Si cu sufletul in rai, si...

Postarea de azi are ca inspiratie un articol al Mariei, pe care il gasiti aici.
Articolul ei mi-a trezit o gramada de amintiri, despre oameni "cucernici si evlaviosi", convinsi ca, asa cum spunea si Maria, "doar sufletul conteaza".
Din punctul de vedere al unor asemenea oameni, probabil ca eu deja sunt condamnata sa ard in chinurile vesnice ale iadului.
Nu am fost niciodata o persoana evlavioasa. Pana pe la 20 de ani, am fost atee convinsa. Un sir de evenimente ciudate m-au facut sa imi regandesc pozitia fata de credinta in ceva superior, ce ne guverneaza viata.
Nu m-am transformat totusi intr-o persoana care sa tina posturile, sa frecventeze bisericile regulat si care sa isi iubeasca toti semenii ca pe sine insasi.
Recunosc ca nu am putut uita niciodata pe cei care mi-au facut mult rau, ca pe ceilalti, care doar m-au jignit sau doar m-au vorbit de rau i-am iertat si uitat de mult. Nu am fost niciodata omul care sa fie lovit si sa intoarca si celalalt obraz pe principiul iubirii crestine.
Nu cred nici ca dumnezeul nostru este mai bun decat Allah, Buddha, Krishna sau orice alta divinitate. La fel, nu cred ca Dumnezeu poate fi gasit doar in biserica si daca nu te duci pe acolo esti un pacatos.
Nu vreau sa ma transform in una din babutele ce bat zilnic matanii, merg zilnic la biserica si saruta mana popei in mod regulat.
Imi asum propria alegere si ma simt confortabil cu ea. Culmea e ca in familie am preoti, dar intotdeauna gasim alte subiecte de discutie decat biserica.
Oamenii pe care i-am cunoscut si care pretindeau ca "doar sufletul conteaza" sunt in fapt oameni care au atat de multa rautate si invidie in ei incat simt nevoia sa o mascheze sub o cucernitoare pornire. Isi imagineaza probabil ca daca reusesc sa aduca pe calea cea buna un suflet ca al meu, DD o sa vada si o sa le acorde o bulinuta alba, pe care sa o contabilizeze Sfantul Petru la intrarea in rai. Altfel nu inteleg pornirea alesilor cucernici de a converti la valorile crestine pe cei ca mine.
Cat timp am locuit in oras, lunar venea o doamna care ne intreba daca vrem sa dam ceva pt biserica. Nu impunea niciodata o suma, nu se simtea jignita daca nu ii dadeai si iti taia chitanta chiar si pt 2 lei.
Cand ne-am mutat, la maxim o saptamana am fost vizitati de o doamna care facea colecta pentru biserica. Nimic anormal aici, numai ca ne-a spus ca "trebuie" sa dam 30 de lei pt biserica, fara chitanta. Aceasta e suma si nu exista abateri. "Asa dau toti!" a fost argumentul ei suprem. Ei bine, eu nu sunt ca toti! Eu nu vreau sa fac un lucru doar pt ca ceilalti il fac. Nu ma inregimentez la turma si nu ii las pe altii sa hotarasca pt mine. Vreau sa am optiunea de a decide daca e ok sa scot sau nu din buzunar banii astia. Si in plus, ce servicii primesc in schimbul lor? Mi se asigura o treapta mai aproape de dumnezeu, am prioritate atunci cand ma rog fata de cei care nu au cotizat, sunt pomenita la biserica si se roaga preotul pt pacatele mele? Se pare ca nu, dar doamna a avut grija sa le spuna vecinilor ca "aia de la oras" nu a vrut sa dea bani!
Nu inteleg insa nici principiul conform caruia "sa faci ce zice popa, nu ce face popa" Pai daca el una zice si alta face, eu cum sa cred ca sfaturile lui sunt bune? Doar pt ca sunt luate din Biblie? Luandu-l ca exemplu strict pe preotul nostru, incalca cel putin 3 dintre porunci. Nu stiu celelalte, ca nu am stat dupa el, dar acestea sunt observatie directa.
"Sa nu ucizi" spune una din porunci. Dar el ucide cu nonsalanta pisici, ca ii tulbura porumbeii si vroia sa imi impuste si cateaua, ca a speriat-o cica pe fiica-sa.
"Sa nu furi" colaborata cu "sa nu doresti casa aproapelui tau ... si nimic din cate are aproapele tau" - preotul nostru are un var, ramas orfan la 18 ani. L-a pacalit sa ii vanda pamantul de pe langa casa, pe care i-a dat doar 1/3 din pret la inceput, apoi l-a imbatat si l-a facut sa semneze actul de proprietate. Acum nu isi mai aduce aminte ca mai are sa ii dea bani. Varul cu pricina si-a pierdut in toamna serviciul. Inca nu apucase sa isi traga curent in modesta casuta pe care si-a facut-o singur si pe care nu a reusit sa o termine ca nu i-au ajuns banii. Intelegerea cu varul lui de bine includea sa il lase sa isi traga un fir ca sa aibe lumina si sa poata sa bage si un calorifer in priza. Asta iarna, pe gerurile acelea cumplite, preotul i-a taiat curentul, pentru ca omul nu mai avea cu ce sa il plateasca si l-a lasat si pe intuneric si in frig. Noroc cu vecinii, ca l-au lasat sa se incalzeasca la ei si i-au oferit si o farfurie cu mancare calda...
Cam atat despre oamenii cucernici pe ziua de azi, ca iar imi stric buna dispozitie.