O alta viata

Discutam zilele trecute cu o mamica despre intoarcerea la munca., pe care ea o asteapta cu nerabdare. Nu neaparat la fostul loc de munca, de unde chiar ar vrea sa plece, dar undeva unde sa intre in contact cu alti oameni, sa vorbeasca si despre altceva, ce nu include copii, sa se simta iar conectata si mai implicata in lumea adultilor.
Pot spune ca o inteleg, la fel simteam si eu dupa nasterea Sandrei. Chiar am inceput lucrul atunci cand Sandra avea 5 luni, dar am facut-o atunci si fortata de imprejurari.
Acum insa mi-am dat seama ca nu imi doresc iar un loc de munca oarecare, cu sefi, cu stat la birou pana ti se lipeste scaunul de fund, cu tracasari zilnice, termene limita si perioade aglomerate cand pleci dimineata si vii franta dupa ce se insereaza, cand abia ai timp sa schimbi o vorba cu partenerul, sa vorbesti cu cei mici, sa ii dragalesti, sa verifici teme s.a., sa mai faci, daca mai ai energie si ceva treaba si apoi sa imbratisezi terminata perna ca sa ai satisfactia ca a doua zi sa o iei de la capat. Si in week-end, aproape invariabil, sa iti ocupi timpul cu activitati casnice, ce si-au asteptat rabdatoare randul pe agenda ta incarcata.
Imi dau seama ca desi imi plac oamenii, implinirea mea nu vine din faptul ca o parte din timp mi-l petrec alaturi de oameni adulti si nici a unui program (fix in teorie elastic in practica) de plecare/venire undeva sau de undeva. Da, imi plac oamenii, imi place sa fiu in compania lor, sa ma implic sau doar sa observ, sa ma simt valorizata ca fiinta umana inainte de a primi eticheta "mama" cu tot ce decurge din ea, insa in acelasi timp imi dau seama ca nu am nevoie de compania activa a altora ca sa ma simt bine.
De cand stau acasa si mi-am descoperit noi pasiuni, de cand am descoperit atatia oameni interesanti pe internet cu care pot vorbi despre orice, din cele mai diverse domenii, imi dau seama tot mai mult ca ma indepartez de cea care eram inainte sa devin si mama Ioanei. Mama doar lui Tavi si a Sandrei avea o alta gandire si o alta mentalitate fata de mama lor si a mezinei. Si constat ca nu mi se intampla numai mie. Mamele de acum (o parte, cel putin) incep sa isi regandeasca viata, sa isi delimiteze mai clar prioritatile, sa isi planifice astfel viitorul incat, fara a iesi complet din sfera profesionala, sa aibe mai mult timp pentru familie.
Imi spunea cineva candva ca nasterea unui copil inseamna sa renunti la toata viata ta anterioara. Atunci am zis ca nu are dreptate, si pe de o parte, nu are, pt ca sensul dat era de renuntare si pierdere. Gandita insa ca renuntarea la o viata care, privita acum, nu te mai reprezinta, o etapa necesara in definirea ta ca om dar care poate fi depasita fara regrete, oarecum inclin sa ii dau dreptate.
Pentru mine nasterea mezinei a reprezentat inceputul unei noi vieti. E greu pt ca sunt la inceput de drum in ceea ce fac, dar fac ceea ce imi place, chiar daca nu am un venit sigur si constant. Norocul meu ca am un sot minunat, bland, intelegator si care m-a sustinut intotdeauna. Asa ca acum pot sa stau cu pitica, sa iesim sa ne plimbam, sa descopar si eu iar lumea alaturi de ea, sa salutam amandoua oamenii pe strada, ea sa ii intrebe si ce fac, sa suradem soarelui, sa culegem papadii, sa o privesc alergand dupa "pui", pisici si caini...
Va pup pe toti ca tocmai ma striga sa ies afara. Ziceam ca nu am sef? Am! Dar tare dulce e. Si mai doarme si la pranz, asa ca pot dormi si eu cu "sefa" la "birou".