perfectiune

N-am scris de mult. Prinsa intr-o mie de ganduri si probleme, am lasat deoparte scrisul.
Se intampla atatea in devenirea copiilor mei incat nu incetez sa ma minunez si sa invat alaturi de ei. Mi-am dorit sa fie perfecti dar cred uneori ca perfectiunea lor e doar o mandrie de mama. Invat sa le iubec imperfectiunea, sa ma bucur de ei asa cum sunt, sa ii sprijin si sa ii incurajez.
Daca eu recunosc faptul ca nu sunt perfecta, cum as putea sa le cer lor mai mult?
Imi invat baiatul sa nu plece capul atunci cand are dreptate, atunci cand mandria si demnitatea ii sunt calcate in picioare. A invatat si ca noi vom fi mereu langa el sa il sprijinim atunci cand are de suferit.
Imi invat fata ca viata e facuta din alegeri. Poate nu intotdeauna cele mai bune, dar cel putin cele care par corecte la momentul respectiv. Si ii spun ca e preferabil sa ia singura o decizie decat sa se supuna deciziei luate de altcineva si apoi sa ii para rau.
Nu stiu cum arata mama perfecta. Dar stiu cum arata o mama care isi iubeste copiii mai mult decat pe sine. Nu imi doresc perfectiune. De altfel cred ca perfectiunea e doar o utopie.
Vreau doar ca la sfarsit de drum sa pot spune ca am crescut oameni. Iar ei sa poata creste la randul lor alti oameni si sa strecoare in devenirea lor iubire si mandrie, grija si frumusete, modestie si altruism...