Timpul trece... Copiii cresc...
Iar eu, privindu-mi copiii, ma topesc.
Uneori insa parca nu reusesc sa le spun, sa le arat, cat de mult inseamna pentru mine. Parca ma pierd in cuvinte nerostite si in priviri fugare. Cum sa le spun oare ce mandra sunt de ei cand in adolescenta lor eu par uneori doar un adjuvant suportat in mod inevitabil?
Ma consolez ca vor creste si vor intelege. Tarziu, dar vor intelege ca pentru parinte fiecare copil e unic, fiecare are partea lui de iubire... Nu doar o bucata, divizata, ci o "bucata" intreaga, unica, la fel ca individualitatea lor.
duminică, 7 februarie 2010
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Postări
sa stii ca ai dreptate. nu inteleg pe deplin dragostea pe care ne-o poarta parintii nostri decat atunci cand avem si noi copii.
RăspundețiȘtergereMultumesc pt intelegere. Asa imi spunea si mama cand eram copil, desi atat de indepartat mi se parea momentul cand voi avea si eu copii...
RăspundețiȘtergereAndata,m-ai facut sa plang...serios...nici ca se putea spune mai frumos.de multe ori as vrea sa opresc timpul si fata mea sa ramana asa mica...mi-e groaza ca o sa creasca si o sa fiu asa cum bn zici tu...un adjunvant suportat in mod inevitabil.Te pupam!
RăspundețiȘtergereCu intarziere raspund pt ca atunci cand e vb de lacrimi raman fara cuvinte...
RăspundețiȘtergereExista si o parte buna in faptul ca micuta ta creste... peste ani va intelege ce ai facut pentru ea si va veti apropia si mai mult...
Viata e o calatorie, asa ca bucura-te de ea in fiecare zi. Inca mai aveti provocari si realizari, zambete, plansete poate, julituri, chiote de bucurie, momente in care simti ca inima iti sare din piept de emotie, mandrie si drag, la prima poezie, prima serbare...