunt parintii mei. Pentru ca ii iubesc asa cum sunt si le sunt recunoscatoare pt tot ce au facut ca se ne fie noua bine. Chiar daca nu am inteles mereu.

7 comentarii:

  1. As spune multe, dar spun doar ca sunt de acord cu ce ai scris. Si ca poate ce ar trebui noi sa facem ar fi sa invatam sa exteriorizam mai bine ce simtim fata de copiii nostri pentru ca parintii nostri nu au fost obisnuiti sa faca asta. Un om destept nu-si copiaza parintii, ci ia de la ei ce i se potriveste si alege sa procedeze altfel apropo de ce nu i se potriveste.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. @Mirona, din pacate oamenii destepti sunt o specie pe cale de disparitie. E mult mai greu sa ne asumam propriile alegeri decat sa dam vina pe altcineva si uneori parintii sunt cel mai la indemana cand e vorba de gasit vinovatul/vinovatii pt vietile noastre

      Ștergere
  2. Cred că tedința asta de a da vina pe părinți pentru nerealizările noastre e un act de lașitate. Până la urmă, cât stăm lângă ei? Cel mult 18 ani. De restul suntem doar noi răspunzători.
    Uite, eu am avut un tată tiranic. L-am urât de multe ori, dar, cu mintea de acum, trebuie să recunosc că dacă m-ar fi crescut doar mama, aș fi fost cel mult o vânzătoare la aprozar sau la magazinașul din colț. El a fost cel care a ridicat mereu ștacheta și m-a incitat s-o trec. N-a găsit, din păcate, cea mai potrivită formă s-o facă, dar nu mă îndoiesc nicio clipă că intențiile lui au fost cât se poate de bune în ce mă privește.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. @Slvc, si tata a fost tot pe acolo. Dar in acelasi timp, tata a fost cel care mi-a recitat din clasici si m-a facut sa indragesc poezia, cel care mi-a insuflat dragostea pt carti, cel care m-a invatat sa joc sah si tintar, cel care m-a invatat sa tricotez si cel caruia acum i se umezesc ochii de cate ori il imbratisez si ii multumesc

      Ștergere
    2. Silavaracald sunt total de acord cu tine ca nerealizarile noastre nu se datoreaza parintilor, insa trebuie sa te contrazic, eu am fost crescuta doar de unul dintre parinti si cu toate astea, am terminat o facultate, chiar "prima" , un masterat, burse de studiu in strainatate , etc...acum sunt inginer. Realizarile noastre depind in primul rand de noi, de cat de mult muncim, de ce nu si de noroc, apoi de parinti. Fiecare poate fi ce isi doreste, atata vreme cat isi doreste.

      Ștergere
  3. Doamne lumineaza-ne mintea! Frumos articol, dar.. a spune ca avem copii si merita sa ne sacrificam e o MARE prostie... Adica sa ne sacrificam sa fim batute, inselate, batjocorite? Sa ajungem acasa si sa asteptam cu nerabdare ziua de maine sa plecam la job? Si nu ma refer numai la femei, sunt si barbati in cazul asta. E sanatos ca un copil sa isi vada mama/tatal terorizat? Chiar crezi ca un astfel de copil e fericit?

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Nu spun ca trebuie sa te sacrifici intr-o casnicie care nu merge doar pt ca ai copii. Eu vorbeam de sacrificiile pe care in general le fac parintii si sunt convinsa ca si dumneavoastra ati sacrificat multe pana acum de dragul copiilor. A sta intr-o casnicie in care bataia si batjocura sunt la ordinea zilei nu mai este un sacrificiu ci este intr-adevar o mare prostie. Unui copil ii e mult mai bine cu un singur parinte decat intr-o casa in care traieste in permanenta teroare.

      Ștergere